Secolul XX a fost secolul diplomației. Nu se știe cum va fi secolul XXI, în mod cert însă situația din jurul Ucrainei este despre cum diplomația este un instrument la fel de puternic ca armele. Desigur, moralitatea și adevărul în high politics (chestiunile de securitate națională și internațională) sunt greu de găsit și nici nu trebuie căutate.
Situația din jurul Ucrainei este expresia dilemelor dezvoltării statelor postsovietice. Pe de altă parte, acest context este manifestarea eșecului strategiilor lumii occidentale în raport cu această zonă și, mai ales, în raport cu Federația Rusă (Rusia).
Europa de Est este spațiul unde se ciocnesc astăzi imperialismele lumii globalizate: cel al Statelor Unite ale Americii (SUA), cel al Uniunii Europene (UE) și cel al Federației Ruse. Din această cauză, zona este astăzi obiectul unei puternice contestări. La șapte ani după Crimeea și evenimentele din estul Ucrainei s-a vobit din nou despre un posibil atac al Rusiei asupra statului ucrainean, programat pentru luna ianuarie 2022 (Bloomberg, 2021). Trebuie să ne amintim că aceste speculații nu au fost create și alimentate însă de Rusia, ci de presa și de decidenții politici din vest. Niciodată un atac al unui stat nu se anunță din timp și nu se anunță de statele care nu planifică atacul. În spatele acestor speculații a fost un interes. Nu al Kremlinului. După întâlnirea virtuală dintre președintele american și cel rus, sentimentul general este că Biden a câștigat confruntarea cu Putin. De cealaltă parte, așa cum a recunoscut președintele rus la întâlnirea cu diplomații ruși din 18 noiembrie 2021, Rusia a concentrat forțe militare la granița cu Ucraina pentru a descuraja orice provocări (Kremlin, 2021). În alte cuvinte, în situația din jurul Ucrainei este mai multă diplomație decât arme.
Complexitatea contextului nu poate fi epuizată prin simpla raportare la evoluțiile din ultimele săptămâni. Totuși, anume acestea oferă o perspectivă clară asupra intereselor părților implicate și a strategiilor lor.
Europa de Est – vecinătatea contestată
În Ucraina, în pofida avertizărilor transmise de oficialii americani, și a declarațiilor noului ministru ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov (Reuters, 2021), care susține că se așteaptă o ofensivă a trupelor ruse la sfârșitul lunii ianuarie, nu a fost decretată mobilizarea. În adresarea sa către Rada Supremă din 1 decembrie 2021, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenskii, care a declarat la sfârșitul lunii noiembrie că în Ucraina se pregătește o lovitură de stat organizată cu sprijinul Moscovei, a susținut că este pregătit să aibă o discuție cu Vladimir Putin. Ultima discuție dintre cei doi președinți a avut loc în 2019, la Paris. Zelenskii, în adresare, a făcut apel la NATO, prin prisma declarației comune privind parteneriatul strategic SUA-Ucraina semnat acum trei luni, să își consolideze cooperarea militară cu Kievul pentru a preveni un nou posibil atac militar și să pregătească sancțiuni economice pentru Rusia. Președintele ucrainean, în aceeași adresare, susținea că Ucraina are controlul deplin asupra granițelor sale și că armata ucraineană este foarte bine pregătită. După discursul lui Zelenskii din Radă, la Kiev a avut loc un protest care cerea demisia președintelui, demonstranții acuzându-l de trădare. Această imagine este oarecum incompletă și pe alocuri neclară. Ce urmărește Zelenskii?
Kievul dorește soluționarea conflictului din estul Ucrainei. Această promisiune a fost principală în campania electorală a lui Volodimir Zelenskii la prezidențialele din 2019, fiind cea pe care s-a creat ulterior consensul în interiorul elitei. Aderarea la Uniunea Europeană și la NATO au fost de asemenea alte două obiective ale puterii de la Kiev, fixate în 2019 în Constituția Ucrainei. Principala sa promisiune electorală rămâne neîndeplinită și celelalte două la fel. Mai mult decât atât, președintele ucrainean nu a reușit să obțină carte blanche din partea deputaților pentru a se întâlni cu Vladimir Putin.
Kievul nu dorește rezolvarea conflictului conform acordurilor de la Minsk. Așa cum reiese din partea corespondenței diplomatice dintre Moscova, Berlin și Paris publicată recent de ministerul rus al Afacerilor Externe, negocierile în ,,formatul Normandia” s-au blocat. La Kiev se înțelege natura blocajului și se forțează deznodământului prin atragerea Statelor Unite și a NATO. În acest mod, situația din jurul Ucrainei a devenit situația dintre Rusia și Statele Unite ale Americii.
Plasând strategia Ucrainei în contextul regiunii vom observa că există multe similitudini cu strategiile altor state est-europene și că Uniunea Europeană este un actor implicat activ, inclusiv pe dimensiunea apărării, în această zonă.
La 1 decembrie 2021, Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de stabilire a patru măsuri de asistență în cadrul Facilității europene pentru pace dedicate Georgiei, Ucrainei și Republicii Moscova, care vizează consolidarea capacităților militare și de apărare a acestor state (CE, 2021). La 3 decembrie Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au anunțat că începând cu anul viitor va fi lansat dialogul strategic privind securitatea și apărarea (U.S. Department of State, 2021). Statele Unite ale Americii vor fi implicate în inițiativele de apărare ale UE. Chiar dacă în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene nu este prevăzută această clauză, parteneriatul strategic reprezintă reiterarea aspectelor fixate în Acordul de la Berlin (Berlin Plus Agreement) din 2002 care permite cooperarea în domenii strategice între Uniunea Europeană și NATO.
Contactele la nivel înalt dintre oficialii statelor est-europene și oficialii de la Washington și Bruxelles din ultimele luni au fost la un nivel istoric, atât ca frecvență, cât și ca mesaje. Întâlnirile trio-ului asociat (Republica Moldova, Ucraina și Georgia), creat în vara acestui an, sunt de asemenea frecvente: în pofida faptul că în chestiunea statului de drept în toate cele trei state nu se înregistrează progrese, la nivel diplomatic formula se dorește a fi una a democrațiilor proeuropene. Crearea acestui trio asociat se explică prin dorința acestor trei state de a menține Parteneriatul Estic (PaE), văzut ca o precondinție a aderării, pe agenda politică a Uniunii Europene în condițiile în care despre acesta se vorbește tot mai puțin la Bruxelles. Mai important decât atât, inițiativa, formalizată în 2009 la propunerea Poloniei susținută de Suedia, a eșuat nu doar în a consolida statul de drept în țările vizate (Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Belarus, Armenia și Azerbaidjan), ci și de a crea securitate la granițele Uniunii Europene. Or, prin aceste două obiective majore s-a justificat dimensiunea estică a Politicii de Vecinătate a Uniunii Europene.
Bruxelles continuă să ofere guvernelor acestor trei state susținere la nivel diplomatic și finanțare. Aparenta neglijare a chestiunii statului de drept de către UE în statele din estul Europei trebuie analizat prin prisma propriei strategii: pentru a face față amenințărilor tot mai complexe și mai multe aceasta are nevoie de dimensiunea militară și de apărare în politica sa externă și, de asemenea, pentru a-și realiza obiectivele asumate în calitate de actor global prin agenda strategică (2019-2024) (CE, 2019). Parteneriatul strategic cu SUA și NATO are justificare morală: democrațiile pot crea și menține pacea în lume. Această idee este împărtășită de administrație Biden care are ca prioritate consolidarea parteneriatului transatlantic (White House, 2021), bazat pe valorile comune. Parteneriatul este natural: securitatea în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial a fost menținută prin cooperarea euro-atlantică.
Strategia Statelor Unite ale Americii în această parte a lumii trebuie legată de imperialismul politic și militar, promovat după 2002, și de agenda administrației Biden: restabilirea poziției globale a Americii prin consolidarea securității sale naționale, reconsolidarea alianțelor democratice pe glob și susținerea valorilor democratice și drepturile omului (White House, 2021). De la învestirea lui Joe Biden și până acum au avut loc patru vizite de lucru la Moscova, inițiate de Casa Albă, și două întâlniri (una la summitul de la Geneva din iunie 2021, a doua prin videoconferință la 7 decembrie 2021) între președintele american și cel rus. Relațiile diplomatice sunt foarte intense și, ținând cont de faptul că platformele de cooperare între cele două state sunt foarte puține, acestea creionează un context excepțional. Pentru a-și realiza obiectivele, administrația Biden are nevoie să mențină legătura la Moscova, direct și frecvent, pentru a nu pierde controlul asupra situației și a nu determina Rusia la acțiuni care ar putea afecta strategia Statelor Unite ale Americii. Este important de menționat că sacțiunile economice afectează într-adevăr economia Federației Ruse dar, în același timp, atunci când interesele ambelor părți converg, acestea pot fi relaxate. Există, prin urmare, o doză mare de flexibilitate, care, în fapt, ajută în negocierea chestiunilor importante de pe agenda politică bilaterală.
La întâlnirea din 1 decembrie 2021 a miniștrilor de afacerilor externe ale statelor membre NATO de la Riga, secretarul de stat american, Antony Blinken, și secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, au susținut că sprijină integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei și a Georgiei (NATO, 2021), care au luat parte la o sesiune de lucru din cadrul întâlnirii, avertizând că agresiunea rusă împotriva Ucrainei va avea consecințe grave (Reuters, 2021, Reuters, 2021). La reuniunea ministerială anuală a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Stockholm din 2 decembrie 2021, Blinken, l-a avertizat pe ministrul Afacerilor Externe rus, Serghei Lavrov, cu privire la consecințele grave pe care le-ar putea suporta Rusia în cazul în care ar invada Ucraina, sugerând Moscovei să caute o modalitate diplomatică pentru depășirea acestei crize. Succesivitatea acestor două întâlniri nu este întâmplătoare: Statele Unite, prin NATO, au dorit să semnaleze că sunt unicul actor cu adevărat important în arhitectura de securitate a Europei. OSCE, cea mai mare platformă multilaterală privind securitatea, promovarea drepturilor omului, a libertății presei și a democrației electorale din lume, nu mai joacă un rol important în aspectele pentru care a fost creată. SUA, prin NATO, doresc menținerea poziției dominante în politica globală, iar Rusia este considerată acum un competitor. Prezența Americii în zona extinsă a Mării Negre irită Moscova.
Referitor la situația din jurul Ucrainei, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse susține că nu știe despre aceste scenarii și nu planifică niciun atac (MID, 2021, Reuters, 2021).
La reuniunea ministerială anuală a OSCE de la Stockholm din 2 decembrie 2021, ministrul Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, a acuzat NATO că își apropie infrastructura militară de frontierele Rusiei, cerând Occidentului să studieze atent propunerile pe care Moscova le va face în perioada următoare privind un nou pact european de securitate. Oficialul rus a vorbit despre disponibilitatea de a avea un dialog cu Kievul, reiterând poziția președintelui Putin care a susținut că Rusia nu își dorește un conflicte militare la granițele sale. Anterior, Vladimir Putin a spus că dorește garanții legale, în scris, pe termen lung din partea NATO că acesta va renunța la extinderea Alianței spre est (Kremlin, 2021, Kremlin, 2021), aspect reiterat și la întâlnirea cu președintele Joe Biden din 7 decembrie 2021 (Kremlin, 2021).
Relația Rusia-Occident după Războiul Rece: de la o scurtă perioadă de euforie la ,,liniile roșii”. Perspectiva Federației Ruse
În acest context regional, Rusia nu este doar unul dintre statele postsovietice și postcomuniste, ci este unicul stat care a avut o tranziție postimperială și postcolonială. Procesele tranziției nu au constant, în această parte a lumii, doar în asumarea unor noi sisteme economice și politice, ci și în procesele de state-building și nation-building care, deși complementare, sunt diferite. Statul rus, după destrămarea Uniunii Sovietice, și-a pierdut carcasa imperială. Acest aspect pentru un imperiu integrat teritorial, cum a fost Imperiul Țarist apoi cel sovietic, a creat amenințări specifice: separatismul (în interiorul noului stat rus) și terorismul. Apoi, dispariția colosului sovietic a pus în fața Moscovei problema definirii intereselor naționale ale Federației Ruse în lumea post-Război Rece. Pe parcursul acestui proces au apărut dezacordurile vizavi de politica de securitate a Statelor Unite ale Americii, stat care rămâne foarte atașat de unicitatea sa și de poziția dominantă în politica internațională, și cu Uniunea Europeană, care și-a asumat identitatea de actor global și care a inițiat proiecte geopolitice în zona Europei de Est.
După dispariția colosului sovietic, Occidentul s-a confruntat cu câteva dileme serioase, rămase nerezolvate până acum. Prima a fost securitatea europeană, mai exact arhitectura europeană de securitate – cu sau fără Rusia – și a doua a fost relația vestului cu noul stat rus. Cererile de atunci ale diplomației ruse de a include Rusia în comunitatea euroatlantică au fost considerate neîntemeiate. În plus, în lumea occidentală, în special în Statele Unite ale Americii, exista convingerea că democrația este singura și unica direcție posibilă de evoluție a omenirii și ideea triumfului Americii asupra Uniunii Sovietice și, mai presus de toate, asupra unui sistem. După 2000, atunci când retorica Kremlinului avansează în prim-plan ideea stabilității în detrimentul democratizării, asociată în mentalul colectiv rusesc cu haosul social trăit în anii 1990, se consolidează diferențele în relația dintre cele două state.
În cealaltă parte, după destrămarea Uniunii Sovietice, mai exact perioada 1991-1993, elita politică de la Moscova a trăit o perioadă de euforie. În acel context, oficialii ruși s-au orientat spre Statele Unite ale Americii și organizațiile internaționale, fiind ghidați de idealul reunirii structurale cu Occidentul istoric. Trebuie amintit faptul că până în 1993 Federația Rusă nu a avut un concept de politică externă, iar până în 1997 – o strategie de securitate. Cadrul general al politicii externe ruse, stabilit printr-o dispoziție a președintelui Boris Elțîn, s-a concentrat exclusiv pe dimensiunea globală. Comunitatea Statelor Independente (CSI), văzută atunci de Moscova ca un instrument al politicii de deimperializare a statului rus, a fost inclus în acel cadru extins al politicii externe ruse. După 2000, interesele naționale sunt anunțate coerent, în documente strategice, conform practicilor moderne. Politica externă a Rusiei se ghidează în prezent după câteva principii: primatul suveranității naționale, integrității teritoriale și al dreptului internațional (Carta ONU), statutul internațional, structura sistemului internațional (policentric), amenințările la adresa securității naționale (extinderea spre est a NATO, extinderea sistemului de apărare antirachetă), relația prioritară cu CSI, pragmatism.
După 1991, Federația Rusă, pe plan extern, a avut două obiective: 1. recunoașterea statutului de moștenitor al Uniunii Sovietice în relațiile internaționale și păstrarea poziției statului rus în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, 2. intrarea în comunitatea Occidentului civilizat, văzută ca o condiție esențială pentru democratizare și liberalizarea economică. În 1991, Rusia este admisă în Euro-Atlantic Partnership Council, platformă multilaterală formată din statele membre NATO și statele terțe, iar în 1994, aceasta devine membră a Parteneriatului pentru Pace, alături de alte state din spațiul postsovietic. Euro-Atlantic Partnership Council a fost un instrument prin care Statele Unite a vrut să asigure Rusia de bunele sale intenții, deși Rusia a ridicat de mai multe ori chestiunea aderării la Alianța Nord-Atlantică (pentru prima dată propunerea a fost exprimată de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, apoi de președintele Federației Ruse, Boris Elțîn. Oficialii NATO au răspuns că atunci când Rusia va fi un stat de drept, va deveni membru NATO.). În 1997 este creat totuși NATO-Russia Permanent Joint Council, prezentat ca o platformă care facilita consultarea între cei doi actori, menită să consolideze cooperarea între aceștia. În realitate, chestiunile de securitate nu se discutau în cadrul acestor forumuri și nici nu aveau loc consultări. Cu toate că aceste platforme au fost prezentate ca o precondiție pentru calitatea de membru, la Washington nu s-a luat în considerare niciodată ideea aderării Rusiei la Alianța Nord-Atlantică. Momentul care a pus capăt periodei de euforie la Moscova a fost Iugoslavia. Rusia a susținut atunci că intervenția SUA și NATO reprezintă expresia dorinței Washingtonului de a-și impune voința în mod unilateral în politica internațională. Acest eveniment a creat un profund sentiment anti-NATO în interiorul elitei politice ruse, care a consolidat consensul în chestiunile de politică externă. După 1998, lucrările în cadrul NATO-Russia Permanent Joint Council au fost blocate.
Este important să înțelegem că Moscova a dorit atunci, la fel ca acum, să obțină recunoașterea statutului de mare putere de către Statele Unite, proiectat în raport cu Statele Unite ale Americii. Ulterior, ambițiile Federației Ruse de a deveni o mare putere într-un sistem multipolar (policentric) au fost considerate de SUA arogante. De asemenea, creșterea influenței politice a Federației Ruse a fost un proces ce a avut mai puțin de-a face cu transformarea statului rus, cât cu procesele lumii globalizate. Ceea ce deosebește situația Rusiei din 1991-1999 de cea a Rusiei din 2000-2021, care explică atât acțiunile Statelor Unite în raport cu statul rus și asertivitatea acestuia din urmă în plan extern, este contextul economic: situația din economia globală i-a permis Federației Ruse să obțină o relativă stabilitate economică și, până în 2008, o rapidă creștere economică care i-a legitimat ambițiile și i-au consolidat statutul în politica internațională. Al doilea moment care deosebește situația statului rus de la sfârșitul secolului XX de cea actuală este definirea intereselor naționale. Dezbaterile privind interesele naționale ale Rusiei s-au desfășurat pe tot parcursul anilor 1990, proces ce a fost foarte mult influențat și grăbit de acțiunile SUA și NATO în Europa. La începutul anului 2000 exista un consens în interiorul elitei politice ruse asupra direcțiilor de politică externă ale Federației Ruse. Acesta, în chestiunea statutului, a rolului Rusiei în politica internațională și în privința politicii de securitate a SUA și extinderea NATO, este deosebit de puternic și acum. Al treilea face referire la transformările din regiunea est-europeană: începând cu 1995, partea europeană a CSI-ului se detașează de Moscova și încearcă apropierea de Comunitatea Europeană și apoi de NATO. Acest context a alimentat niște frici la Moscova.
Aspectul care a blocat în fond eforturile de resetare a relației Washington-Moscova, după 2000, a fost extinderea NATO: în privința acestui aspect părțile nu au ajuns și nu vor ajunge la un consens. Apariția dezacordurilor cu politica de securitate a Statelor Unite ale Americii își are orginea în declarația administrației Clinton, care în 1994, anunță că NATO se va extinde în spațiul postcomunist. Poziția Rusiei a fost categorică: dacă NATO a fost creată ca o organizație defensivă când existau două superputeri, atunci sfârșitul Războiului Rece și dispariția Uniunii Sovietice și a Organizației Tratatului de la Varșovia, nu mai justifică existența unei alianțe defensive pe continentul european; această alianță este un instrument de realizare a intereselor de securitate ale SUA și este îndreptată împortriva Rusiei. În pofida opoziției Moscovei, în 1999, Polonia, Ungaria și Cehia aderă la NATO, în 2004 – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia, în 2009 – Albania și Croația, în 2017 – Muntenegru, iar în 2020 – Macedonia de Nord.
După 2000 sunt depuse eforturi pentru a îmbunătăți relația Rusiei cu Statele Unite ale Americii. Prima vizită oficială la Moscova a liderului de la Casa Albă, Bill Clinton, din iunie 2000 se desfășoară sub auspiciile optimismului: este reiterat angajamentul privind menținerea stabilității strategice și planurile reformelor noii guvernări din Rusia. Tot atunci, Clinton își exprimă dezacordul cu privire la politica Moscovei în Cecenia, chestiunea corupției și a statului de drept. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 schimbă perspectiva SUA asupra lumii: atunci statul american trece de la imperialismul economic la imperialismul politic și militar, fixate în strategia de securitate națională din 2002, care afirma universalismul valorilor liberale, interdependența dintre securitatea internațională și răspândirea democrației liberale etc. La începutul anilor 2000, Vladimir Putin a reluat discuțiile privind extinderea NATO. În 2002 este creat Consiliul NATO-Rusia, un instrument diplomatic adresat chestiunilor de securitate. Cu toate acestea, discuțiile privind Irakul, Afganistanul și Libia nu au avut loc niciodată în cadrul acestei platforme. Scopul creării Consiliului a fost mai degrabă expresia încercării celor două state de a rezolva tensiunile pe cale diplomatică, soldată, după cum putem vedea acum, fără succes.
De cealaltă parte, Concepția de Politică Externă aprobată în iunie 2000 aduce câteva schimbări de viziune: 1. politica externă a Rusiei – bidimensională (Europa și Asia) – are o componentă regională și una globală, 2. la nivel regional, CSI devine subiectul și obiectul politicii externe a Rusiei, la nivel global, Rusia își revendică statutul de mare putere, 3. sistemul internațional este definit ca unul policentric, statul rus fiind unul dintre centrele de putere în ordinea mondială post-Război Rece. În același timp, Doctrina Militară și Conceptul de Securitate Națională adoptate în 2000 fac, pentru prima dată, legătura dintre securitatea națională și dimensiunea militară și de apărare, și definesc NATO în calitate de amenințare la adresa securității naționale a Federației Ruse. Cu mici modificări de nuanță, perspectivele strategice definite în cele trei documente adoptate în anul 2000 sunt încă de actulitate, regăsindu-se în strategiile, doctrinele și concepțiile adoptate în ultimele două decenii.
Al patrulea moment care a produs o ruptură în relația SUA-Rusia, după extinderea NATO, perspectiva asupra ordinii mondiale (unipolarism versus multipolarism) și universalismul valorilor liberale, au fost așa-numitele ,,Revoluții colorate” din spațiul postsovietic. Prima, ,,Revoluția portocalie” din Ucraina a produs o profundă impresie la Moscova. Îngrijorarea a avut două cauze: 1. Washingtonul susține activ schimbarea regimurilor în Europa de Est, acțiune ce poate viza și Rusia (unii dintre liderii ruși ai opoziției liberale neparlamentare au și participat la protestele din Kiev), 2. Statele Unite ale Americii erau o prezență activă în zona intereselor de securitate ale Rusiei. Cu toate acestea, acțiunile Moscovei au fost anemice, aceasta adoptând o poziție reactivă.
În 2004 este lansată Politica de Vecinătate a UE, iar în 2005, administrația Bush realizează celebrul turneu în Europa, lansând inițiativa comună SUA-UE de reforme în zona Eurasiei. Inițiativa făcea referire la statele din vecinătatea Rusiei, incluse apoi în PaE. Diplomația rusă, la acel moment, nu a perceput inițiativa Uniunii Europene ca o amenințare. Poziția Moscovei se va schimba atunci când acțiunile Uniunii Europene și cele ale NATO în vecinătatea comună vor fi complementare. Atunci Rusia va percepe Acordurile de Asociere ca o precondiție a aderării la NATO, iar PaE va fi văzut ca o inițiativă geopolitică care are scopul de a reduce influența Rusiei în statele din proximitatea sa, în acel moment, spațiul european al CSI, inclus în PaE, se va transforma din vecinătatea comună în vecinătatea contestată.
La sfârșitul anului 2006, NATO anunță că va amplasa sisteme de apărare antirachetă în statele baltice, Polonia și România. Concomitent, la summitul de la București este discutată ideea aderării Georgiei și Ucrainei la NATO. În discursul său de la München, din 2007, Vladimir Putin condamnă energic politica externă și de securitate a Statelor Unite. În august 2008, după o criză diplomatică prelungită între Moscova și Tbilisi, Rusia intervine militar în Osetia de Sud. Războiul a fost vârful aisbergului: după 2000, relațiile dintre cele două state au fost marcate de tensiuni puternice și de contestarea constantă a poziției Rusiei în spațiul CSI (inclusiv prin apariția GUAM (Georgia, Ucraina, Armenia și Republica Moldova) care promova apropierea de structurile euro-atlantice). Dorința Georgiei de a deveni stat membru NATO și susținerea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii a fost interpretată la Moscova ca o încercare de încercuire militară a Rusiei. După acest moment, relațiile dintre Statele Unite și Rusia se deteriorează rapid, culminând cu anexarea Crimeii și conflictul din estul Ucrainei. Părerea unanimă a celor care au studiat acest subiect, din perspectivă realistă, este că acțiunile Moscovei privind Ucraina nu au fost planificate, ci au fost o reacție extremă la o situație incontrolabilă.
Ucraina, securitatea națională a Rusiei și Vladimir Putin
Rusia nu va fi vreodată de acord cu extinderea NATO la granițele sale. NATO, implicit Statele Unite ale Americii, nu vor oferi garanții legale în acest sens (articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, principiul ,,open doors”). Totodată, nici Ucraina și nici Georgia nu vor adera la NATO atâta timp cât în aceste state există conflicte. De jure și de facto, accesul în Alianță le este blocat pe termen scurt și mediu. În acest context, greu de descifrat, întrebarea este: de ce vrea Rusia garanții din partea NATO?
Răspunsul simplu a fost oferit de Vladimir Putin la întâlnirea cu miniștrii afacerilor externe din 18 noiembrie 2021. El a spus atunci: atâta timp cât suntem într-o continuă stare de alertă și suntem provocați, nu ne putem concentra pe dezvoltarea noastră (a Rusiei) și pe realizarea intereselor noastre naționale. Un răspuns rațional și convingător. Și totuși, de ce vrea Rusia garanții din partea NATO?
Mișcarea diplomației ruse de a publica corespondența diplomatică cu Parisul și Berlinul privind Ucraina a discreditat serios poziția acestor state în reglementarea conflictului. Acesta a și fost obiectivul Moscovei: eliminând capitalele europene din situația din jurul Ucrainei, drumul spre Biden a fost deschis. Ca urmare, s-a organizat o întâlnirea din 7 decembrie. Rezolvarea conflictului a trecut în sarcina Statelor Unite ale Americii, cu toate că ea nu și-a asumat în mod expres acest lucru.
De cealaltă parte, SUA își joacă cartea sa. Cele două întâlniri cu partenerii europeni înainte și după summitul din 7 decembrie 2021 sugerează că administrația Biden și-a atins obiectivul de a consolida grupul democrațiilor în jurul Americii. Clubul democrațiilor și a economiilor avansate se întâlnesc și se consultă, angajându-se în apărarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei prin amenințarea cu sancțiuni economice impuse de clubul democrațiilor și economiilor avansate Rusiei. Întrebarea care nu a fost rostită până acum: unde e Ucraina în acest joc?
Ceea ce a obținut Moscova a fost să implice SUA în rezolvarea conflictului, făcând ceea ce nu a reușit să facă Zelenskii. Putin a forțat nota și a pus Statele Unite față în față cu situația Ucrainei, adică Rusia versus NATO, eliminând de fapt Ucraina din context. Summitul a fost despre instrumentele diplomației și despre cum pot fi folosite acestea pentru a obține rezultatul dorit. Comunicatul Casei Albe după întâlnirea din 7 decembrie ai celor doi președinți vorbește despre două abordări: dezescaladare și întoarcerea la diplomație (White House, 2021). Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Kievul trebuie să caute împreună cu Moscova o soluție. Deși summitul a fost anunțat ca unul dedicat Ucrainei, discuția dintre cei doi lideri s-a concentrat pe temele din agenda politică bilaterală: stabilitatea strategică, Iran, securitatea cibernetică. Vladimir Putin a declarat că a fost o întâlnire de lucru: comunicatul de presă (mult mai voluminos decât cel publicat de Casa Albă) publicat de partea rusă după întâlnirea prin videoconferință arată ceea ce nu a putut publica partea americană (Kremlin, 2021). Impresia generală este că Joe Biden a reușit să detensioneze situația și să prevină un atac al Rusiei asupra Ucrainei. Putin a rămas băiatul rău al politicii. Win-win.
Moscova urmărește atingerea unui singur obiectiv: garanții legale privind renunțarea la extiderea NATO spre est, la granițele Rusiei, ceea ce înseamnă, în traducere liberă, formalizarea sferelor de influență. Atingerea acestui obiectiv este de importanță vitală pentru Rusia deoarece ordinea post-Război Rece s-a erodat și platformele de negociere cu Statele Unite sunt foarte puține. Rusia în acest moment nu are nicio garanție de securitate și, în plus, stabilitatea strategică poate fi oricând distrusă unilateral. Acest obiectiv este important și pentru Putin însuși.
La sedința președintelui rus cu diplomații ruși s-a vorbit despre direcțiile de politică externă ale Rusiei în viitorul apropiat: CSI, Uniunea Economică Eurasiatică, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, parteneriatul strategic cu India (stabilit recent), parteneriatul cu China, cu statele BRICS și cu statele din Africa. Asistăm așadar la o reorientare și o concentrare masivă a energiilor spre dimensiunea asiatică a politicii externe a Federației Ruse. Totodată, spațiul CSI va fi fierbinte: Putin a amintit două legi adoptate recent privind activitatea diplomaților, punând accentul pe creșterea salarială a diplomaților ruși care activează în spațiul CSI. Altfel spus, eforturile diplomației ruse sunt concentrate acum în această zonă. Legând aceste declarații ale președintelui rus cu declarația lui Serghei Lavrov, aceea că partenerii din Occident trebuie să fie atenți la propunerile care vor veni din partea Federației Ruse în următoarea perioadă, avem un tablou cât de cât clar. Totodată, Putin a vorbit despre progresele înregistrate în cooperarea cu Statele Unite ale Americii în dosarele comune: stabilitatea strategică și securitatea cibernetică. Din această afirmație se desprinde ideea că între Casa Albă și Kremlin există un consens, fragil, asupra modului în care ar trebui să arate lumea. Este greu de anticipat ce va face Moscova pentru a obține ceea ce vrea să obțină. Este clar însă că spațiul vizat este partea europeană a CSI-ului.
În spațiul public rusesc se vorbește, timid, despre anul 2024. Se spune că pentru Vladimir Putin chestiunea obținerii garanțiilor este crucială pentru că nu se cunoaște deocamdată dacă va candida sau nu la prezidențialele din 2024. Ținând cont de înclinația spre intrigă și complot a elitelor politice ruse și de situația complicată din jurul Rusiei, Putin nu dorește să facă un anunț în acest sens pentru a nu distruge consensul intern. Garanțiile vor fi testamentul politic pe care îl va lăsa succesorului său. Dacă ținem seama de faptul că Vladimir Putin în 2024 va împlini 72 de ani; dacă ne gândim la structura puterii în Rusia și la mecanismele complicate care o pun în mișcare; dacă ne raportăm la amendamentele constituționale din 2020, care nu au fost doar despre modificarea termenului mandatului de președinte și despre anularea mandatelor anterioare ale lui Vladimir Putin, ci despre stabilirea unui curs ideologic (antiglobalist, conservator), atunci presiunea politică care se va pune acum pe lumea occidentală este explicată de timpul limitat pe care îl are președintele.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O prezentare succinta a ceea ce a devenit Rusia dupa pierderea statului de Imperiu al URSS si care ne pune in fata o alternativa ce tine de nevoia Rusiei (cea a lui Putin )de as proteja frontierele si de delimita un spatiu , un teritoriu, ce nu ar permite o apropiere totala a fortelor NATO de Rusia . Retragerea Rusiei din formula democratiei universale (ceea ce presedintele Biden doreste sa reinvie si sa uneasca in intreaga lume ) ce parea, la un moment dat ,acceptata la Moscova ne-a adus in fata aceasta disputa intre Occident si Rusia ce are in componenta si o disputa militara nu numai economica . Un razboi , la scara larga , este greu de anticipat .Rusia nu poate sustine economic un razboi de durata .Dealtfel se observa cum intreg jocul este doar la nivel declarativ niciuna dintre fortele riverane ale Rusiei (doar Rusia mobilizind trupe la granita cu Ucraina ) nemobilizindu-si fortele armate sau neaducind rezervisti in cadrul unei decizii militare la zi .
Deocamdata nu cred ca se prefigureaza un atac al Rusiei asupra Ucrainei . Niciuna dintre tarile riverane Ucrainei nu si-a mobilizat fortele militare la granite.Decizia Romaniei si nu numai a Romaniei ,ce doreste aducerea unor capacitati militare si armament SUA in flancul estic tine de impiedicarea Rusiei de a declansa un conflict militar in Ucraina (nimeni nu stie daca se vor opri acolo )ce ar face ca Rachetele (capacitatile atomice ) SUA sa fie mutate din Germania spre Romania , Polonia etc . Nu cred ca Rusia are acest interes . Este clar ca nici Romania , nici Polonia , nici Tarile Baltice nu vor accepta o dominatie ruseasca in aceasta parte de lume .Probabil ca va puteti imagina ce ar insemna asta pentru noi toti .Rusia nu face altceva decit sa isi pazesca granitile si sa incerce sa opresca SUA in a furniza echipamente de lupta soldatilor ucrainieni din Dombas concomitent cu stoparea si directionarea gazului prin Ucraina si Polonia si cu obtinerea unor garantii din partea NATO.. Nord Stream 2 nu a fost facut degeaba .
Ukraina a fost in URSS au trait/vazut cum este cu democratie rusa si acum vor sa incerce si cu democratie vestica. De ce are dreptul Rusia sa ii impiedice sa le interzica sa faca pasul asta?
Interesant.
Mai întîi o obiecţiune: sec. al XX-lea nu a fost secolul diplomaţiei ci al luptelor ideologice care au dus la trei războaie mondiale( pun aici şi „războiul rece”). Să sperăm că sec al XXI-lea va fi cel al diplomaţiei…
Iată o concluzie dură, dar adevărată: „Europa de Est este spațiul unde se ciocnesc astăzi imperialismele lumii globalizate: cel al Statelor Unite ale Americii (SUA), cel al Uniunii Europene (UE) și cel al Federației Ruse.” Aşa este, iar România se află, ca întotdeauna într-un fel de „triunghi al Bermudelor”, între trei puteri mult superioare.
Da, deocamdată situaţia Ucrainei nu a fost încă decisă. Se menţine un status-quo periculos pentru întreaga zonă.
Să aplaudăm eliminarea de către Rusia a amestecului Germaniei şi Franţei pe Frontul de Est, mai ales că AU TRĂDAT pe rând Moldova, Georgia şi Ucraina.
SUA are un alt interes referitor la Rusia, şi anume ca aceasta să-i fie aliată contra Chinei. Ceea ce probabil se va întâmpla, Rusiei îi convine asta, este totuşi o ţară de tip european.
Aşa că rămâne întrebarea: CUM şi CÂND se va rezolva situaţia din Ucraina?
Fiindcă este necesară o soluţie rapidă, mai ales că SUA şi Rusia vor asta pentru ca apoi să se ocupe de lucrurile serioase ca limitarea puterii Chinei….
Dacă Germania şi Franţa au cam fost excluse de pe Frontul de Est, nu ar trebui ca locul rămas liber să fie ocupat de Polonia şi România? Care au interese mari, inclusiv teritoriale, ca şi….Rusia.
Cred că mai e puţin şi se vor limpezi lucrurile pe Frontul de Est. Poate România va putea „ciuguli” şi ea câteceva….
@Lucifer
„Să aplaudăm eliminarea de către Rusia a amestecului Germaniei şi Franţei pe Frontul de Est, mai ales că AU TRĂDAT pe rând Moldova, Georgia şi Ucraina.” Și cam ce interes ar avea RU in eliminarea FR&DE care, in opinia dvs., au trădat MD,GE,UKR?? Îi prisosesc aliații?!? Păi, această „eliminare” care vă bucură atât poate fi o dovadă contrară. Nu credeți?!?
PL&RO să înlocuiască FR&DE pe „Frontul de Est” ?!!? Vă credeam mai serios. PL&RO se manifestă prea adversial ptr.a putea fi interlocutori credibili ptr.RU.
Și mai e ceva. RU le consideră lipsite de suveranitate strategică/vasale US. Care ar fi logica/rostul dacă decizia nu se află la ele ci over the ocean?!?
Parcă, odată, Putin a spus despre UK că nu are standingul necesar ptr.a intra in negocieri directe cu RU… Darmite RO&PL.
@Lucifer
Ah, uitasem. Spuneți „SUA are un alt interes referitor la Rusia, şi anume ca aceasta să-i fie aliată contra Chinei. „. Probabil să aveți dreptate. Dar credeți că RU o va face pe gratis?!?! Mă tem că…..NU.
In opinia mea, nu ne rămâne decât să vedem cam ce ar putea obține la schimb……
Autoarea a spus-o: ” Acesta a și fost obiectivul Moscovei: eliminând capitalele europene din situația din jurul Ucrainei, drumul spre Biden a fost deschis.” Adică Rusia a forţat negocierile cu SUA în privinţa Ucrainei şi a celorlalte probleme conexe. Şi imediat apare implicaţia: de ce să nu apară în „negocieri” Polonia şi România care au mari interese în Est, unele convergente cu ale Rusiei?
Câteva lucruri sunt clare:
– Ucraina nu vrea să respecte acordul de la Minsk (autonomie pentru Donețk și Lugansk);
– Ucraina a devenit „țara 404”, cu corupție de Ev Mediu, condusă de multe personaje anacronice (inclusiv Ze);
– SUA, UE și OTAN își afirmă statutul de apărători intransigenți ai dreptății și nu acceptă bla-bla-bla, deși nu-i vorba de nicio atingere a intereselor lor concrete;
– cînd NATO amenință cu sancțiuni economice, te întrebi dacă nu cumva a devenit, între timp, o organizație economică;
– batajul mediatic în jurul Rusiei și invaziei în Ucraina vine ca apa la moară tuturor: SUA și UE au probleme economice mari, Rusia are probleme economice, de asemenea, și o mortalitate record din cauza covid19.
Ca să fii jandarm mondial, trebuie, din când în când, să iei pe unul accesibil și să-i cari câteva în figură, să vadă toți cine-i șeful. Dacă faci doar vocalize, ai probleme. Așa, nici garanții lui Putin că nu se extinde NATO, nici garanții lui Ze că Occidentul îl va sprijini necondiționat în cazul unei agresiuni ruse. O mai bună metodă ar fi împingerea lui Ze să atace Donbasul și să se întâlnească el (nu trupele NATO!) cu rachetele hipersonice rusești. Atunci SUA ar lua măsuri drastice, cum ar fi să vândă GNL Europei. Și cam atât. Dacă se întâlnește energia din Rusia cu tehnologia și industria germană, s-ar putea ca D-day să fie sărbătorită doar de Biden și Trudeau.
Nu știm ce va urma, dar un lucru este sigur: situația economică este atât de împuțită, încât s-a recurs la un infox mare cât joaca cu focul. Și se poate ca Europa (nu se știe cât din ea) să fie prețul pentru înrolarea lui Vladimir Vladimirovici în armada anti-chinezească. Vorba Victoriei Nulland (să trimiți la negocieri cu rușii taman pe sprijinitoarea Maidanului!!!): „UE? Fuck UE!!!”
Secolul XX marcat de doua razboaie mondiale si foarte numeroase conflicte locale (si nu prea)
numai secol al diplomatiei nu se poate numi!
Interesanta analiza! Dar ma tem ca si daca Putin obtine acest acord cu Nato in urmatorii doi ani, si se declara multumit, Rusia nu va fi multumita….niciodata.
Rusia a avut in ultimii 300 de ani o politica imperialista agresiva, indiferent cine a fost la putere. Conducatorii rusi nu au dat inapoi decat atunci cand au fost pusi la pamant ( dupa primul razboi modial, si dupa razboiul rece). Cum Rusia isi revine un pic , cum redevine agresiva. Daca NATO cedeaza si accepta ca Ucraina sa fie in zona lor de influenta, Romania , Polonia, Bulgaria vin la rand . Nu imediat, dar in 10-20 ani, timp in cate Rusia va integra Ucraina, si se va intari pentru urmatoarea etapa., si va submina agresiv democratia si valorile occidentale in tarile astea. Dupa asta , tot inainte spre Bosfor si Dardanele, care au fost visul de aur al Moscovei in ultimele 200 de ani. Desigur sub pretextul ca Marea Neagra e vitala pentru securitatea Rusiei, deci ea ar trebui sa controleze accesul. Si tot asa :Dupa ce rezolva Marea Neagra, probabil ca Mediterana si Gibraltarul vor parea niste obiective rezonabile.
Secolul XX a fost un eșec al diplomației, prin 2 războaie mondiale, unul rece etc. Restul… rămâne de văzut, dar am senzația că proiectați așteptările puterii ruse, măcar de-ar doar astea :)
erata & addendum
a se citi „proiectați așteptările puterii ruse, măcar de-ar fi doar astea”
Vă mărturisesc că am recitit de câteva ori expozeul Dumneavoastră, în senzația că îmi tot scapă esența. Fără dubla semnatică diplomatică, zăngănitul armelor fiind disperarea lipsei altor argumente mai puțin coercitive, ce cred eu că semnalați Dvs este că, în lipsa unui proiect mai bun de țară, conducerea siloviki recurge la aceleași rime din trecut, cum ar veni „bate șaua să priceapă iapa”, iar, a naibii iapă nu vrea să priceapă.
Aiasta-i culmea diplomatikon ot Mascva!!! Fă, de nu mă iubești te calc în pișere…
Proasta, vrea divorț și ne batem în imagine pe partaj, ba mai bâgăm și violență pe custodia copiilor, cu amenințări suplimentare că ori te supui ori te desființez. Apoi se miră că mai rău se depărtează…
Evident, vinovatul este perchizul care a ademenit-o, nu bulangiul care a molestat-o… care trebuie și acesta bătut, pentru salvarea obrazului de macho alfa.
Iar asta ar fi culmea diplomației de ultimii 70 de ani, în care Hrușciov nu a bătut cu pantoful în pupitrul ONU, nu au fost războaie în Europa, doar reglări de conturi gen Ungaria în 56, Cehoslovacia în 68, în Yugoslavia s-au bătut cu flori, de conflictele înghețate din exURSS ce să mai zicem… dacă n-ar fi apărut bomba atomică, factor de desuadare… nu ne bucuram de 70 ani de pace atât de violentă.
Vorbiți din studii, nu din experiența proprie, iar acestea le-ați auizit și pe malul Nevei… din gura lupului care și-a tot schimbat părul, dar năravul ba. Sper să nu ajungem să ne aducem aminte de aceste constante the hard-way și în generația Dvs.
Zău că nu văd cum se va da la întors situația escaladată deja… stați puțin că scriem noi ce garanții ne trebuie… ca să nu vă omorâm… cât de ridicol și de slab, dincolo de imaginea de putere proiectată?! despre factorii chinez, islamic și turanic ce să vorbim…
Nimeni nu dă garanții cuiva care nu respectă garanțiile oferite.
Un articol deosebit de interesant,ce conține idei noi pe care MEDIA româneasca ( și nu numai !) nu a indraznit pînă acum sa le abordeze. Tentatia pisălogelilor pandemice și cea a bataliilor haotice ”anticoruptie ” au fost mai comode si mai la indemînă.
Felicitări autoarei !
Da, autoarea spune lucruri pe care alţii nu le spun. De ex. despre imperialismul/ neo-imperialismul Uniunii Europene pe care Germania şi Franţa vor să o transforme într-o Federaţie Europeană condusă bineînţeles de ele.
@Lucifer
Nu împărtășesc pct.de v.al autoarei. Nu văd decidenții ruși atât de fraieri/proști încât să-si creeze adversari printre niște presupuși aliați. Care e sensul? Opinia mea e că trebuie să căutăm „rațiunile” publicării in altă parte.
Poate greșesc, dar nu am văzut să se fi aferat cineva din FR&DE pentema asta. Când UK/B.Johnson a afirmat lucruri contrare celor vorbite confidențial la nivel înalt au fost reacții care, măcar, au subliniat ipocrizia.
Și dacă PL&RO au interese in zonă ce?!!? Ah, Rusia a făcut aluzii privind partajarea unor părți ale UKR. Dar nu putea fi decât un test privind solidaritatea pct.de v.ale unor membri NATO cu interese naționale cunoscute și nerealizate. Să mai semene niște discordie. Dar……RU e convinsă, si nu fără un oarecare temei, că deciziile nu se iau nici la Varșovia, nici la București ci…. somewhere else.
Ce facem?
Am ajuns să plângem pe umerii Rusiei?
„Nu sunt vremuri bune pentru politețe. Relațiile dintre SUA și Rusia au fost dezastruoase de mulți ani, iar mantra administrației Biden de relații stabile și previzibile a înrăutățit situația, scrie într-o analiză CEPA Victor Rud.
Criza în curs de dezvoltare din Ucraina pare să se îndrepte către un punct în care trebuie să alegem între o invazie sângeroasă a celei mai mari țări din Europa ca suprafață geografică sau o capitulare ulterioară a Occidentului.
Există doar doi câștigători din această ecuație – Rusia, pentru care agravarea conflictului este un scop politic, și China, ale cărei ambiții ar fi foarte avantajate de retragerea Occidentului.
Cum de-am ajuns în acest punct? Anul trecut, candidatul de atunci Joe Biden a deplâns faptul că ordinea internațională „se rupe din cusături”. Cu toate acestea, la summitul de la Geneva din iunie el a acceptat dictatul lui Putin, Protocoalele de la Minsk. De atunci, acest lucru a fost reiterat de alți înalți oficiali ai administrației. Minsk abrogă în totalitate „ordinea internațională bazată pe reguli” impunând Ucrainei, în postură de victimă, termeni pe care dreptul internațional îi impune invadatorului, Rusiei, prin restricții asupra suveranității sale naționale și integrității teritoriale.
Minsk tace cu privire la anexarea de către Rusia în 2014 a peninsulei Crimeea, un fapt aparent acceptat de SUA de facto, deși protestează.
Capitularea Americii este dintr-o altă lume și renunță la orice credibilitate cu privire la neliniștea lui Biden în legătură cu destrămarea „ordinii internaționale”, chiar dacă administrația sa își pregătește vestitul Summit pentru Democrație în această săptămână. Putem trage concluzia că invazia, ocupația și anexarea funcționează și că SUA au devenit mijlocitorul lui Putin, invitând la disprețuirea sa în timp ce-i alimentează aroganța și certitudinea.
De mai bine de șapte ani, declarațiile oficiale ale Europei și ale Americii au fost voluminoase: am amintit Rusiei de obligațiile sale, am reiterat, nerecunoscut, chemat, avertizat, condamnat și netolerat, am vorbit răspicat, clarificat, lămurit, declarat ca inacceptabil, am exprimat sprijin neclintit pentru Ucraina, sprijin ferm, am cerut Rusiei, am insistat, monitorizat îndeaproape, am luat act de, am afirmat, reafirmat, am demonstrat, ne-am întâlnit, am conferit, am rezolvat, ne-am exprimat angajamentul, angajamentul profund, ne-am reiterat convingerea, am rămas fermi, am trimis un mesaj, am cerut reținere, am rămas iarăși fermi, am stat alături, am stat lângă, am stat în spate, am stat din nou alături, am îndemnat, am încurajat, ne-am exprimat îngrijorarea, cea mai mare îngrijorare, îngrijorarea gravă și îngrijorarea profundă. Avem de-a face cu un tezaur de sinonime ale „domolirii”.
Sancțiunile cu inimă îndoită și ineficiente reflectă de fapt înțelegerea și hotărârea occidentală. Excluderea acoliților lui Putin de la Disney World abia dacă se potrivește cu amploarea haosului internațional indus de Rusia. Nici furnizarea neregulată și limitată către Ucraina a ajutorului militar atât de necesar. „Resetările” nesfârșite, întotdeauna la inițiativa SUA, nu fac decât să pună paie pe foc.
Domolirea se vrea un balsam moral – Putin acționează doar „defensiv”, nu mai rău decât orice altă țară în urmărirea interesului propriu. Al lui nu este decât o reacție la un Occident așa-zis belicos înrădăcinat în „abuzuri” NATO. Rusia se teme de „încercuire” și are nevoie de un „tampon”.
Iată realitățile nerecunoscute:

În ciuda prăbușirii URSS, Rusia rămâne geografic cea mai mare țară de pe planetă, încorporând 40% din Europa și o treime din Asia. Niciun metru pătrat nu a fost pierdut după 1991. Una dintre subregiunile sale, Kolîma, este cât Irakul, Iranul și Afganistanul la un loc.
În anii 1890, Statul Major al Rusiei a efectuat un studiu al campaniilor sale militare între 1700 și 1870. Rusia a purtat 38 de războaie, doar două au fost defensive. O contabilitate mai modernă nu ar schimba acest echilibru….”
@rsumy
Niște întrebări:
1. US&co își pot permite, acum, „război” pe 2 fronturi: RU&CHN ?!? Păi, nu prea…. Atunci? Păi niște compromisuri. Cu cine ar fi preferabil?!? Pare că RU deoarece tot occidentul (și mai ales US) este speriat, pe bună dreptate, edificarea formidabilei concentrări de putere ec., fin. și militară a CHN.
Așa că domolire/compromis cu RU. Dar costă. Să vedem ce și cât.
2. In locul sinonimelor Domolirii propuneți nedomolire = război ?
[continuare]
” Jelania lui Putin despre „nevoile de securitate” ale Rusiei, „curtea din spate” și „sfera sa de influență” rescrie istoria și nu arată nicio considerație pentru nemulțumirile legitime ale națiunilor persecutate istoric de Rusia. Cu toate acestea, empatia occidentală este rezervată exclusiv burlescului „anxietății” lui Putin.
În al Doilea Război Mondial, teritoriul Rusiei abia a fost atins. Ucraina, Belarus și națiunile baltice au fost invadate. De două ori. Ucraina a suferit o pierdere de vieți mai mare decât orice țară din Europa. Au fost uciși mai mulți civili ucraineni decât pierderile militare combinate ale Statelor Unite, Commonwealth-ului, Franței, Germaniei și Italiei. Alte milioane au fost uciși de Armata Roșie sau ca sclavi în Germania. Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă, un fost ambasador american la ONU a vorbit despre „contribuția imensă a Rusiei în acel război. [Al Doilea Război Mondial] face parte din istoria lor mândră în confruntarea cu puterile imperialiste, de la mongolii din secolul al XVI-lea și până la Napoleon în secolul al XIX-lea.”
Vitriolul împotriva „abuzului” și „încercuirii” de către NATO este o iluzie. Cele trei națiuni baltice, de exemplu, reprezintă doar 1,4% din granițele Rusiei. Între timp, afirmațiile rusești că NATO a promis că nu se va extinde spre est sunt pur și simplu neadevărate. După dizolvarea URSS, membrii NATO s-au dezarmat și, astfel, au primit un „dividend al păcii” semnificativ, deși acea pace nu s-a extins asupra vecinilor Rusiei.
Occidentul pare încărcat de vinovăție pentru prăbușirea Uniunii Sovietice și-și face griji că fostul agent KGB Putin este „umilit”, „amărât” și „ofensat” de imploziei unui monstruos stat totalitar. Din fericire, nu ne-am exprimat o asemenea solicitudine și pentru neliniștea ofițerilor Gestapo când Germania nazistă a fost învinsă.
După 1991, SUA doreau să aducă Rusia în frăția internațională a națiunilor, atribuind Kremlinului propriile noastre imperative civilizaționale. Dar acest lucru s-a întâmplat fără a necesita genul de scuze și reforme care au avut loc în Germania postbelică.
Fostul ministru de externe rus Andrey Kozyrev a fost clar: „Această așa-numită „umilire” este un mit de la Kremlin. Dimpotrivă, Rusia – și sunt un martor viu al acestui lucru – a primit asistență… încă de la începutul reformelor sale democratice, chiar și sub Gorbaciov. Și mai ales în vremurile grele din anii 1991-92. Când economia sovietică s-a blocat complet, când abia mai erau medicamente și în unele zone chiar și alimente, ni s-a oferit ajutor umanitar substanțial. În plus, SUA ne-au ajutat să ne păstrăm statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, să rămânem singurul stat nuclear de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice… Ne-au ajutat să intrăm în Banca Mondială, în Fondul Monetar Internațional și alte organizații. Toate acestea s-au întâmplat într-un moment crucial în care Rusia ar fi putut să piardă totul – atât statul său, cât și statutul internațional. America ne-a ajutat nu numai să păstrăm toate acestea, ci și să ne ridicăm statutul.”
Cu toate acestea, democrațiile lumii încă își cer scuze, o atitudine rezumată cel mai bine prin cuvintele premierului britanic Boris Johnson: „Când spunem că sprijinim suveranitatea și integritatea Ucrainei, nu vrem să fim adversari Rusiei sau s-o încercuim în vreun fel strategic ori să subminăm această țară măreață.”
Acesta este fundalul evenimentelor care se desfășoară acum în fața noastră. Pentru a evita invazia rusă, Putin va încerca acum să obțină o capitulare pe cheltuiala Ucrainei. Există totuși o altă opțiune. Să ne scuturăm de halucinația noastră auto-anestezică și recâștigăm ceea ce George Orwell a numit „controlul realității”. Oferiți ajutor militar semnificativ țintei, impuneți sancțiuni zdrobitoare, opriți Nord Stream 2 și forțați-l pe Putin să dea înapoi și să facă față multiplelor probleme interne ale Rusiei. Între timp, China urmărește cu atenție și stă la pândă.”
China cucereste Africa si America Centrala si de Sud, imediat trece la India si Canada, doua tari populate din pacate de salbatici, totusi oarecum superiori celor din zonele mentionate anterior. Desi…
Secolul XX, secolul diplomației??
Da, sau poate pune bazele unui viitor Razboi Rece 2 cu Occidentul. Depinde daca SUA vor fi de acord cu garantiile de securitate pe care le vor semna de comun acord cu Rusia. Chiar si cu aceste garantii, nu exista certitudinea ca Rusia nu va mentine o stare de tensiune permanenta in fosta sfera sovietica. Daca asta este „mostenirea” pe care vrea Putin s-o lase succesorului sau, atunci noua cortina de fier va aparea in estul Europei (Ucraina, Belarus, R.Moldova), iar Romania va fi exact frontiera cu noua „sfera” rusa. Inutil sa spunem cu ce amenintari se vor confrunta statele europene din est; ele sunt binecunoscute din vremea Razboiului Rece.
Apoi, Ucraina va deveni un fel de Cuba, adica un teritoriu in care Rusia va aduce echipamente militare si va ameninta si santaja Europa, doar ca, de data asta va ameninta doar niste parteneri ai SUA, si nu direct SUA la fel ca in 1962. Este o mare diferenta. Doar ca, pentru a contracara si impiedica formarea acestei sfere de influenta ruse, SUA propun formarea Aliantei D11, care cuprinde cele mai democratice state ale lumii si care va prelua o parte din atributiile NATO sau poate chiar o va inlocui in timp. Este poate singura solutie globala pentru a contracara amenintarile Rusiei si Chinei asupra spatiului occidental formata din tarile G7( SUA, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie) + Australia, India şi Coreea de Sud.
D11 va fi o alianta a valorilor democratice occidentale, fara conexiuni si legaturi cu China, Rusia si partenerii lor. Problema este ca unii aliati NATO, precum Germania sau Franta, fie au afaceri gigantice energetice si comerciale cu Rusia si China (Germania), fie aspira la o independenta „strategica” europeana care presupune separarea de „umbrela” de securitate americana (Franta).
Aici exista o harta globala cu posibilele natiuni care ar putea sa se alature de partea SUA in „D11” (https://carnegieendowment.org/2021/11/22/who-s-in-and-who-s-out-from-biden-s-democracy-summit-pub-85822).
M-am lamurit de la prima fraza: Secolul XX a fost secolul diplomației.
2 razboaie mondiale, zeci de milioane de morti, halal diplomatie.
MAI DEPARTE, PAS, nu are rost sa-mi pierd vremea
Ati pierdut altceva si mai delicios :)
” La 1 decembrie 2021, Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de stabilire a patru măsuri de asistență în cadrul Facilității europene pentru pace dedicate Georgiei, Ucrainei și Republicii Moscova”
Proastele astea de la SRI sint de obicei bibliotecare, bucatarese si amante de tablagii. Care si-au luat diplomele cu curul si sint platite in plus la numarul de cuvinte postate pe saiturile SRI .
La colega dvs ma rafer , ca sa fie clar.
De fapt in secolul XX s-a vorbit cel mai mult despre pace, au fost cele mai multe tratate de pace, conferinte de pace etc. A fost o adevarata obsesie a pacii care a mascat realitatea: cel mai razboinic secol din toata istoria, cu cele mai multe victime si distrugeri, cu folosirea armelor CBRN (interzise implicit inca din secolul XIX) cu bombardamente devastatoare asupra civililor. Iar diplomatii au incercat cu disperare sa ascunda intentiile razboinice ale statelor lor care nu doreau decat cucerirea altor tari si exportul de democratie din vest in est si invers pentru a avea acces la resursele naturale si forta de munca a acestora. Desi in 1990 s-a semnat Tratatul de neagresiune intre SUA si URSS semnat de Bush si Gorbaciov, Razboiul Rece nu s-a incheiat ci a intrat intr-o noua faza, mai periculoasa, in care SUA sunt aliate cu UE iar Rusia cu China. Liniile de front sunt stabilite si elementele inaintate sunt amplasate. Sper ca macar de aici inainte sa functioneze real diplomatia…
Vă mulțumesc mult pentru feedback. Vă îndemn respectuos însă să nu renunțați atât de ușor. Imaginați-vă cum ar fi fost lumea fără ONU. ONU este chintesența diplomației: democrația lumii occidentale a făcut acest lucru posibil, a făcut posibilă conviețuirea cu regimul totalitar comunist. Citiți definiția democrației din Carta ONU (atașările liberală, populară sunt inutile. Democrația e una). Trăim de mai mult de 70 de ani fără războaie pe continentul european. Secolul XIX nu are această performanță! Nici un secol din istoria omenirii nu a atins această performanță. Chiar și acum, în pandemie, ONU ne protejează, cu toate că trebuie reformat, mai ales Consiliului de Securitate. Deci nu renunțați, vă rog.
Intr-adevar, ONU are aceasta misiune, dar nu si-o mai poate indeplini decat la nivel declarativ. In 2003 eram in SUA, in perioada cand era atacat Irakul, si pe marginea autostrazilor din Texas pe afisiere uriase pt reclame scria „Nu avem nevoie de ONU !” pt ca acesta se opusese invaziei. ONU nu mai este ce era pe vremea razboiului coreean sau din Africa. Asa ca au aparut focare multiple de razboi in Europa Centrala (inclusiv in proximitatea Romaniei) si in Europa de Est in zona Caucazului, unele ramanand „conflicte inghetate” gata sa reizbucneasca atunci cand e nevoie de ele (deci avem acum doua butoaie cu pulbere in Europa!).
Din unele puncte de vedere ONU a fost inlocuit de NATO, care isi proiecteaza forta politico-militara in afara teritoriului sau, cu mai mult succes decat ONU. In plus in partea europeana a ONU (Geneva) nu au fost niciodata restrictii, dar in partea americana (New York) au inceput sa apara unele restrictii de participare a membrilor disidenti, deci devine partinitoare. Consiliul de Securitate era criticat ca se poate opune interesului comunitatii internationale iar acum ca se poate opune interesului SUA, asa ca urmeaza sa fie reformat.
Desi este o organizatie necesara, ONU, ca si Liga Natiunilor, nu mai are forta si nici credibilitate, au fost cazuri de atac armat chiar asupra fortelor ONU in misiune, au fost rezolutii nerespectate etc. Cand in marea epidemie de Ebola, bastinasii au atacat echipele medicale, nu ONU s-a implicat in apararea lor ci US Army.
In privinta celor 70 de ani de pace din Europa, as spune ca a fost pace atat timp cat erau cei doi jandarmi (superputerile) care amenintau si invadau supusii din zona lor (ex.: ocupatia Germaniei, ocupatia Romaniei si altora dupa razboi, Polonia 1953, Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, Romania 1989).
Dupa care a izbucnit razboiul din Iugoslavia in care statele federate s-au luptat intre ele, interventia NATO (+ Romania, care pt prima data in istorie era impotriva prietenilor sarbi), apoi in Bosnia si Kosovo contra sarbilor, (unde am trimis si noi trupe de mentinere a pacii dar au fost retrase pt ca tineau implicit cu sarbii), apoi Transnistria cu Republica Moldova (unde am trimis si noi armament si specialisti in sprijinul fratilor moldoveni), alte razboaie Rusia cu Georgia (sprijinita de SUA, NATO + Romania, Rusia cu Cecenia (sprijinita de Arabia Saudita), Rusia cu Daghestan, Ucraina (sprijinita de NATO) cu regiunile sale rusofile (sprijinite de Rusia), Azerbaigean (sprijinit de Turcia) cu Armenia (sprijinita de Rusia) etc. Folosesc termenul sprijinit pt ca nu era o alianta formala deoarece nu era nici razboi declarat, ci un fel de banditism politico-militar pe care ONU se face ca nu il vede (iar daca il vede, ce ar putea sa faca?!?). Deasemeni folosesc termenul rusofil si nu rusofon pt ca si la noi avem comunitatea de rusi lipoveni, care sunt rusofoni (vorbesc limba rusa) dar nu rusofili (nu sunt de partea rusilor).
Cat priveste pacificarea continentului european, unii aliati au schimbat tabara, unii neutri au devenit aliati, exista mai multe baze militare inaintate, exista mai multe rachete (si nimeni nu poate sti cate si care au incarcatura nucleara iar retorica este belicoasa si in vest si in est, deci nici inceputul acestui secol nu pare pasnic. mai mult, in ianuarie 2021 la ONU s-a semnat Conventia de Interzicere a armelor nucleare. Au semnat prin ministrii lor de externe (sefii diplomatiilor nationale) doar 54 de tari din cei 195 de membri, si printre ele nu se gaseste nicio tara europeana, nici din vest nici din est, deci diplomatiile europene nu doresc in realitate pacea, ci doar o afirma diplomatic.
Aveti dreptate, nu trebuie sa renuntam la ONU dar in acest moment nu prea vad ce s-ar putea face concret.
Este drept ca traim fara razboaie pe continent dar avem atata sange pe maini in urma participarii la misiunile de Pace gandite de marii strategi, „Seniori ai Razboiului „. Ce viziune a avut si venerabilul domn Gérard Klein..
Mai ieri au parasit aliatii triumfator Afganistanul. Este o Stire faptul ca zeci de colaboratori oficiali ai fortelor aliate au fost ucisi sau declarati disparuti dupa ce am batut palma cu talibanii si am spalat putina.
https://www.francetvinfo.fr/monde/afghanistan/afghanistan-les-etats-unis-et-une-vingtaine-de-pays-s-inquietent-d-executions-sommaires-d-ex-policiers-par-les-talibans_4870139.html
Oricat am vrea sa innobilam intentiile acestor entitati galonate, istoria scrisa la mai multe maini ar trebui sa ne faca prudenti in a imbratisa initiative care sunt doar parti ale scenariilor expuse publicului spectator incitat sa aplaude actorii din teatrele de operatiuni.
Dupa cati zeci de ani s-au aflat si revelat cauzele esuarii navelor cu refugiati evrei Struma si Mefkůre si cum am putea considera complicitatea britanicilor cu rusii in comiterea acelor orori?
Războaie in Europa in ultimii 70 de ani:
Ungaria 1956
Cehoslovacia 1968
Nagorno Karabah
Transnistria
Osetia
Abhazia
Cecenia
Iugoslavia
Crimea
Donbas
Daca considerati ca in Ungaria si Cehoslovacia a fost razboi atunci si Romania 1989 ar trebui trecut cu toate ca au fost numai razvratiri, revolutii, noroc ca noua ne-a reusit iar conflictele din Caucaz nu fac parte de Europa cu toate ca geografic ar fi corect, in opinia mea „Europa se termina la Brasov”
Ati uitat Irak si Astan , Libia si Siria. Europa a luptat si inca lupta in razboaiele alea.
Daca nu e asa , atunci nici SUA nu a participat la WW2 , ca nu a fost razboi in SUA.
Autoarea arborista are dreptate: secolul 20 a fost un secol al pacii in Antarctica si al diplomatiei la cofetarii: vreo cativa ani din secolul 20 cofetariile aveau si prajituri Diplomat.
Dezvoltarea sustenabila , rezilienta si perseverenta impune ca daca esti urata musai sa fii si proasta.
Cum spunea von Clausewitz ” Razboilul este continuarea politicii prin alte mijloace” diplomatia fiind parte a politicii.
Daca ONU ar fi fost functionala, intradevar lumea ar arata mult mai bine, in opinia mea, un club de discutii in care consiliul de securiate, un anacronism, format din invingatorii WW2 blocand aproape intotdeanua cele stabilite , vezi razolutiile impotriva statului Israel in conflictul palestinian si nu numai.
De 70 de ani in afara conflictului balcanic din anii 90 in Europa n-a mai fost razboi, adevarat si foarte bine fapt care se datoreaza in primul rand dezvoltarii economice, a constituirii UE si NATO.
Conflictele militare pot fi evitate cel mai eficient daca exista relatii economice foarte stranse intre state, nimeni fiind dispus sa-si „omoare clientul” cel mai bun.
Poate ne va relata domnul Dancu cam care a fost atmosfera in Clubul de discutii de la Geneva si daca Romania intentioneaza sa achizitioneze pe langa F16 si cativa roboti militari asasini autonomi din aceasi sursa cu marocanii.
https://blacknews.ro/sua-pledeaza-in-favoarea-unui-cod-de-conduita-neconstrangator-privind-asa-zisii-roboti-ucigasi/
Un material extrem de interesant și bine documentat. Am urmărit și trimiterile, bine selectate. Ukraina este suficient de aproape de România ca situația de acolo să ne preocupe.
Interesant poate, depinde din ce unghi privesti. Dar nici pe departe secolul XX nu a fost al diplomatiei, ci al Holocaustului dupa Prima Mare Bataie.
Din punctul de vedere al plutonierului adjutant în retragere sună precum muzica astrelor. Parcă-i o „informare politică pentru cadre” din vremea iepocii… :) Ce vremuri!!!
Aceste informari politice din armata erau structurate si adaptate pe niveluri: trupa, cadrele, comanda (pe cele aflate mai sus nu le stiu). Imi amintesc de o informare la Marina Militara in 1972 cand fostul ministru de razboi gen Vasiliu Rascanu a prezentat „Actul de la 23 August” altfel de cum il stiam noi, de alta la Comandamentul Armatei 1, in 1986, cand istoricul Fl Constantiniu prezentand o situatie a spus ca nu e de acord cu Tovarasul si altele. Dar asa cum spun francezii ca succesul unei glume nu sta in gura care o spune ci in urechea care o asculta, si aici conteaza ce intelege fiecare din ce afla si cum foloseste informatia.
„Rusia nu va fi vreodată de acord cu extinderea NATO la granițele sale.”
Are NATO deja la granite, ne uitam pe harta.
Rusia este prea mare, Europa prea mica si America prea departe astfel incat situatia sa poata fi rezolvata fara implicarea directa a rusilor, fara ei nu va functiona nici un acord pe termen lung, situatia din Ucraina nu se va linisti, tactica adoptata de occident, asteptam pana va aparea un nou Gorbatschow in Rusia ? cu pacea insa cum ramane si cine plateste pretul energiei tot mai scumpe din Europa ?
Daca imi permiteti un comentariu?…
As fi intitulat eseul „Cronica unui summit dinainte stabilit”
Atat noul USA cat si binecunoscuta noastra rossia stiu perfect unde se afla in context post afganistan si atomic.
Ca sa rezum: USA nu vor ataca vreodata serios rusia si rusia nu va provoca in mod serios statele unite, franta, china sau alte puteri atomice. Orice incalcare a acestor legi nescrise, date inca din razboiul rece, va duce (posibil) la disparitia rasei umane. Ca sa fie clar.
Ca NATO mai da jos cate un suhoi sau rusii lanseaza cate un Buk catre avioane de linie, intra in logica cheltuielilor curente. Rusia nu doreste vecinatate NATO, iar NATO doreste sa enerveze rusia. Singura varianta in care putem avea razboi total este aparitia unui nou Hitler/Stalin, convins de misiunea sa divina. Ori nici unul din leaderii actuali nu este atat de rupt de realitate, sunt inca in granitele jocului.
Ar fi o intreaga discutie de purtat despre amenintarile existentiale externe la adresa statelor atomice.
Pentru ca am uitat, excelent articol in mare parte. Se vede ca ati avut contact direct cu realitatea rusa. Desosebit, crucial chiar ultimul paragraf. Acolo e de fapt cheia.
”contestarea constantă a poziției Rusiei în spațiul CSI (inclusiv prin apariția GUAM (Georgia, Ucraina, Armenia și Republica Moldova)” – ”A” vine de la Azerbaijan, nu de la Armenia.
Armenia face parte din alianța condusă de Rusia – CSTO.
„Secolul XX a fost secolul diplomației. Nu se știe cum va fi secolul XXI, în mod cert însă situația din jurul Ucrainei este despre cum diplomația este un instrument la fel de puternic ca armele.”
Omenirea este inca in faza infantila. Maturitatea constiintei pare a fi elementul care se dezvolta cel mai lent.
Viziunea, la o scara comparabila cu Universul in care traim, lipseste cu desavarsire umanitatii. In schimb, interese meschine ne macina si ne rod ca si puternica atractie a Pamantului, toate aceste avataruri ne tin legati de o bucatica de lut, care alearga in jurul unei sfere de foc, populata de maimute vorbitoare.
Intre timp, ne dam mari, gandim strategie si tactica, diplomatie, pfiu… vorbe mari, aceleas ca acum 200 de ani si cum vor fi probabil si peste alte 200 de ani daca la acea ora nu ne vom fi gasit sfarsitul sub daramaturile unei civilizatii distruse de prostia si micimea omeneasca.
In locul unei co-existente pasnice, care sa canalizeze intregul potential al inteligentei si fortei umane spre propulsarea cuceririi spatiului cosmic, ne certem si ne ucidem reciproc pentru cateva surcele.
Iar Rusia, care a facut prima incercare a desprinderii de scoarta terestra, stie foarte bine importanta acestui tel dar in fapt toate incercarile ei este de a se detasa de restul lumii in vederea castigarii a ce? A unui lucru nobil? Nici vorba, doar un avantaj militar pentru dominarea altor natiuni. Asa a fost si asa va ramane, intotdeauna.
Singura metoda de a scapa de aceasta primejdie permanenta este nu diplomatia ci un ansamblu de masuri economice care sa o aduca in sapa de lemn si sa-i produca auto-dezmembrarea in gintele care o formeaza azi ca tara.
Rusia are resurse vaste iar vanzarea acestora este singura ei sansa de supravietuire. Pentru ca, paradoxal, desi nu-i lipseste inteligenta, Rusia nu are nici pe departe abilitatile crearii unei civilizatii infloritoare, asa cum societatea capitalista a creat.
Europa si Statele Unite trebuie sa dezvolte tehnologiile care permit inlocuirea combustibililor fosili cu energie solara, disponibila in cantitati imense si gratuit, doar sa intinzi mana sa o culegi.
Izolata in barlogul sau, cu toate bogatiile sale neutralizate, Rusia va sfarsi prin a se faramita natural, fara razboaie mondiale, fara diplomatie. Numai atunci va deveni posibila integrarea fara riscuri in corpul comunitatii internationale.
Rusia controleaza resursele altora, prin intermediul „afecerilor”. De la cluburi de fotbal la alimente si traiul de zi cu zi, nu exista locsor unde sa nu gasesti un agentut/o agentuta fesebista. care, bineinteles, in coordonare cu ceilalti locali rusi, „emigrati” multi, propovaduiesc cultura rusa si pacea intre popoare – din anexiune in anexiune si din jaf in jaf.
Vrabia malai viseaza …
Si nua exlude Rusia dintre cei care vor conta in spatiu.. Nu inca .