miercuri, martie 3, 2021

Susan Sontag si voluptatea de a transgresa

Admirata neconditionat de unii, vehement contestata de altii, Susan Sontag a fost una dintre cele mai originale, deci influente si controversate, personalitati intelectuale americane. A intruchipat perfect nelinistea modernitatii. Iata ca editura Humanitas a demarat o serie de autor dedicata regretatei eseiste publicand tulburatoarea carte scrisa cu putin timp inainte de stingerea ei din viata, „Privind la suferinta celuilalt”. Este o meditatie de o sinceritate ce-ti taie respiratia despre cruzime, suferinta, agonie asa cum apar aceste stari limita in imaginile fotografice. Cum poate fi contemplata oroarea, cum poate fi ea transfigurata estetic?  In ultimii ani am recitit multe din scrierile lui Susan Sontag, inclusiv studiile introductive la volumul de eseuri „Homo Poeticus” de Danilo Kis si la romanul lui Victor Serge, revolutionarul ruso-francez, „Cazul tovarasului Tulaev”. Asemeni altor autori formati in atmosfera febrila de la „Partisan Review”, Susan Sontag a fost mereu atenta la interactiunea dintre arta si politica, ambele intelese in sensul lor cel mai adanc. Indragostita de Karl Kraus si Walter Benjamin, de Kierkegaard si Blanchot, de Cioran si Artaud, de Thomas Mann si Kafka, de Joyce si Bellow, Susan Sontag nu se ferea sa provoace, ba chiar dimpotriva. As spune ca avea, atat in scris cat si in viata personala, voluptatea de a transgresa. O carte recenta vorbeste despre relatia dintre Susan Sontag si fiul ei, cunoscutul ganditor politic David Rieff (tatal lui David a fost sociologul Philip Rieff, profesor la University of Pennsylvania, autorul clasicei carti „The Triumph of the Therapeutic”). La fel, s-s cris mult despre relatia ei cu marea fotografa Annie Leibovitz. Cu putin timp inainte de a muri, acum cativa ani, Philip Rieff a publicat un studiu remarcabil despre sociologia charismei.  Cand a aparut cartea mea „Reinventing Politics”, in 1992, David a recenzat-o in „Newsday”.

Ispita radicalismului estetic

Cand a incetat din viata, la sfirsitul lunii decembrie 2004, Susan Sontag, celebra scriitoare new-yorkeza, figura emblematica pentru marile tensiuni spirituale ale Americii ultimelor decenii, se bucura de o imensa, quasi-iconica autoritate intelectuala. Avea 71 de ani si apucase sa participe la cele mai aprige dispute care au marcat viata spirituala americana din a doua jumatate a secolului trecut si inceputul noului veac. Comparabila, cred, cu un Oscar Wilde prin refuzul tabuurilor filistine si prin curajul asumarii unor pozitii programatic non-conformiste, Susan Sontag si-a purtat cu demnitate blazonul autenticitatii ca formula existentiala.  Nu a vrut sa fie ostateca vreunui corset ideologic. S-a alaturat cu fervoare intelectualilor de la “Partisan Review”, impartasind cu acestia gustul iconoclast pentru modernitate si avangarda, dar si dispretul umanist pentru orice expresie a mentalitatii gregar-totalitare.  A indraznit sa propuna un radicalism estetic combinat cu unul al optiunilor politice. Nu s-a ferit insa sa-si recunoasca erorile. A condamnat razboiul din Vietnam, dar a fost la fel de neinduplecata in blamarea comunismului pe care l-a numit, spre oroarea amicilor ei de stinga, “fascism implinit” (fulfilled Fascism).

Susan Sontag a sustinut, cu pasiune si generozitate, intelectualii disidenti din statele sovietizate. A fost prietena apropiata a lui Iosif Brodsky si a editat un volum de scrieri ale neuitatului prozator iugoslav Danilo Kis (“Homo Poeticus”). Pina in ultima clipa, si-a pastrat interesul neabatut pentru creatiile artistice venite din Estul Europei.  A montat la Sarajevo, in timpul asediului, “Nepotul lui Rameau” de Diderot. In 2004, intr-o emisiune marathon despre carti, filme si idei de pe unul din canalele de televizune americane (C-Span), isi marturisea admiratia pentru regizorul rus Aleksandr Sokurov, fostul asistent al lui Andrei Tarkovski, autorul filmului “Arca rusa” si al „Dialogurilor cu Soljenitin” (ulterior Sokurov a regizat „Tata si fiu”, „Aleksandra” si alte capodopere, inclusiv filmele despre Lenin, Hirohito si Mussolini).  Unul din ultimele ei mari eseuri—gen in care Susan Sontag a excelat—a aparut in “Times Literary Supplement” in aprilie 2004, fiind consacrat lui Victor Serge, disidentul ex-comunist apropiat de Trotki, dar si de Panait Istrati, a carui opera o considera egala, din punct de vedere etic si estetic, cu creatiile lui Arthur Kostler si George Orwell . Era vorba de fapt de studiul introductiv scris de Susan Sontag pentru noua editie a romanului lui Serge “Cazul tovarasului Tulaiev” aparuta in seria „New York Review Books”.  Pe scurt, Susan Sontag a simbolizat ceea ce cunoscutul critic literar Lionel Trilling a numit cindva “obligatia morala de a fi inteligent”.  Ceea ce nu inseamna ca nu i s-a intamplat sa spuna unele enormitati, de pilda dupa 11 septembrie 2001 cand, intr-un scurt text aparut in “New Yorker”, intr-un bizar elan pseudo-camusian, ii credita pe Mohamed Atta si camarazii sai cu virtutea “curajului”. Nobody is perfect…

Impotriva totalitatii

Sa mentionez, intre scrierile ei cele mai cunoscute, volumul de debut, din 1966, profund inovator ca perspectiva estetica, un manifest impotriva canonului dominant, “Against Interpretation” (Impotriva interpretarii), in care erau incluse nu doar eseuri despre autorii ei favoriti (intre acestia E. M. Cioran), dar si eseul “Notes on Camp”, publicat initial in “Partisan Review”. Era conceptualizata o sensibiliate culturala care avea sa devina tot mai prezenta in deceniile urmatoare. Mai exact, era vorba de un stil artistic, dar si de viata, care combina dandysmul cu ironia, aforismul muscator si auto-ironic cu melancolia tragica a operelor italiene. In Camp se intilneau Wilde cu Verdi, inalta cultura cu produsele culturii de masa.  Gustul Camp, scria ea, este un hedonism temerar si plin de haz. Aceasta sensibilitate trateaza seriosul cu frivolitate si exploreaza chip serios frivolitatea. Motto-ul cartii era un aforism al lui oscar Wilde menit sa lumineze exact aceasta bucurie a paradoxului: „Only shallow people do not believe in appearances”.

Inspirata de opera lui Walter Benjamin, despre care, asemeni Hannei Arendt, a lasat rinduri memorabile, Sontag a cultivat fragmentarul, perisabilul si disparatul, impotriva spiritului dominator al totalitatii sistemice. In posteritatea lui Benjamin, a scris, eseuri despre film si fotografie. A fost ea insasi model pentru un faimos portret fotografic de Annie Leibovitz, aparut in revista “People”, in 1992.  A scris nu doar eseuri, ci si romane in stil clasic. Intelectuala dispusa sa laude cindva Vietnamul de Nord (in volumul “Stiluri de vointa radicala”), a ajuns la o impacare tirzie cu America, tara pe care, in felul ei, cu severitate si neostentativ, a iubit-o.  Asemeni Hannei Arendt, a scris eseuri despre fascism care au provocat furtuni polemice.  Si-a transfigurat propria experienta a luptei cu cancerul intr-un tulburator text despre “Boala ca metafora”.

Am intilnit-o prima oara pe Susan Sontag la New York, in octombrie 1987, la lansarea unei carti a disidentului maghiar Miklos Haraszti. Citeva zile mai tirziu, a fost prezenta la o conferinta pe care am organizat-o despre viitorul statelor comuniste. Printre participanti se numarau Ferenc Feher si Agnes Heller, Dorin Tudoran si Aleksa Djilas, Richard Pipes si Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuznetov si Svetozar Stojanovic. Ne-am reintilnit la o conferinta despre rolul intelectualilor in prabusirea comunismului, organizata in 1992 de catre “Partisan Review”. Intre vorbitori, sa-i amintesc pe Saul Bellow si Iosif Brodsky, Norman Manea si Czeslaw Milosz, Mircea Mihaies si Doris Lessing. Susan Sontag a condus masa rotunda la care am participat alaturi de Adam Michnik si Vasili Aksionov. De fiecare data, m-a frapat disponibilitatea lui Susan Sontag pentru pentru dialogul liber al spiritelor si valorilor. Cand Michnik a spus ca nu poate sa-si exprime gandurile daca nu fumeaza, in pofida regulilor stricte, Susan i-a ingaduit acest lucru, ba mai mult, si-a aprins si ea o tigara. Scena a surprins-o Jacob Weisberg, actualul editor de la „Slate”, pe atunci tanar redactor la „The New Republic”, intr-un articol cu titlul cat se poate de adecvat: „Partisans”.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. D-le Tismaneanu
    dincolo de fervoarea pusa-n slujba demascarii comunismului va spun doar ca traiti intr-o alta lume. In decembrie 89 adunatura cu pretentii de popor nu dorea inalturarea sistemului. Avea ce avea impotriva cuplului. Pana si acum, la peste 2o de de ani ceea ce donteaza este doar crapelnita: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8439748-video-ziua-cozilor-romanii-imbrancit-pentru-ulei-ieftin-mai-multe-orase-timp-sute-oameni-asteptat-deschiderea-primului-magazin.htm

      • Nu chiar! Nu exista psihologii ale multimilor de peste tot.

        Studiile facute asupra multimilor se concentreaza in general asupra unui spatiu geografic anume. Or fi si similaritati intre multimile din Romania si cele din Japonia (sa zicem) dar sunt si foarte multe diferente.

    • Este emotionant acest entuziasm juvenil de a vorbi despre lucruri despre care habar nu aveti.

      Adunatura aia nu a avut niciodata pretentia de a fi boborul Boborul s’a vazut foarte bine in sublima lui lasitate cocoţat pe marginile intrarilor de metrou, urmarind de la distanta evenimentele. Boborul s’a si inbulzit foarte repede sa isi esprime (sic!) adeziunea pentru noul PCR pardon FSN. Boborul si’a formulat foarte repede opinia conform careia in piata universitatii erau legionari drogati.

      Cand adunatura aia a iesit din nou in strada pentru a protesta impotriva fsn-ului si a incercarii de recuperare a structurilor de partid si de stat, boborul a fost speriat de pericolul terorist. Piata palatului a fost inchisa. Si boborul intreba „ce mai vreti maica ce mai vreti ca Ceausescu a cazut!?”
      Cand fsn-ul a declarat ca participa la alegeri desi la inceput nu fusese vorba despre asa ceva tot adunatura aia a mers zile intregi pe strazile bucurestiului in vreme ce boborul arunca cu borcane de la ferestre.

      Chiar credeti ca adunatura aia a avut vre’o data imresia ca reprezinta boborul ? Nuuuuu ! Boborul s’a inchipuit revolutionar. Au avut revolutii in toate catunele, si’au facut feseneuri, si’au pus banderole si se credeau in Republica de la Ploiesti. Nu, adunatura aia nu a dorit nici o clipa supravietuirea sistemului ci dimpotriva. A fost insa inghitita de masele populare… cu pretentie de popor care nu gandea ci manca salam cu soia. Culmea, si acum 20 de ani conta tot numai crapelniţa. Asta nu e popor e ameobă. Si FSN le’a spus sa voteze pentru linistea lor… adica pentru crapelniţă.

      Va aduc aminte ca in 1990 pe zidul unei fabrici de paine scria cu litere de o schioapa „Trandafiri de’o sa votati trandafiri o sa mancati”. Cred ca a fost o previziune destul de corecta. Am ajuns si la trandafiri. E timpul sa va mai si placa rahatul daca tot il mancati.

      Meschinele nostalgii dupa comunism nu au prea multa valoare. Pentru ca vor fi intotdeauna oameni care sa iasa in strada si sa se opuna netrebnicilor rosii. Boborul va sta in continuare fascinat de peripetiile lui Irinel sau Pepe si animat de dorinta de a lua’o in fata la rand, la orice rand. Asa s’a intampla intotdeauna. Vorba dumneavoastra, crăpelniţa… Probabil insa ca nu ati prea prins perioada comunista sau daca ati prins’o nu prea va mai ajuta memoria. Si daca va ajuta… poate ca v’ati bucurat de oarecare privilegii ale nepotismului si activismului de atunci si aveti toate motivele sa regretati.

      Si de altfel nici nu trebuie sa regretati prea mult ca la urma urmei tot cam aia sunt. Daca am face o lista a ofiterilor de securitate de pilda fac pariu ca nu traiesc ei din somaj acum. Fostii sefi ai institutiilor… iarasi. Nu e vorba ca nu le’as plange de mila dar sunt chiar in varful ierarhiei azi. Si daca nu sunt ei sunt copiii lor. Asa ca iarasi nostaligia nu este potrivita.

      Principiul este simplu: in libertate omul este liber sa faca si bine si rau. Nu esxista un control asa strict social care sa il impiedice de la a face tot felul. In inchisoare nu este liber dar are o mai buna securitate. Stie unde o sa doarma, stie ce o sa manance si asta cu zile, luni bune inainte. In libertate omul e liber sa faca si rau si este liber sa plateasca pentru raul facut. Se cheama responsabilitate. Libertatea fara responsabilitate este un non sens. Dar boborul s’a obisnuit insa doar cu liubertatea fara de responsabilitate. Este si nervos cand i se aduce aminte. Si acum a venit nota de plata. Aia cu trandafiri !

      • Educat ,si informat corect despre „libertate”,poti actiona constient.

        Manipulat si iar manipulat poti actiona fara vina precum un rau la care ii scimbi cursul controlat.
        In acest caz cine este vinovatul? Unde este vina?Unde este gresala?

Lasă un răspuns la gamer Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

De la Imperiul Akkadian la America vremurilor moderne, Marire si decadere cartografiaza istoria lumii prin zece imperii majore. Prin prisma lor este sondata aspiratia omenirii pentru putere si este urmarita evolutia impulsului imperial de la directa agresiune militara a imperiilor antice la subtila, dar ampla influenta culturala a superputerilor de azi.

Paul Strathern este autorul a numeroase lucrari de stiinta, istorie, filosofie si literatura, inclusiv al colectiilor Philosophers in 90 Minutes si The Big Idea: Scientists Who Changed the World.

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

Top articole

Lumea, America, Waze și BigTech

Nu doar comportamentul agresiv și arogant al oligopolurilor digitale, impactul lor politic și social ci și atmosfera generală din interiorul acestora marcată...

Societățile și conectorii

Este evident că populația multor țări a devenit din ce în ce mai fragmentată, inclusiv din punct de vedere politic, social și...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Aterizarea forţată a unui avion de pasageri Il-18 în Cipru şi fenomenul globalizării (24 februarie 1962)

Când se mai întâmplă să citesc studii privind globalizarea şi despre zgomotoşii critici ai acestui fenomen, gândul îmi zboară către un incident...

Suveranitatea economică: între sloganuri și realități

În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.