Unul din sectoarele economice primare cele mai afectate de recesiune rămâne domeniul construcţiilor. În prezent, deşi anumite ramuri economice cum ar fi industria , de care de fapt se leagă uşoara revenire a economiei româneşti, au crescut notabil, industria de construcţii îşi continuă declinul.
Statul reacţionează şi propune pentru stimularea revenirii economice, după modelul Keynesian de combatere a crizei economice, intervenţie masivă în domeniul investiţiei în infrastructură.
Înainte de încerca un răspuns la întrebarea propusă prin titlu, aş vrea sa fac câteva clarificări
Primul comentariu ar fi legat de termenul construcţii. Există o permanentă confuzie de terminologie – construcţii pot însemna infrastructura sau cum e numeşte INS construcţii tehnice
(drumuri, poduri, reţele utilităţi, amenajări hidrotehnice sau de teren) dar si clădiri de diverse feluri (primării, spitale, scoli, universităţi, unităţi militare, aeroporturi). Limba engleză oferă o distincţie mai clară intre “mediu construit” ce include infrastructura – “built environment” şi construcţii/clădiri – “buildings”. Această distincţie este relevantă conceptual dar şi economic. În România – construcţiile de infrastructură, drumurile, amenajările de teritoriu, rămân exclusiv proiecte publice – iar mediul privat se implică numai în zona construcţiilor comerciale, rezidenţiale, industriale.
O a doua idee este legată de natura produsului final al industriei de construcţii. Un produs complex şi de regulă unicat, ce necesită engineering distinct pentru fiecare proiect în parte, o mobilizare financiară substanţiala dar şi la nivel de resursă umană, cu un ciclu de realizare ce se numără în ani şi o durată de viaţă ce se numără în decenii dacă nu secole.
O ultimă idee este legată de natura industriei în sine. Din punct de vedere tehnologic, industria de construcţii este o industrie lentă, la polul opus fiind să spunem industria IT, unde salturile tehnologice se numără în ani . Anumite tehnici de construcţii datează de milenii iar altele se preschimbă greu sau în zeci de ani. Nu înseamnă ca nu există inovaţie, numai că exista limite fizice de aplicabilitate.
Uzinarea deocamdată nu poate fi decât parţială, şi în ciuda avansului mecanizării şi transporturilor, multe operaţiuni se fac cu contribuţie umană directă, spre deosebire să spunem de majoritatea altor industrii ce au redus prin mecanizare, automatizare, robotizare personalul uman necesar. Într-un fel este firesc, nu poţi produce o clădire de birouri în fabrică după care să o transporţi şi sa o plantezi în oraş. Este fizic imposibil sa preasamblezi şi să transporţi un obiect cu milioane de repere, cu dimensiuni de zeci de metri şi care cântăreşte mii sau seci de mii de tone.
Acestea fiind spuse sa trecem la miezul chestiunii.
Ce importanţă au construcţiile? La anul de maxim, 2008, construcţiile erau responsabile de 10,6% din PIB (date INS) şi aveau o contribuţie la creşterea PIB de 16,5%. Cu alte cuvinte o creştere sau o scădere de 20% în acest domeniu afectează PIB cu aproximativ 2%.
E mult, e puţin? În condiţiile în care în 2011 se speră la o creştere de 1,5% – este relevant.
Ce presupune intervenţia masivă a satului în acest domeniu?
În primul rând merită spus că statul a fost aproape absent în aceste sector în ultimii douăzeci de ani, ceea ce pentru o doctrină economică non-intervenţionistă – poate părea o veste bună. Dar având în vedere particularităţile locale – de fapt este o veste proastă. Pur şi simplu avem nevoie de autostrăzi, drumuri mai bune, energie din resurse regenerabile dar şi de porturi, aeroporturi sau amenajări agricole care cel puţin pe moment depind aproape exclusiv de sectorul public.
Tot în anul 2008 – contribuţia publică la sectorul construcţiilor este de doar 3,1 % (cf INS) ceea ce înseamnă aproximativ 0,3% din PIB. Ce semnifică acest 0,3% din PIB? Semnifică de fapt ce constatăm uşor cu toţii : lipsa autostrăzilor dar şi a spitalelor, şcolilor sau pieţelor publice, a parcurilor sau a unor centre amenajate ale oraşelor. Dar semnifică şi faptul ca o trecere a deficitului bugetar de 3% către zona investiţiilor în construcţii ar mări volumul acestora de 10 ori! Iată o ilustrare sugestivă a ceea ce transmite guvernul si preşedintele spunând nu mai vrem să ne împrumutăm pentru cheltuieli curente (pensii, salarii, întreţinere) ci pentru investiţii. „Evadarea” oricărui surplus bugetar în zona de consum public curent şi nu în investiţii este într-adevăr o explicaţie. O altă explicaţie este una istorică – până în 1990 – sectorul public care avea un track-record impresionant în construcţii de toate felurile , tehnice, rezidenţiale, industriale – sub imperiul multor schimbări legate de proprietate, declinul industriei, declinul general economic – cu excepţia unor lucrări de întreţinere, aproape se opreşte. Sectorul public nu mai are „antrenament” în zona construcţiilor şi asta explică mai departe şi performanţele slabe în derularea şi implementarea proiectelor.
Vestea bună este că în prezent există finanţare – cel puţin teoretic, după ultimele declaraţii bugetul public a rezervat sume pentru investiţii – sume la care s-ar adăuga componenta europeană. Poate această intervenţie să alimenteze creşterea economica? Cu siguranţă, dar în măsura în care este de amploare. Proiectele mari sau foarte mari, mobilizează resurse financiare dar şi resurse umane notabile. Efectele se multiplică în economie, locuri de muncă, producţie în alte ramuri sau la finalizare rezultă o infrastructură mai bună care optimizează performanţa economică generală. S-ar mai adăuga şi un important efect de încurajare la toate nivelele societăţii. Dar…
Cu cât un proiect de construcţii este mai mare problemele se multiplică exponenţial. Până la startul fizic, procedurile pregătitoare consumă timp ce uneori concură ca durată cu execuţia în sine. Studii pregătitoare, pre-proiecte, proiectarea, obţinerea şi asigurarea finanţării, proceduri de contractare publică, toate se pot întinde pe parcursul anilor. Execuţia implică probleme de monitorizare, continuitate a plăţilor, asigurarea a unui nivel de calitate finală. Aceste etape necesită un know-how legat de management de proiect care abia se construieşte în zona privată, în zona publică nefiind o practică de rutină, mai ales în condiţiile în care s-au derulat prea puţine proiecte publice în ultimii ani.
O soluţie de reducere a timpului de derulare a unui proiect este suprapunerea etapelor, ceea ce se şi obţine de exemplu prin suprapunerea proiectării cu execuţia – spre exemplu în zona contractelor noi de autostrăzi – în care antreprenorul asigură şi designul. Dar aici elementul monitorizare devine critic – mai ales în condiţiile în care antreprenorul controlează nu numai execuţia ci şi proiectarea.
Construcţiile sunt o industrie dură şi este de înţeles. Riscurile pe care şi le asumă antreprenorul, mai ales în zona proiectelor mari, sunt semnificative atât tehnic cat şi financiar. În acelaşi timp sectorul public este responsabil faţă de contribuabil legat de finalizare, calitatea obţinută dar şi de costul final. Regulile de bună-practică ca şi standardele de cost sunt foarte utile şi oferă control şi referinţă ambelor părţi, dar la ambele secţiuni abia facem primii paşi.
Relativa lentoare de evoluţie tehnologică a domeniului ne avantajează, putem relativ uşor avea aceeaşi calitate în România la autostrăzi de exemplu ca şi în Germania. Această oportunitate este contrabalansată de lipsa de exerciţiu locală în ceea ce priveşte concepţia, proiectarea sau execuţia marilor proiecte de infrastructură.
Concluziile?
Investiţiile publice în construcţii sunt vitale nu numai pentru revenirea economică dar şi pentru a clădi o economie stabilă şi performantă.
România nu poate evolua fără modernizare la nivelul mediului construit. Mai mult, aportul la PIB al acestui domeniu este semnificativ – şi fără o stabilizare a activităţii în construcţii este greu sa vorbim de „creştere sustenabilă”. După o lungă pauză, este necesar şi oportun ca sectorul public să se implice notabil cel puţin în zona construcţiilor „tehnice”, o astfel de prezenţă având rolul de a dinamiza nu numai sectorul de construcţii ci şi alte sectoare implicate în „supply-chain”, de la industria extractivă şi până la fabricanţi sau transportatori.
Pozitiv este faptul că există voinţă şi conştientizare la nivel guvernamental dar şi faptul că există finanţare accesibilă. Mai puţin pozitiv este că prin perspectiva de know-how şi management nu e clar în ce măsură sistemul public este pregătit să asigure brusc o participare consistentă – ce ar trebui să crească accelerat de la aproape zero la o valoare semnificativă la nivel de PIB. Capacitatea managerială privind asigurarea înscrierii proiectului în parametrii doriţi de calitate, buget şi durată rămâne de asemeni un punct sensibil. În acelaşi timp există elemente externe ce concură spre această ţintă – Europa vrea o convergenţă reală şi fără investiţii aceasta nu se poate realiza.
Nu as încheia fără o concluzie secundară. Cele câteva date statistice prezentate anterior indică că nu avem lucrări publice noi, de amploare, pentru că nu am avut bani rezervaţi în cadrul bugetului public pentru astfel de proiecte de investiţii, şi ca urmare în lipsa participaţiei proprii nici acces la surse complementare de finanţare. Domeniul construcţiilor a rămas pe un plan secundar, iar creşterea din 2005-2008 a avut loc numai pe zona privată de „civile” (rezidenţial, industrial, comercial sau birouri). În prezent pare că filosofia bugetară s-a reajustat major – în direcţia eliberării unor sume semnificative pentru investiţii, un prim pas de ieşire din cercul vicios în care nu avem investiţii, modernizare şi creştere pentru că nu avem bani şi nu avem bani pentru ca nu avem investiţii, modernizare şi creştere.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pe scurt: nu.
Prin definitie, in timp de criza, statul nu are bani. Cu atat mai putin bani de o investitie masiva, cu impact vizibil in economie. Daca ar putea obtine imprumuturi ieftine, pe care sa le directioneze catre infrastructura, da, ar putea fi o solutie. Dar in principiu investitiile publice, de la buget, urmaresc starea economiei, nu o preced: daca economia creste, cresc si investitiile; daca economia scade, de obicei constati ca te sufoce costurile fixe si nu prea mai ai de unde sa investesti.
Nu exista o definitie care sa sustina ca pe timp de criza statul nu are bani. ce s-ar putea spune este ca statul are mai putini bani. In cazul Romanie- pana si aceasta realitata e contrazisa – incasarile la buget au crescut de exmplu in trim 1 2011 fata de acelasi trim 2010 peste nivelul cresterii economice.
In plus, intotdeauna exista incasari la bugetul de stat, altfel statul ca aatre nu ar exista. Intrebarea este cum „gospodaresti” incasarile – si despre asta e discutia.
In ceea ce priveste imprumuturi ieftine – intr-un fel fondurile structurale inseamna mai mult decat ieftin, chiar daca nu gratis. depinde numai de noi sa devenim beneficiar net – adica sa incasam mai mult decat contribuim la bugetul european.
Nici aici nu ai dreptate. Marea criza in US de exemplu a fost depasita prin investitii masive in infrastructura din bugetul public in timp ce scadereea econmica insotita era cu mult mai brutala decat ce vedem acum si era insotita de inflatie galopanta si devalorizarea monedei.
N-o exista o definitie care sa spuna cuvant cu cuvant ce am spus eu, dar totusi, criza e o perioada in care bunurile se devalorizeaza puternic si afacerile sufera. E destul de clar ca in atari conditii incasarile bugetare nu au cum sa creasca. Dvs dati exemplul Romaniei, e corect, dar nu stiu daca putem generaliza ca in orice tara in criza rata de colectare a impozitelor poate fi crescuta. Adaugati la asta tendinta oricarui guvern de a angaja cheltuieli pana la limita suportabilului si o sa intelegeti de ce banii nu pot fi atat de usor redistribuiti catre noi obiective. Sigur, situatia de criza e o stiuatie de forta majora care justifica multe actiuni. Dar asta nu inseamna ca ele sunt simple.
Afirmatia „criza in US de exemplu a fost depasita prin investitii masive in infrastructura din bugetul public” ma face sa cred ca priviti New Deal intr-un mod simplist. New Deal nu a fost un program de constructie de autostrazi.
in cazul New Deal – investitia in infrastructura alaturi de un pachet de stabilizare bancara dar si de alte masuri monetare – au tinut de ‘rapid response” – stoparea declinului. Pachetul de masuri a fost de fapt amplu, pe alocuri controversat ca dezbatere, dar a urmarit stabilitatea pe termen lung – ceea ce azi s-ar numi „sustainable growth”.In final s-a dovedit eficient – US intrand intr-o epoca „crisis free” de aproape patruzeci de ani.
Dar aici deja intram in subiecte de macroeconomie iar eu nu sunt economist. Articolul urmareste sa verifice afirmatiile politice legate de posibila eficienta a investitiilor in domeniul construit- argumentul fiind construit mai curand pe realitati locale si nu pe o analiza comparata.
Incasarile bugetare in cazul nostru au crescut din doua surse – taxare suplimentara dar si colectare mai buna. Nu cred in acest efect pe termen lung – fara o crestere mai ampla a economiei.
in acelasi timp cred ca indiferent de buget ar trebui sa fie datoria oricarui guvern sa asigure un minim de finantare pentru investitii. Fara, suntem pierduti cu sau fara criza.
Hai sa dau si eu cu parerea despre aportul la PIB si la ce ne-ar folosi infrastructura.
Eu fac pana la serviciu 1.5 ore dus si 1.5 ore intors. Lucrez 8 ore si sunt platit la ora.
Daca as reusi sa fac doar 0.5 ore dus si 0.5 ore intors, as putea munci in plus cu o ora si as putea sa dedic inca o ora pentru timp liber (mers la bere, film, etc.).
Deci contributia mea directa la PIB ar creste cu 12% (9 ore in loc de 8) si cea indirecta ar creste prin faptul ca as mai avea timp sa ies la un film si sa cheltui bani pe distractie.
Cand spun infrastructura, nu cer neaparat autostrazi ci si metrou sau piste de biciclete.
Comentariul tau simpatic reflecta cu acuratete efecte in cascada pe care le presupune imbunatatirea infrastructurii. As adauga inclusiv o imbunatatire in starea personala de bine, castigi si timp dar te scapi de nervi si stres. Acea ora pe care o castigi s-ar putea sa conteze chair mai mult decat strict raportul matematic.
Ponderea in PIB e relativa, deoarece investitiile in infrastructura au rolul unu motor si pentru alte sectoare cum ar fi, turism, transporturi, comert, agricultura…
Nu imi este foarte clar ce sustineti.
Investitiile in infrastructura au efect atat prin angajarea unui supply chain in timpul realizarii lor , actori economici altii decat constructorii,dar si prin efectul utilizarii lor dupa finalizare (transport mai rapid, siguranta etc). Ambele idei sunt cuprinse in articol.
Cand ponderea lor in PIB este redusa iar infrastructura de care vorbim sufera sau lipseste – ponderea ca atare este relevanta si sugereaza inactiune in aceasta zona.
Autostrăzile acuma în plan ar costa vreo 10 miliarde de euro. Încă vreo 10 miliarde ar costa o rețea de drumuri-exprese care să evite traversarea localităților.
(http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/vom-avea-autostrazi-de-5-miliarde-de-euro-vezi-aici-cati-km-facem-de-acesti-bani-148948.html).
Cele 20 de miliarde se pot compara cu vreo 200 de miliarde pe care cineva le va pierde în Grecia.
Ne place a naibii de mult sa criticam infrastuctura, dar dupa cum zice @ sile „Pe scurt: nu.”, nu trebuie sa investim. Ar fi culmea ;) ce am mai critica?
Părerea mea, dacă banii vin pe autostradă, da, sunt o soluţie.
Eu cred ca teoria zice bine, si ca in vremuri de „restriste” e o buna idee ca statul sa creeze locuri de munca investind in infrastructura. De fapt, ce ma deranjeaza pe mine cel mai tare la Romania post-decemnrista e lejeritatea cu care s-au tras pe dreapta oameni, fie prin pensionare anticipata, fie prin diverse forme de somaj tehnic si ani de plati compensatorii, cum s-au platit masele de oameni ca sa nu munceasca, in timp ce totul era (si inca este) de facut.
Nu drumuri, nu poduri, infrastructura CFR e o jale imensa, nu tu retele de distributie de utilitati ca lumea, nu tu canalizare, nu tu amenajari funciare, nu tu locuinte decente, orase in ruina, si Romania n-a facut altceva, de 21 de ani incoace, decit sa cirpeasca marginal citeva lucruri, sa toace bani fara cap si fara coada si sa execute sub norme lucrarile publice incepute. Pot sa dau exemple de lucrari prost executate care inghit enorm de multi bani pentru mentenanta, care mentenanta n-ar fi fost asa de costisitoare daca s-ar fi respectat naibii normele.
Asa ca ce sa zic, investitiile in infrastructura si in actiuni publice (asistenta sociala ca serviciu, nu ca plata lunara) sint intotdeauna o idee buna, care ar produce rezultate pe termen lung, daca se renunta la furat si la lucrul de mintuiala si daca receptia si controlul lucrarilor in desfasurare se fac ca lumea.
(Da’ de unde!!! Pardon, ma scuzati, cred ca am innebunit, vorbesc despre cazuri ideale… )
foarte frumos articolul si nu in ultimul rand pentru realism: problema de know how e nu numai o problema tehnica ci si una politica (in intelesul mai larg al termenului).
pe de alta parte ma bucura faptul ca se remarca (in ultima fraza) sofismul in care statul roman (si nu numai) se arunca in perioada sa post-socialista: se afirma continuu ca statul este prea slab pentru ca este prea mare, de unde restructurari, planuri de privatizare haotica etc. e de ajuns, insa, sa arunci o privire pe raportul venituri de stat / PIB, ca sa iti di seama ca, in comparatie cu celelalte tari din U.E. problema principala este tocmai aceea ca statul este mult prea mic fiind incapabil sa-si asigure venituri (din ce in ce mai mult ) altfel decat prin taxe ce depind in mod constant de fluctuatiilor capitalului. cand se remarca problema aceasta (sub forma: este criza!!!!!, statul nu poate asigura social welfare, avem un deficit „imens”, trebuie sa restructuram) apare solutia incredibila: haide sa micsoram si mai mult statul pentru ca „sufoca” mediul privat. astfel statul devine si mai dependent de fluctuatiile capitalului, mai slab si mai putin capabil de a-si asigura viabilitatea. apare o mica (sau mare criza), capitalul fuge, scade rata afacerilor, implicit venitul statului, din nou se ajunge la aceeasi idee: bugetul statului este mult prea incarcat, trebuie ca statul sa se retraga. se pare ca singura strategie de a face banii pe care statul roman o are in vedere este aceea de a se abtine de la cheltuieli, adica de a nu face bani. si asa in mod continuu. mi se pare o strategie dezastruoasa ce nu poate duce decat la faliment.
caci trebuie remarcat faptul banal ca statul nu poate controla fluctuatiile unei capital ce, datorita posibilitatilor oferite de globalizare, poate oricand sa gaseasca locuri mult mai prielnice. si nu poate controla crizele economice ale capitalismului. de aceea statul trebuie la randul sau sa investeasca si sa-si asigure (in cuvantul atat de drag noua, acum, dar inteles atat de diferit) „sustenabilitatea”.
in ceea ce priveste ideea din primul comentariu conform careia „investitiile publice, de la buget, urmaresc starea economiei” mi se pare o greseala de logica economica: economia nu este ceva dezlipit de stat, statul este un actor economici:, nu doar un manager de piata. nu e ca si cum statul ar urmari „economia” iar acesta, independent de orice element exterior, ar reveni in forta sau nu, ca un organism autonom self-sufficient. statul face parte din economie.
Investitiile statului nu se fac cu banii contribuabilului care altfel i-ar fi cheltuit si singur pe ciorapi, concedii sau cartofi, daca nu ar fi fost expropiati prin intermediul taxelor si impozitelor. De fapt investitiile publice se fac cu bani care cad din cer, probabil „bani europeni”, si creeaza locuri de munca in domeniul constructiilor si comisioane pentru proiecte, studii de prefezabilitate, fezabilitate si postfezabilitate etc; fara a disparea in acelasi timp locuri de munca din industria textila, turism, alimentara sau altele unde ar fi cheltuit contribuabilul singur banii pe ce ar fi avut el nevoie, nu pe ce considera statul ca are nevoie.
Ca in Romania este nevoie de o infrastructura mai buna este o realitate si poate fi o justificare pentru construirea/repararea de drumuri sau autostrazi, de preferat la alt pret decat cel care-l plateste statul roman la ora actuala pentru asta. Dar indiferent ce spune teoria economica invatata astazi in scoli si prezentata in mass-media, o investitie a statului intr-un anume sector economic cu scopul declarat al cresterii economice si crearii de locuri de munca nu inseamna altceva decat o deturnare de resurse care altfel ar fi folosite in alte sectoare economice in urma alegerilor individuale facute de contribuabili, daca statul ar fi lasat acestora banii si libertatea de a-i cheltui conform propriilor nevoi.
Studiu de caz (daca tot ati mentionat de New Deal): la inceputul anilor 1920 aprox 40% din americani detineau propria casa, dupa peste 60 de ani de interventii ale statului pe piata creditelor imobiliare incepute de FDR, la inceputul anilor 2000 procentul era de 67% si se parea ca pretul caselor va creste intotdeauna si toata lumea va trai fericita pana la adanci batraneti. Ce s-a intamplat in intervalul asta cu alte sectoare ale economiei americane care nu au beneficiat de imprumuturi garantate sau subventionate de stat pe banii contribuabililor si cum au facut fata industriile respective concurentei din Asia, private de resursele la care ar fi avut acces daca guvernul american nu ar fi considerat ca fiecare cetatean trebuie sa aiba casa lui?
Si banii aia cazuti din cer de unde naiba vin? Nu tot de la contribuabili? (europeni).
Statul cheltuieste banii aiurea (fantani arteziene, stadioane, poduri suspendate etc) in loc sa-i bage in infrastructura si in constructii civile.
Constructiile nu inseamna doar „zidarul murdar care fluiera dupa gagici” ci e un intreg lant pe verticala si mai ales pe orizontala: proiectanti de toate felurile, echipamente si utilaje, materiale de constructii etc.
Fara taxare statul nu poate functiona (nici macar in modelul se stat minimal libertarian). Problema este ce se intampla cu banii – se duc in cheltuieli curente sau contribuie la investitii care in esenta stimuleaza economia libera?
Statul este un administrator slab al proiectelor sau companiilor, dar si aici exista solutii – de la parteneriat public-privat pana la management privat.
In plus in Romania nu exista o traditie al investitiei private in infrastructura si pana de curand nu existau nici mecanismele legale (in UK calea ferata s-a realizat inca din sec 19 prin private investment).
Prin urmare – numai statul poate actiona imediat in acest domeniu – si de fapt articolul spune ca ar trebui sa actioneze in aceasta zona indiferent de criza.
Nu vad exact care este legatura intre evolutia pietei de locuinte din US si provocarile actuale ale globalizarii economice. Ce stiu este ca EU se pregateste sa raspunda la aceste provocari prin reorientarea economiei catre o econmie a cunoasterii – care se bazeaza in mare masura pe educatie academica, specializare si inovatie.
Faptul ca statul nu poate trai fara taxare nu reprezinta o justificare ca el sa cheltuie aproape 50% din PIB sau chiar mai mult in alte tari europene. Poate am fost inteles gresit, in comentariul de mai sus ma legam strict de argumentul keynesianist conform caruia daca statul investeste in constructii creeaza crestere economica si locuri de munca din neant. Daca investitiile statului in ceva sunt bune per se, inseamna ca acest lucru este valabil si daca statul face o groapa mare in pamant sau niste sali de sport prin sate si comune. Problema cu „proasta administrare” a banilor cheltuiti de stat nu rezida din profesionalismul persoanei care este responsabila de administrarea respectivelor proiecte si companii, ca sa o rezolvi punand o firma privata ca administrator la stat. Problemele strict economice ale managementului birocratic sunt lipsa calcului economic (von Mises) si faptul ca banii altora sunt cheltuiti pentru altii (Friedman).
Iar problema statului in Romania este ca cheltuie prea mult din banii si asa putini ai altora, nu pe ce cheltuie ii cheltuie efectiv. Cat despre ce stie si ce vrea UE, socialismul a fost intotdeauna „stiintific” si a stiut sa planifice, noi putem doar sa ne intrebam retoric ca si Stefan a Petrei: „Daca ar fi sa iasa toti invatati, dupa cum socoti tu, cine o sa mai ramana sa ne faca ciubotele?”
Investitiile statsului nu sunt in mod necesar bune si nimeni nu sustine asta. Intr-o viziune moderna – economia ar trebui reglata printr-un mix adaptat de actiuni ale statului si ale mediului privat, cu accent catre mediul privat, Mai mult actiunile guvernamentale – ar trebui sa fie la randul lor un mix intre reglementare, taxare sau actiune economica directa (Roubini si Milhm,2010).
In ultimii 20 de ani am avut parte de taxare (din plin as spune) de un mediu economic supra-reglementat dar arareori de actiune economica directa – mai ales pe acest sector practic exclusiv public.
Altfel – dupa ce am fost condusi pana in 89 de un cizmar (trista realitate) nu as fi ingrijorat prea tare de soarta ciubotelor si nu mi-ar fi teama sa recuperez decalajul de „intelectualitate”.