Suplinirea golului

În cartea a IX-a din Odiseea, Ulise le relatează feacilor cum, ajuns pe insula ciclopilor, îl răpune pe uriașul cu un singur ochi, Polifem, orbindu-l. Când Polifem îl roagă pe Ulise să-i spună ce nume poartă bravul erou care îndrăznește să-l înfrunte, dar și să-i grăbească sfârșitul, Ulise cel viclean și nesfârșit de ironic îi răspunde că numele lui este Nimeni. Acest Nimeni se repetă în multe momente istorice, mai mici sau mai mari. În țara miticilor, unde nimic nu pare a conta, Nimenii se găsesc peste tot, dar parcă mai degrabă concentrați în straturile de jos ale societății, ocoliți de lumină și de grija semenilor lor aflați pe treptele de sus ale scării sociale, unde se discută în termeni de Nimicuri și mai puțin de Nimeni. Între Nimicuri și Nimeni ne petrecem noi destinele, la marginile Europei. Sistemul de învățământ de stat preuniversitar se zbate la rândul sau sub aceleași apăsări culturale, economice, nu în ultimul rând, sociale. Și aici există o categorie de profesori pe care ,,conducătorii” noștri, stăpânii politici ai României (există cel puțin un partid politic la ora actuală care, deși candidează la alegeri și se pretinde naționalist, susține în gura mare, ca-n cele mai negre conspirații antidemocratice, că România este controlată prin telecomandă de ,,străini” – numai politicienii acestui partid parlamentar înflăcărat scăpând ca prin minune de farmecele telepatiei politice), îi tratează ca pe nimeni. Ei poartă numele generic de ,,suplinitori” sau ,,angajați pe perioadă determinată”.

Cine sunt aceștia? Odinioară, în epoca de tristă amintire a ceușismului târziu, profesorul suplinitor își făcea simțită prezența ca un ,,marginal” necesar al regimului, explicabilă parțial prin fluctuațiile numărului de elevi, a orelor pe discipline, a catedrelor rezervate sau vacantate după începutul anului școlar, a concediilor medicale și a celor de îngrijire copil, dar și prin dorința profesorului tânăr de a locui la o altă ,,adresă” decât aceea unde primea, prin puterea statului de a se folosi cum dorește de resursa umană școlită, ,,repartiția guvernamentală”. Noroaiele patriei și naveta obositoare, în condițiile mizere ale vieții cotidiene a anilor 1980-1989, nu cadrau cu ambițiile și dorința de emancipare a multor cadre didactice. A venit însă anul 1989, cel al schimbărilor structurale în România. O istorie serioasă, lucidă sau un studiu cu date și interpretări critice ale schimbărilor produse în primul deceniu post-comunist în materie de mobilitate a personalului didactic, trecând de modificările legislative, nu credem că s-a scris în România. Este și firesc să se întâmple astfel pentru că despre manuale și curriculum se poate discuta în abstract până la epuizare, dar despre calitatea profesională concretă a celor care au reformat sistemul de învățământ după 1989, mai ales cadrele medii, se vorbește de mult post factum,plin de imprecizii: n-a dat rezultate decât modeste și de multe ori proaste. Una peste alta, suplinitorul a devenit calul de bătaie al multor schimbări din învățământul public românesc.

De ce există destul de mulți suplinitori în sistemul educațional de stat actual, aproximativ 20% dintre profesori? Aici se poate vorbi de o deficitară gestionare a resurselor umane, pornind de la țintele propuse de către decidenți până la strategiile de implementare a acestora. Se știe deja de câteva generații că există anumite facultăți de stat (le eliminăm pe cele private din ecuație pentru moment) care pregătesc cu precădere profesori. E la fel de adevărat, totuși, că, în afara unei analize oneste legată de meseriile, locurile de muncă și venitul mediu al absolvenților, putem presupune că Facultățile de Limbi Străine, spre exemplu, aruncă pe piață o resursă umană care poate fi orice, de la traducători fără simbrie, profesori de after school, jurnaliști online, până la comis voiajori, hostess, videochatist(ă), dar și tradiționalii șomeri. Multe facultăți de științe sociale și umane din România le-au vândut ani la rând studenților iluzia că pot fi orice își propun ei. E la fel de just să afirmăm că nimeni nu ne obligă să credem în ceea ce ni se vântură pe sub nas. Această ofertă generoasă și vagă nu înseamnă nimic altceva decât faptul că piața este ori volatilă, ori insuficient de dezvoltată pentru a contura un profil profesional sigur pe termen mediu, dacă nu este cu putință unul lung. Facultățile vând un defect drept o calitate într-o ,,lume dinamică în care trebuie să facem față provocărilor”. De parcă absolventul mediu al Facultății de Fizică, un presupus pasionat de științe, s-ar visa vânzător comercial sau economist într-o companie.  Judecata este valabilă și pentru un absolvent de biologie, chimie sau educație fizică și sport. Practic, dacă universitățile de stat nu s-ar fi aruncat în mirajul cifrelor de școlarizare fanteziste, din care jumătate sunt la taxă întrucât așa se fac profituri private pe infrastructura de stat și cu personal bugetar aferent, atunci nici studentul nu ar fi ezitat să se arunce în valuri fără o minimă siguranță. Dacă Ministerul Muncii și cel al Educației ar fi realizat rapoarte și ar fi limitat prin lege dreptul universităților de stat de a nu mai școlariza sute de fizicieni, mii de medici, din care jumătate nu se pot angaja pe posturile vacante din sistemul medical de stat (anul acesta vorbim de un examen de rezidențiat în care aproximativ 10,000 de absolvenți s-au luptat pentru 5,000 de locuri de muncă eligibile), mii de jurnaliști, sociologi, chimiști, sute de experți în comunicare, științe politice etc. an de an, atunci cu siguranță nu am fi avut situația de proporții în care pe de o parte se emigrează din toate sferele socio-profesionale, nu doar ale cetățenilor cu studii medii, pe de altă parte absolventul de studii superioare lucrează în domenii oarecum conexe pregătirii sale academice. Cu toate acestea, universitățile de stat au făcut tot ce și-au dorit, conform autonomiei de care se bucură prin lege. Cele private nu pot fi judecate cu aceeași măsură pentru că studentul acestora, de altminteri, la fel de dezinformat ca acela de la universitățile de stat în legătură cu perspectivele sale profesionale, cuantificate statistic, își asumă că plătește o sumă de bani pe care riscă s-o piardă printr-un eșec de integrare (una, mă rog, convenabilă) pe piața forței de muncă, deși este adevărat că taxe cel puțin la fel de mari se plătesc și la instituțiile academice de stat. O concluzie de etapă este că, în afara pregătirii precare și a unor standarde de calitate îndoielnice a absolvenților de studii superioare din România – chestiune de care se plâng deja de ceva vreme angajatorii din România, care vorbesc repetat de reskilling și training-uri suplimentare –, aceștia se trezesc nu de puține ori păcăliți de propria lor credulitate și imaturitate. Din fericire sau dimpotrivă, având în vedere picajul demografic al ultimelor decenii în ceea ce privește populația rezidentă active, numărul de nașteri și valurile succesive ale emigrării în țările bogate ale Uniunii Europene și nu numai, jocul universităților de ,,dăm diplome oricui, doar să plătească” s-a cam terminat. Vânătoarea de clienți va căpăta în curând dimensiuni de criză, iar unii se vor trezi obligați să pună lacătul pe șandramă, trimițând vânzătorii de diplome acasă, asta dacă nu au făcut-o deja.

Ce legătură are acest fenomen cu profesorul suplinitor? Una majoră. Numărul de studenți prevăzut sub forma locurile bugetate la facultățile de stat care formează, printre altele, absolvenți ce vor putea urma o carieră didactică ar trebui – dar câte n-ar trebui la noi – corelat cu numărul real de posturi vacante din sistemul preuniversitar. Altfel, repetăm până la exasperare situația de tip fundătură de mai sus. Producem o mie de licențiați în Litere, din care nici o zecime nu își găsesc la nivel național un loc de muncă în sistemul de învățământ românesc de stat. Numărul profesorilor suplinitori sau titulari (angajați pe perioadă nedeterminată) ar merita corelat cu numărul de studenți pe an de ciclu de licență. Se întâmplă așa ceva? Nici vorbă. Facultățile au scos pe bandă rulantă mii, zeci de mii, sute de mii de candidați pe piața forței de muncă, despre care aceleași facultăți se feresc să discute în termeni realiști, de angajări, cu abacul în față. Piața ridică semne de întrebare, dar afacerea ,,noi dăm licențe și masterate” merge înainte neabătută.

Dar să coborâm la nivelul licențiatului în Litere care vrea să devină, de ce nu?, profesor de limba și literatura română. Presupunem din start că acesta nu și-a găsit un alt loc de muncă conform studiilor. Suma celor care devin profesori, cum se zice, din vocație, este actualmente relativ mică. Situația reală este una complexă: fie sunt discipline școlare în care o sută de candidați se înfruntă epistemic pe zece locuri vacantate la nivelul unui oraș mare, cum este, de pildă, Bucureștiul, fie sunt altele în care avem câțiva candidați pe un număr egal sau mai mare de posturi scoase la concurs (la materiile Biologie, Fizică, dar chiar și Matematică). Situația aceasta contradictorie este tot rezultatul proastei administrări și a previzionării lamentabile a sistemului de învățământ. Noroc că sistemul își permite să prelungească vârsta de pensionare a cadrelor didactice până dincolo de 65 de ani, dovadă că încă trăim din calificarea generațiilor formate în educația de tip socialist. Trecem peste acest amănunt pentru că simpla sa constatare nu rezolvă nimic în realitate. Jelaniile, resemnările și părerile de rău sunt de prisos în acest caz. Licențiatul dă un examen de intrare în sistemul de învățământ. El nu devine profesor în urma facultății de profil terminate, care îi garantează doar un drept de a lucra ca profesor, ci a acestui examen organizat vară de vară în România. Examinarea este deopotrivă scrisă și orală. La proba de susținere a unor lecții deschise, care contează mai puțin procentual în cumulul notei finale, tinerii profesori se descurcă rezonabil, notele lor fiind în medie mai mari decât la cea scrisă. Examenul scris nu se dă nici din materia studiată la facultate, nici întotdeauna din cea specifică pregătirii din stadiile anterioare ale liceului sau din liceu. Ea este invenția unor minți despre care se poate spune eufemistic că nu știu ce testează de fapt. Un profesor universitar ar considera examenul de titularizare din sistemul preuniversitar ca un exercițiu de manual sec, neinspirat și limitat ca orizont cultural și științific. Un profesor din preuniversitar experimentat, cu zeci de ani vechime în sistem, îl vede ca pe garanția calității studiilor urmate și a pregătirii avizate, dar nu mai mult de atât, cu toate că examenele de definitivat și gradul II reproduc modelul examenului de accedere în învățământ. Experiența la catedră, de lucru față în față cu elevii, este cu totul altceva. Un director trecut prin multe în sistem ți-ar spune că acest examen de creat profesori nu are nici o valabilitate sau una minoră: de câte ori nu s-au trezit cu profesori eminenți pe hârtie în urma examenului, dar care au dificultăți uriașe, dacă nu chiar insurmontabile, de predare și de eficiență a conținutului transmis, de comunicare cu părinții? E adevărat că directorii de școli și licee visează de ani bun să li se îngăduie să angajeze de unii singuri profesori, după grile de selecție inventate numai de ei, dar această speranță comportă un risc românesc, nu unul danez sau olandez: se poate ca școala să se umple de rude, prieteni și alte aranjamente de culise ale celor care organizează acest concurs. De aceea, este salubru ca această examinare, oricât de îndoielnică ar fi ca rezultate credibile în materie de eficiență, să aibă loc deasupra unităților de învățământ existente.

Dar să privim acum experiența cu ochii candidatului, viitor profesor. Să presupunem că ia o notă exemplară, apropiată de 10. Asta înseamnă că va lua un post oarecare într-o școală, căci sub nota de examen 8 nu mai găsește decât frânturi de catedră sau posturi vacantate în condiții temporare stricte. Dacă predă sociologie, cu siguranță că va face naveta între trei, patru sau cinci licee într-o metropolă ca București. Dacă, însă, predă limba română sunt șanse să capete un post întreg, de suplinitor, într-o școală de cartier bucureștean. Ce va observa acest profesor, tânăr sau nu, aflat la început de drum? Prima impresie, destul de șocantă, pe care o va avea este că acea treime din nota sa de examen scris, conținând cunoștințe de pedagogie, didactică și metodică, nu se verifică decât în mică măsură pe teren. Elevul ipotetic nu seamănă, sociologic vorbind, cu cel real. Maeștrii în științele educației românești nu au lucrat și nu mai lucrează cu elevii români obișnuiți, iar cunoștințele lor au profunzimea unor exerciții de metafizică pedagogică. Sunt minunate, dar nu ajută practic mai deloc, de aici decurgând atât rezultatele modeste spre slabe din școli, cât și indisciplina forfotitoare din multe unități școlare în prezent. A doua constatare se referă la atmosfera din școală, pusă la cale de ansamblul cadrelor didactice, dirijate de câțiva lideri informali din cancelarie și de autoritatea directorului. Aici va întâmpina de cele mai multe ori ostilitate, priviri trufașe și iscoditoare, deși se poate să nimerească, ca la loterie, și într-o instituție în care se mențin standarde profesionale decente (înalte ar fi prea mult de zis). A treia observație a profesorului debutant (sau nu tocmai, căci un profesor poate fi suplinitor ani de-a rândul, până când, în urma multor examene de titularizare și chiar de grad, își găsește un loc pe perioadă nedeterminată, adică poate lua finalmente un credit de la bancă) este că materia studiată în facultate este întrebuințată în mică măsură, în manieră șablonardă, la un nivel elementar sau mediu, specific nivelului de învățământ unde predă. Dacă ar fi profesor titular, tot aceleași practici, tipice unui cuib de viespi, nu unui stup de albine, l-ar întâmpina cu voioșie. Este limpede acum de ce tinerii cei mai bine pregătiți din facultățile țării nu își doresc să ajungă profesori de liceu sau de școală gimnazială. În mare măsură, nici nu au cum, de la catedra indisponibilă până la climatul neprietenos de muncă. Iar pentru toate acestea primește un salariu care nu îi permite să-și întemeieze o familie. Ce spun aici? Cele câteva sute de euro pe lună abia de ajung pentru a supraviețui, iar dacă tânăra profesoară, ieșită de pe băncile facultății, vine din provincie (a-ți găsi un loc de muncă în învățământ la țară este o aventură riscantă în sine, presupunând că există doritori cu har didactic și voință de oțel) și locuiește cu chirie, găsirea unui al doilea job devine o necesitate stringentă. Desigur, întotdeauna se va găsi și un partener de viață care o poarte sprijini în demersurile ei vitale, presupunând că acesta câștigă o leafă cel puțin medie și are calități morale apreciabile.

În concluzie, există mereu șansa emigrării în alte ,,sisteme sociale” sau schimbarea meseriei în alte direcții, mult mai convenabile financiar, dar dacă învățământul românesc public se reduce la asemenea expediente, atunci este de neînțeles pe ce drum mergem ca stat și societate. Criza demografică a măturat mii de școli și licee în România ultimelor decenii. Problemele sociale nu au scăzut semnificativ de mult pentru cei mai mulți dintre români. Educația de calitate se face în timpul liber, pe cont propriu, adesea dublând efortul de la școală și mărind de câteva ori costurile reale ale pregătirii pentru o carieră în România. Încotro mergem, ce ne dorim unii de la alții și mai are sens să mimăm la infinit reforme abandonate după primul an de pus în practică? Este suficient să ne uităm la numărul de cetățeni care au părăsit anual România în ultima decadă și vom afla un răspuns la aceste întrebari, retorice, oneste și neputincioase.