luni, noiembrie 28, 2022

„Sus și jos cu doctoratu/ hăis și cea cu plagiatu!”

Am pus ghilimele de pseudo-titlu pentru a sublinia calitatea unor sintagme de strigătură/chiuitură/țâpuritură angro. Adică de slogan de miting în care ambițul oțărât al mulțimilor se mobilizează să urle nicidecum cele mai docte idei ori elevate simțăminte, ci doar formule octosilabice elementare și vulgarizante, uneori destul de vagi sau ambigue, contextual interșanjabile sau oportunist ranversabile. Invariabil obținând prin strigăt ritmat și rimat și scandat o frenezie neuropsihică și-o energie biofiziologică în stare să cucerească și dărâme munți, să sape gropi ori să niveleze hude, să se rânjească sau să se-njure. Așadar am titrat și eu ca oamenii străzii, ai sporturilor și ai danțurilor populare, cu-atât mai mult cu cât, iată, se-nmulțesc în patrie legile generale și proiectele comunale în vederea reformatării românului drept țăran stătut. Și nu-i rău să afle burjuii culturii postmoderno-cosmopolite ce îi așteaptă negreșit dacă mai fac mult pe arcadienii boieri ai minții. Iar acum (cu scuze și cu voia dvs.) revin la anticul principiu de „a nu ne scălda niciodată în aceeași apă”, sperând să mă revanșez cu o continuare și-un conținut ceva mai acătării. Voilà!

Un tip mai deștept decât o largă majoritate dintre pământeni are o piesă așazis literară foarte ca lumea. Mă rog, are el mai multe și (cum se face cum nu) toate geniale; dar asta nu contează pentru moment. Contează că măcar o anumită și unică piesă numită „de teatru”, autor Monsieur Eugen Ionesco, ar merita citită/recitită de orice om cu pretenții (dar cine-n țara asta n-are pretenții?). Căci de gloate care se hăhăie ca la Mister Bean ori la banc porno în timpul teribil de dramatic al replicilor din Regele moare (acela jucat în Naționalul bucureștean), ar trebui să fie și sătulă și să se rușineze întreaga națiune.

Inițial avusesem toată buna intenție de a mă rezuma la apropoul din urmă, continuând cu-o cu totul altă poveste, pretextată de altă piesă, deja promisă. Dar nu pot, iată, să mă abțin. Și mă expun prostește, insistând. În Naționalul teatru din fruntea țării bucureștene, care sub onor conducerea discreționar-autoritară și arghirofilă a știți voi cui și de când s-a specializat în piese și montări bulevardiere pentru atras lume groasă la pozonar și grosolană-n reacții, Regele moare se joacă comic, hilar. În total contrară adecvare față de tulburător de dramatica semantică sapiențială și morală a capodoperei, căci e vorba de una din cele mai teribil de dramatice piese de teatru scrise cândva, și la care chiar face sens să plângi într-o desăvârșită, sublimă răvășire. O fi fiind de vină o bună halcă din publicul plătitor de cel mai scump bilet, căci intră-n „Sala Ion Caramitru” ca să se destindă facil, cu orice pretext sau preț. Dar cine l-a obișnuit să vadă/audă acolo glume de cartier și grimase tembele îndesate tot mai frecvent? Oamenii nu se manifestă numai cum sunt, ci și cum sunt lăsați să-și dea drumul să fie. Sigur că nu se joacă replicile Regelui muribund și-ale Femeilor ca de Antigone psihopompe exactamente ridicol, dar nici nu se joacă cu totul altminteri, adică de maniera sugestionării publicului majoritar întru cutremurare de altă natură, întru vibrat corzi de conștiință niscai mai delicată, să nu zic (sau să zic?) profundă.

Gata, am zis-o, iar acum revin. Și numesc în păginuța de față preanejucata și preanecunoscuta piesă Lacuna (poate mai idiomatic Lipsa, ori Hiba), a marelui maestru E. Ionesco,

recomandând-o lecturii unanime, ultrapopulare, românașilor de pretutindeni. E drept, acu vreo 10-15 ani s-a urnit a o prezenta Odeonul, alături de alte 4 piese mici. Din păcate, după un succes în Parisul lui Ionesco n-a putut rezista în Românica până azi. Dar recomandabilă rămâne cunoașterea ei măcar de către absolut orice ins prins în ciclonul criticii jalei și suferinței Sistemului Educațional Actual Românesc, al degringoladei tuturor profesorilor, elevilor și studenților, poate prins mai ales în mrejele devoalării imposturii prin masterate și doctorate fantomă, comandate/cumpărate sau copiate de către nu puțini șefi, colonei, parlamentari și miniștri, care posibil e să n-aibă niciun habar de subiectele pe care și le-au însușit și semnat (ei dempreună cu conducătorii de doctorat, președinții și referenții din respectivele comisii, care și-ar fi putut da seama de impostură dacă le-ar fi analizat cu reală luare aminte). Deci stimați colegi cinstiți și la locul vostru, ca și ștabi/supraștabi lacomi de funcții-băbănet-autoritate-decorații, citiți Lacuna. Ca să pricepeți că despre subiectele și disensiunile astea contemporane zisese/scrisese dragul de E.I. taman în 1963. Binemersi și negru pe alb, pe nu mai mult de 10-11 păginuțe cât 6-7-n format comun. Puține deci, redând una din cele mai scurtuțe piese ionesciene, capodoperă prin minuțiozitatea atotgrăitoarei sale revelări sau morale, vizionară și mai actuală acum ca niciodată. Dar cum grăbiți și fără vreme suntem azi toți, mă obosesc să vă rezum eu povestioara pe destul de allegro-nainte – sinopsis fugărit cu exemple din replicile dramaturgului.

Personagii: un Academician, Soața dumnealui, Pretenul casei, Servitoarea. Debutând prin anunțul Pretenului cum că onor domnul Acad. a picat la examenul de bacalaureat. Urmează disperări și angoase împărtășite expres de primii trei, dezastrul și dezonoarea fiind declarate și asumate de toți. Asta atât înainte cât și după propunerea unor încercări abuzive de mușamalizare, interdicție, contestare sau răsturnare a evenimentului rușinos. Toate urmate de explicații… De soiul celor din următoarele fraze – traduse cândva din franțuzește, dar mot-à-mot veritabile și pentru frazeologia original-românească actuală:

„(Pretenul) Zero la matematici. (Academicianul) Nu sînt tare-n științe. (Pretenul) Zero la greacă, zero la latină. (Soția) Tu, un umanist, cel mai autorizat purtător de cuvînt al umanismului, autorul Apărării și ilustrării umanismului! (Academicianul) Pardon! În cartea mea e vorba de umanismul modern. (Către Preten) Dar la franceză, nota mea la compoziția franceză? (Pretenul) Ai luat nouă sute. Nouă sute de puncte (…) Notele merg pînă la două mii. Ți-ar trebui o mie de puncte ca să treci”. La toate detaliile nefavorabile protagonistul arată o reactivitate contestatară și vindicativă de formidabilă inventivitate. Precum la informația că Academicianul, totodată Președintele Comisiei pentru Bacalaureat a Ministerului Educației Naționale, demisionase tocmai pentru a evita suspiciunea de influență sau intervenție, spontan venindu-i ideea retragerii respectivei demisii. Ulterior înglodându-se în explicații din ce în ce mai inocent-naive pentru sine, revoltătoare și sordide pentru orice opinie publică, pentru orice om teoretic sau spirit etic.

„(Academicianul) Am fost la secretariatul facultății și am cerut să mi se elibereze o copie a diplomei de licență. Mi-au spus: Bineînțeles domnule academician, desigur domnule președinte, desigur domnule decan… Apoi au căutat-o. Secretarul general s-a întors cu un aer jenat, chiar foarte jenat și mi-a spus: E ceva ciudat, un lucru ciudat, aveți bineînțeles licența, dar nu mai e valabilă. L-am întrebat desigur de ce. Mi-a răspuns: Există o lacună înainte de licență. Nu înțeleg cum s-a putut întîmpla. V-ați înscris la facultatea de filologie fără să luați partea a doua a bacalaureatului. (…) Ca să fiu sincer, cînd secretara facultății mi-a spus că n-am bacalaureatul i-am răspuns că e cu neputință. Nu mai știam precis. Am făcut un mare efort ca să-mi aduc aminte. M-am prezentat oare la bacalaureat? Sau nu m-am mai prezentat? Și pînă la urmă mi-am adus aminte că, într-adevăr, nu mă prezentasem. Îmi aduc aminte că eram răcit în ziua aceea. (Soția) Erai cherchelit, cum ți se întîmplă cîteodată. (Pretenul) Soțul dumitale, draga mea, voia să umple o lacună. E conștiincios. (Soția) Dumneata nu-l cunoști. Nu e vorba de asta, el vrea glorie, onoruri. Nu se mai satură. Voia să agațe diploma asta pe perete; această diplomă de licență, printre celelalte zeci. Ce contează o diplomă în plus sau în minus? Nimeni nu le observă. Numai el singur vine să le admire noaptea”. „(Pretenul) Subiectele de la bacalaureat se cunosc în general dinainte. Nimeni nu era mai bine plasat decît dumneata ca să le cunoască. Ai fi putut chiar să trimiți un delegat ca să dea examenul în locul dumitale. Unul din elevii dumitale, sau, dacă voiai să te prezinți, fără să se știe că subiectele îți erau cunoscute dinainte, ai fi putut trimite servitoarea să le cumpere la negru, unde se vînd”.

Și mai urmează și penibila lectură a răspunsului Academicianului la subiectul de limbă, cultură și civilizație – text total înafara temei, perfect anapoda, bașca ilizibil prin scriitura de mâzgăleală analfabetă. Ba chiar și replica Președintelui țării, care la telefon îi refuză amicului și colegului Academician orice sprijin prin admirabila frază: „nu mai vreau să vorbesc cu dumneata; mămica mea nu-mi dă voie să vorbesc cu repetenții!” Iar finalul, în care Academicianul își frânge sabia de paradă și-și aruncă decorațiile pieptului, culese imediat de către Preten și Soață înspre păstrare „în amintirea gloriei noastre trecute” și-n ideea că „asta e tot ce ne-a rămas”, ironizează însăși ideea de dramatic, teatral și real, reducându-le la rizibil, la dispensabil. Mai frustă și ridicolă încheiere de piesă scenică (cât un mic prolog clasic) nici că se putea. Evident fiind însă că „la noi”-ul realului național Lacuna (Hiba/Buba) de-abea acum începe, ducând mult mai departe decât aparentul absurd gândit de monsieur Ionesco. Anume subînțelegând toată istoria vieții intelectual-academice și politice din România acestei prime bune bucăți (lacunare) a secolului 21, când fenomenul marilor intelectuali lăutari, guriști poporeni și șmenari ariviști nu beneficiază de dezonorări, ci dincontră, de supracompensația a tot mai înalte ranguri, funcții, galoane, onorarii, onoruri.

Din păcate mulți intelectuali care-și asumă morga și flamura onestității, iar și mai rău, opinia publică un pic mai necunoscătoare a lăuntrului claselor academice, au la mână doar fleacul vreunei diplome contestabile, al unui incident educativ ori profesional izolat. Și toți discută doar despre cazuri punctual-sonore, în vreme ce de fapt e vorba de o mentalitate, de un sistem al afirmării și escaladării sociale de popularitate, de un tip de cutumă solid fixată. Dincolo de orice dovadă palpabilă legal, caracterul întreg, restul mult mai amplu al prestației existențiale al multora contează și compromite mult mai mult toată povestea vieții cotidiene a nației. Eugen Ionescu pornește de la lipsa atestatului de bacalaureat al Academicianului, însă mai departe ilustrează mult mai catastrofala calitate umană și mentală a ipochimenului său, adeverindu-l găunos, infantil, vanitos, fără scrupul sau limite etice. Asta ar trebui să convingă pe oricine că un ocazional farsor ori impostor nu pică-n abuz numai evenimențial, cândva/vreodată undeva-n carieră. Nu foarte puțini dintre inșii de prestigiu oficial pot fi văzuți în cam toate prestațiile lor (între colegi, subordonați, amici sau membri de proprie familie) drept mizerabili, de evitat, de temut. În scrieri atent croite și-n semipreparate discursive mulți pot trece drept onorabili, pot impresiona și seduce; în vreme ce-n cavernele minții și-n clanul preplătit/aservit ticluiesc și execută doar mănăreli, în privatul sincer și spontan ușor făcându-se de rușine sau nerușinare, de râs sau de plâns.

Trăim în țara lui Caragiale și Ionesco, în care iute ți se-nchide gura cu „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”, vers trântit până și-n versiunea „asta-i lumea și ca dânsa suntem toți”. Exclamat întotdeauna când nu de realizări bune și frumoase vine vorba ci de păcate grotești. (Acuma drept e că impactul persuasiv al acestui slogan menit să scuze și încurajeze orice coruptibilitate ar fi fost mai mare dacă celebrul distih ar fi ajuns strigătură de gloată. Însă ast-ar fi presupus să se rețină din Eminescu încă două silabe – prefixul „toate-s praf” –, sugerând o idee care, alogenă și nepatriotică fiind, n-are cum penetra în mentalul autohtonului majoritar. Așa făcându-se că rămânem cu octosilabicul ciung, în prozodicul defectiv, adică la oralitatea anonimizării prozaice și-a colectivismului plastograf.) La rându-le, justițiarii care atacă doar vârful cu vipuri al mentalității plagierii ignoră baza piramidei, care poate-i regăsibilă chiar și printre rude, colegi și amici curenți.

Epilog sau concluzii. Și mai vizionar sau futurist decât bătrânul predecesor Alphonse Allais, ce ilustra cândva Eugen Ionesco e treabă mie-n sută românească. Treabă ce nu prea se-ntâmpla pe-aici în perioada interbelică, cea cunoscută ca-n palmă de genialul franțuz, dar începuse a se petrece deja în anii ‘50-‘60. Când cu 10 clase de liceu, din care câteva de seral, apoi 3-4 ani de facultate sau 1-2 de activist/agent/agitator politic transferat la universități, noul intelectual comunist iute escalada drept docent și profesor deplin chiar peste ori printre alte trepte (oricum doar de formă) pentru promovat academic. Ori pus inițial drept vreun directoraș culturnic și doar ulterior mare prof., eventual sfârșind drept academician de vreun fel sau altul, desigur. O situație care, totuși, nu varia mult față de-a celor nu foarte puțini care-s apostrofabili de unii și-alții (respectiv protejați de mulți mari/tari) chiar în deceniile contemporane. Iată pentru ce realistele povești actuale nu mai merită osteneala de-a fi răs-spuse/rescrise, nici măcar comic sau artistic (s-a făcut deja), singura cu rost și pe merit fiind jucarea, în absolut orice teatru din țară, fie el județean sau local, nenațional sau antinațional, a piesei bătrânului „veșnic tânăr” Ionescu.

Cât despre Naționalul din capitală, văd drept cea mai inteligentă binefacere, sultă și redempțiune civică prezentarea micului opus Lacuna chiar în fața Paiațelor din dreptul TNB (pe care scrie „Sala Ion Caramitru” și nicidecum „T.N. I.L. Caragiale”, probabil fiindcă trebuia să ne dăm seama că după descălecarea conului în piață – respectiv „Kilometrul 0 al democrației” – sub forma statuilor personajelor sale, s-ar fi procedat tacit și la debarcarea sa din titlul sau faima instituției). Deci jucarea taman acolo a scurtuței ionesciene nonstop, gratuit, eventual filmată și dată în buclă repetitivă pe ecranele marilor și micilor piețe publice din toată țara. De data asta chiar am râde nu de Ionescu însuși, pe nedrept și-n absurd propriu și personal, ci cu Ionescu, cel care deja-n 1963 făcea mișto de exemplarele personalități de carton și de șmecherie care ne populează și managerizează țara. Căci actualii negi și scăpături intelectuale chiar nu ne merită revolta și stupoarea, sobrietatea și lacrimile (cele adecvate în fața unor reprezentații precum Regele moare sau Setea și foamea); acești actuali meritând mai degrabă expulzarea-n dada și zâmbetul cinic al degetului bătut pe obraz – după chipul și asemănarea declamațiilor din atotgrăitoarea Lacună/Scăpare/Lipsă/Hibă sau Bubă română.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Nu stiu care-i rostul acestui articol, nu se intelege nimic din el, e o salata de cuvinte fără niciun sens. Nici nu-i de mirare ca nu prea se mai citeste astăzi cu asa autori…

    • ..”Nu stiu care-i rostul acestui articol, nu se intelege nimic din el, e o salata de cuvinte fără niciun sens…”…..

      …..rostul acestui articol pare sa fie lupta contra analfabetismului functional incepind cu o simpla invitatie la lectura ..

  2. Cum habarnist fiind si necitind nicind vreo farama de Eugen Ionesco nu ma pot aventura a imi da cu parerea (desigur multi ar crede ca nu o am ) despre subiectul in cauza facind doar efortul de a extrage din text partea aceea ,olecuta umana , (nu umanitara ) ce ne arata cum vorba poetului : „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi” ce impresionanti fiind de „lacunele” cele personale ca de ale altora nici ca ne pasa ,revenim la subiectul de baza si oftam asa cum am facut mereu .Pina si „Antigonele”( atentie nu trigoanele ) sau „Ifigeniile” (atentie nu eugeniile) au avut lacunele lor ca doara nimeni nu prea mai stie multe despre ele .Cum ,necum, am avut si noi „ falitii nostri” si inca ii mai avem .Lag(c)una (dar nu cea albastra) nu se mai potriveste vremurilor „.Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare” amintirile, celor opt clase primare devenite cindva (nu spui cind) obligatorii sau cele in care „seralul ” (oare ce dracu o mai fi si ala )facea atitea victime , nu putem decit sa cerem natiunii sa isi amintesca si tezele altora , obtinute, cindva ,in vremurile de mult (speram)uitate si sa observam cum „nimic nu este nou sub soare ”.Cum am fost asa ramanem .Imparatia „inimilor ascunse ” inca ne este pavaza .Sa facem bine si sa nu uitam cum pina si Esop a avut nevoie de maretia invatatului Xanthus(cel presupus a fi fost stapinul scavului Esop) fara de a carui existenta propria maretia nu mai avea nici un sens .

  3. Parcă analfabeta Elena Ceaușescu a zis „Să mă judece colegii mei, academicienii!”. Păi ă-tălîmbul ă-„erou” al ă-bătăliei inexistente de la ă-Nassiriya, „dr. Wiki” cel-cititor-de-pe-foi, Fiul Vrîncioaiei niznai-pe-calculator și alți vrednici discipoli ai ei n-au dreptul să clameze același tratament? Pentru cine nu s-a prins: „academicienii” ăstora sînt legile și instituțiile cu care s-au „siguranțat”, cum zice „dr. Ă”.

    • Cu recunoștință pentru buna intenție, remarc totuși că pe situl recomandat piesa e prefațată de un alt text scurt (scheci) al lui Ionesco. După care, cu minim respiro, se trece la „Lacuna”. Din nefericire interpretarea radiofonică e mai mult decât submediocră, ridicolă, compromisă. Iată de ce, cu regret, rămân la recomandarea inițială: citiți singuri, negru pe alb.

  4. Daca extragem din articol doar prezentarea piesei lui Ionesco si comentariile sale, autorul are dreptate.
    Iar in privinta altui scriitor mare, mereu actual, IL Caragiale, putem spune ca nici acum nu este agreat (nu a fost de capitalisti, nici de comunisti nici acum de ce or fi cei actuali) pentru ca spunea lucrurilor pe nume si se potrivesc perfect (de, specificul national!). Asa ca si statuia lui a fost reamplasata la coada stradutei care ii poarta numele, la intersectia cu Rosetti. Iar TN a fost rebotezat cu numele unui actor bun, care dupa Revolutie a intors armele si a intrat in politica, fiind mai mult legionaroid decat politician. Si care a ramas celebru pentru propunerea de a fi demolat Palatul Parlamentului (care anterior se numea Casa Republicii, nu a Poporului, stiu exact pt ca am lucrat acolo). Iar cand i s-a spus ca a fost construit ca adapost nuclear si nu poate fi demolat decat cu exploziv, ceea ce nu se poate face in centrul orasului, a propus sa fie ingropat cu un deal de pamant! Norocul este ca nu l-a ascultat nimeni si avem cea mai mare cladire administrativa din lume. Apropos de calitatea intelectuala si umana a personalitatilor…

  5. Eu, ca psiholog amator/ratat ce mă aflu, privesc deseori și spre inavuabilele celui iritat de doctoratele false ale altuia…

  6. Caragiale este etern in practica politica authohtona.
    Rinocerii de ambele extreme au venit si au ramas.
    Dadaistii se pot lauda ca in Romania se face dadaism educational cu toalete in curte.
    Ecologistii au grija gandacilor de stejar si respira cu voiosie noxele de la masinile Diesel de mana a doua cumparate din vestul Europei continentale.
    Toata lumea se bucura de ciorapi si chiloti ieftini. … Nu sunt sigur de preturile si calitatea gecilor de piele cumparate din Turcia…
    Nu vin turcii si nici tatarii dar KGB-istii sunt dispusi la orice ca sa isi mentina controlul muscalilor.
    Romania si-a asumat rolul de pepiniera pentru forta de munca din vestul Europei.

    …Pe un ton glumet, prietenesc si optimist, … pentru ca speranta moare ultima:
    Leul este stabil multumita lui Isarescu.
    Pepenii de Dabuleni sunt mai buni decat cei din Ucraina.
    Tuica din Ardeal este mai buna de vodka Absolut. Mai ales daca este produsa la Satu Mare sau Zalau.
    Traditiile romanesti sunt pastrate de cei emigrati.
    Simbioza om-natura a progresat de la cainii si pisici la ursuleti.
    Samantoristii cred ca ar fi incantati sa vada prin sate carute.
    Penetratia manelelor in viata culturala este si un semn de deschidere catre proximitatea geografica.
    Letargia romaneasca mentionata intr-un articol precedent al autorului se dovedeste inca o data a fi un factor pozitiv pentru ca nu genereaza aberatii revolutionare si justitiariste si framantari sociale cu efecte greu sau imposibil de anticipat.
    Covergenta de servicii de proasta calitate de pretutindeni este cred de domeniul evidentei.
    Mie mi se pare ca binomul paine-circ nu este alterat in Romania.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro