miercuri, iunie 29, 2022

Tăcerea asurzitoare a examenelor

            Pe cât de zgomotoase sunt festivitățile ce încheie ciclurile școlare, pe atât sunt tăcute examenele care le urmează. Așteptate cu ”spaimă și cutremurare” de elevi și părinți, ele se consumă ”în umbra tainicelor bolți”, unde fiecare se luptă cu sine și se încheie cu o notă afișată anonimizat. Astăzi poate părea ciudat, dar a fost o epocă în care tocmai examenele erau publice, iar faimoasa coroniță îl încununa pe cel care-și dovedise vrednicia în ochii tuturora. Festivitatea era examenul ca atare, exact la fel cum într-o probă sportivă – care, ea însăși, e doar o altă față a formării tânărului – competiția e publică și victoria e sancționată de toți cei de față. Premiul, în acest caz, nu e decât marca pe care comunitatea o așează pe fruntea învingătorului.

            Astăzi, examenele, examinările, evaluările, testările sau cum li se mai spune au ajuns un ping-pong mecanic, în care cursa (căutarea răspunsului) nu mai are nici un rost (fiind relegată în zona purei subiectivități) și tot ceea ce ”se vede” e ”media finală”. Ca întotdeauna când parcursul nu (mai) contează, rămâne în joc o simplă formă, care – ca orice formă – poate fi ușor falsificată. Ca să iau un exemplu binecunoscut: cel lucrărilor de doctorat. Aici sunt trei lucruri care se adună: mai întâi anii de căutare ai doctorandului. Ei sunt cei în care acesta, pornind de la o imagine generală a subiectului ales, descoperă – însoțit fiind de profesorul coordonator – conturul temei, reperele ei fundmentale, învață să sintezize starea actuală a problematicii ei, asumă dezbaterea prezentă pe marginea acestei probelmatici și, în tușe succesive, își aduce propria contribuție la aceasta. Lucrările publicate, participarea la coferințe și simpozioane spun exact acest lucru: că tânărul care dorește să intre în societatea cunoscătorilor unei teme e capabil să-i înțeleagă intensia istorică, extensia problematică și are ceva de spus, el însuși, în dezbaterea asupra ei. În al doilea rând, susținerea publică e momentul în care, trecând peste toate scrupulele (desfășurate în lucrare) ce constituie etapele gândirii unui subiect, candidatul enunță teza proprie (de aceea lucrările se numesc ”teze de doctorat”), o argumentează și o supune dezbaterii deschise a magiștrilor prezenți în comisie (și, uneori în public). Dacă teza lui se dovedește a fi validă – ducând mai departe dezbaterea domenială – el e consacrat, prin varii forme cerfemoniale (în primul rând prin acordarea titlului de doctor în ramura de cunoașterea aleasă) – ca un cunoscător al lucrurilor în cauză, egal cu cei care (până în acel moment) i-au fost modele și l-au îndrumat. Dacă noi scoatem din joc cercetarea (înlocuind-o cu un copy-paste din ce în ce mai aproximativ) și participarea la dezbaterea domenială (substituită de publicarea unor fragmente fără cap și fără coadă în varii ”anale” de care n-a auzit nimeni și pe care nu le citește nimeni), ce mai rămâne? O diplomă (adică o bucată de carton, care – e drept – produce efecte juridice) și chermeza de după ”suținerea” ce-a avut loc cu ușile închise. Un chef în cerc restrâns se poate face oricând, și o diplomă poate fi – în varii feluri – cumpărată sau chiar falsificată. Dar drumul pe care-l reprezintă cercetarea adevărată și formularea punctului de vedere propriu ce intră în dezbaterea domenială nu pot fi falsificate. Dacă noi punem ”în paranteză” aceste două daturi fundamentale, atunci – indiferent cum am numi-o – calea imposturii e deschisă.

            Problema faimoaselor ceremonii de premiere nu e aceea că oamenii, animați de spiritul ”corectitudinii politice”, resping ierarhiile (și, oadată cu ele, ordinea meritocratică), ci – dimpotrivă – aceea că ei nu (mai) au nici o încredere în topurile alcătuite în medii închise. Performața, dacă e să fie adevărată, se vede și iradiază în comunitate. Tocmai pe baza acestei ”străluciri” publice ea consacră ierarhia într-un anumit domeniu. Dacă tot ceea ce vedem noi e doar un spectacol instagramabil – care copiază cine știe ce show de televiziune – ne putem, legitim, întreba cum s-a alcătuit casting-ul lui. Tot așa cum, atunci când vedem un domn sau o doamnă, pavoazându-se cu varii titluri universitare, dar incapabil/ă de o frază coerentă, ne întrebăm cum va fi obținut diplomele și gradele pe care le afișează atât de ostentativ. O hârtie și participarea la o festiviate pot fi cumpărate sau impuse, însă lungul drum al formării de sine și al ridicării la nivelul celor pe care-i admiri, nu.

            La vremea mea, am făcut doi ani de Matematică – Fizică la un liceu renumit în timpul acela. Unul din lucrurile de care îmi amintesc din acel timp era faptul că, de fiecare dată când ne erau aduse tezele notate (și acest lucru se întâmpla la aproape toate materiile la care dădeam teză, în orice caz la cele două de bază), ora era consacrată rezolvării la tablă a problemelor în virtutea cărora fusesem notați. Și cel/cei care făceau această demonstrație – sub ochii profesorului și însoțiți de explicațiile lui – era/u cel/cei care obținuse/ră cele mai bune note. (Dacă e cineva interesat de latura biografică, unul dintre ei era d-l Florin Drăgan, actualul Rector al Universității Politehnice din Timișoara.) În felul acesta, cu toții vedeam că reușita celui/celor mai bun/i nu are la bază un favoritism (motivat material), ci o capacitate de înțelegere – pe care o reflecta explicarea rezolvării problemei – care era mai bună decât a noastră, a celorlalți. Nu rezultatul final – nota de la teză – era cel care ne impunea, ci felul în care, ca explicație, se vedea înțelegerea (care,  o știam – fiind supuși acelorași reguli, acoperea deopotrivă talent și muncă) celui/celor mai bun/i dintre noi. Și de aceea nici nu ne-am gândit vreodată să contestăm ierarhia care se stabilise între noi. Poate ar mai merita adăugat un lucru: pe vremea aceea nu era – încă (și cel puțin la nivel nostru) – moda ”omului universal”: nu era necesar ca cel mai bun la matematică să fie și cel mai bun la română sau la sport. Altfel spus, asistam la o diversitate a ordinilor ierarhice – dublată deopotrivă de concurență și de maturizare – și nu la osificarea unui top indepasabil.

            Ceea ce vedem noi, la ora actuală, la ora actuală în învățământul românesc e o ruralizare a crieriilor ierarhice. Căci, la fel ca la țară, acestea au ajuns să mizeze pe două lucruri: continuitatea familială și universalitatea talentului. Cea dintâi, poate fi rezumată astfel: un copil din familie bună trebuie să fie el însuși bun. O știm cu toții: când mergem la țară și întâlnim necunoscuți, aceștia nu ne întreabă ”cum te cheamă?” ci ”a’ cui ești?”. Acolo, înainte de-a fi o persoană, suntem reprezentanții unei familii (care, în varianta ei extinsă, e un trib). Și de aceea, înaintea virtuților personale se află virtuțile familiale/tribale. Copilul unei familii de oameni muncitori trebuie să fie el însuși muncitor, la fel cum cel al unei familii de bețivi va deveni și el bețiv. Până la un punct poate fi adevărat, dat fiind că e vorba de lucruri ce se deprind în familie. Însă reducerea copilului la arhetipul părinților e o eroare, dat fiind că fiecare om e rezultatul alegerilor, al eforturilor sale și a șanselor care i-au fost date. De prea multe ori, în școala noastră (și nu numai, în multe alte sfere ale spațiului public) se păstrează acest principiu: copiii părinților influenți au o preeminență de statut în raport cu ceilalți. În al doilea rând, e această idee a talentului universal: omul harnic poate face – la fel de bine – orice. Din nou, în lumea rurală, în care specializarea activităților era minimă, o asemenea optică poate fi inteligibilă. Dar într-o lume marcată de diversitatea preocupărilor, precum cea pe care o deprinde școala, ea e greu acceptabilă. Unul se exprimă mai bine în scrisul literar, altul în calcule; unul în muzică, altul în sport și faptul de-a proiecta toate aceste talente asupra unui singur copil revine la a pune pe umerii lui povara unui ”tip ideal” al elevului. Și, mai ales, înseamnă a ignora suveran – în virtutea acestei focalizări schematice – propriul fiecăruia dintre cei care alcătuiesc o clasă.

            În cei opt ani în care a dat teze, fiica mea n-a avut parte – decât în mod excepțional – de discutarea acestora. Nu drumul către rezultat, înțelegerea și asumarea lui ca pe-o deprindere de gândire contau, ci nota finală, care stabilea clasamente. Cum mi-e dat să trăiesc printre studenți, discutăm – inevitabil – și de formele de examinare prin care, ca elevi, au trecut. Și, cu rare excepții, ceea ce-mi spun e cam același lucru: o ”ascultare” mecanică, la cantitate (căci trebuie ”să răspundă” nu-știu-câți într-o oră), în care nu contează decât instantaneitatea ”răspunsului corect”. Adică ceva ce seamănă cu un concurs televizat de tipul ”cine știe câștigă”. Două lucruri mi se par problematice aici: mai întâi faptul că ceea ce se urmărește e un răspuns – corespondență. Ceea ce spune elevul trebuie să reproducă ceea ce l-a învățat profesorul. Nu e neapărat un lucru rău, mai ales pe clasele mici, căci – în bună măsură – învățarea se bazează pe imitație și pe repetiție. Totuși, mi se pare evident că, cel puțin de la gimnaziu în sus, elevul ar trebui încurajat să-și formuleze propriile lui judecăți vis-à-vis de o problemă sau de alta. Și n-ar trebui uitat nici faptul că acest act al formulării (care e, întotdeauna, o formulare de sine) presupune și incertitudinea, și ezitarea, și greșala. Rolul profesorului e tocmai acela de a-l însoți pe elev în această luptă cu sine menită a-i permită să găsească expresia cea mai adecvată a situației la care se referă. În fond, cuvintele cu care e capabil să sesizeze nuanțele lumii celei largi sunt, deopotrivă, cele în virtutea cărora se poate formula pe sine și se poate face inteligibil celorlalți. Cred că tocmai de aceea Limba și Literatura au însoțite și de Comunicare în programă.

            Al doilea lucru ține de faptul că răspunsul – corespondență pierde ceva foarte important: faptul că, de la o anumită treaptă a învățării încolo, răspunsurile nu se mai bazează pe intuiție (și nici măcar pe pura memorare a ”răspunsului corect”), ci pe desfășurarea – și reparcurgerea mentală – a unei succesiuni de pași. Altfel spus, nu mai e vorba nici de ”picatul fisei”, nici de ”aducerea aminte”, ci de capacitatea de a construi (și de a verifica) un raționament. Fie-mi îngăduit să o spun, mie mi se pare că tocmai carența unei gândiri bazată pe raționamente și pe argumentare are cel mai grav impact asupra societății în care trăim. Oriunde ne uităm, mai ales în media, vedem că trăim în orizontul unor ”explicații” bazate pe găselnițe. Dintr-un singur pas, intuitiv, suntem capabili să ”explicăm” orice: războiul din Ucraina (după caz, prin ”așa vrea Putin” sau ”sunt interesele americanilor”), situația din America (”creștinii luptă împotriva diavolului progresist”), criza economică (”oculta mondială câștigă întotdeauna”), problemele României (”neocolonialismul bruxellez” sau ”politicienii fură”) etc. Succesul conspiraționismului și al fake news-urilor se bazează, în primul și în primul rând, pe acest tip de ”gândire plană” care – într-un singur pas – are explicații pentru orice. Opusul ei e gândirea de profuzime, care caută, compară judecă și – tocmai de aceea – nu doar evită prejudecățile, ci duce înțelegerea cu un pas mai departe.

            Or, din păcate, variile noastre examinări nu au nimic de-a face cu înțelegerea ci exclusiv fie cu capacitatea înlocuirii în formulă, fie cu cea a nimeririi ”răspunsului corect”. Capacitatea de a înlocui în formulă – acolo unde formula e prestabilită – poartă numele de algoritm. Logica algoritmică, așa cum bine știm, e proprie tehnicii de calcul și toate operațiile algoritmice pot fi preluate – cu o rezolvare mai rapidă și întotdeauna corectă – de calculatoare. Faptul de-a învăța să înlocuiești în formulă – deopotrivă la matematică și la română (cu celebra ”demonstrați că poezia X aparține genului liric”) – nu folosește la nimic. Decât eventual la formarea personajelor la care impostura e stridentă și care ne explică tuturor că prăbușirea unui pod intr-un sat e din cauza ”problemelor geostrategice din regiunea Mării Negre” și a ”situației macroeconomice la scară mondială”. Învățatul pe de rost al înlocuirii în formulă nu e nimic altceva decât deprinderea limbii de lemn. Cea care produce zgomot, dar nu numește nimic. În ceea ce-o privește, nimerirea ”răspunsului corect” nu ține nici de învățare, nici de inteligență, ci de ceea ce – pe meleagurile noastre – se cheamă ”deșteptăciune”: faptul că ”te-ai prins”, înaintea altora, cum stau lucrurile. Nu gândirea ”tare” e valorizată aici, ci elemete ”slabe”, precum asociativitatea, asemănarea, repetiția și – inevitabil – ”șmecheria” retorică cu care sunt impuse preopinentului. Cultivarea capacității de-a înlocui în formulă (ce sfârșește în limbă de lemn și formalism) și cea a nimeririi ”răspunsului corect” (ce se bazează pe comparații și ”figuri” retorice) au ca efect sărăcirea limbajului public, care sfârșește el însuși prin a descrie câteva situații – tip și, apoi, a schimba ”vinovații” și ”eroii” în trama lor narativă. În fapt, ne e prezentată în continuu aceeași poveste, cu personaje interjanșanjabile. Poate tocmai de aici apatia democratică în care ne adâncim tot mai mult.

            Pe vremuri faptul de a examina se numea ”a asculta”. Ascultarea îl lasă pe celălalt să spună ce are de spus și lasă vocea lui să rezoneze în mintea (și în inima) celui ce-l ascultă. Răspunsul ce i se dă celui ascultat poartă în el responsabilitatea ”mai știutorului” către ”tânărul prieten” chemat, într-o zi, să-i ducă mai departe munca și proiectele. Înțelegerea nu e lineară, ci are un relief și, în acest relief, ”depresiunile” contează la fel de mult – sau, uneori, poate mai mult – decât vârfurile. A-l asculta pe elev/student înseamnă a sesiza acest relief și a face lumină asupra unei ”depresiuni” a înțelegerii lui pentru a-i pune în mișcare ”tectonica” interioară grație căreia ”valea” poate deveni versantul unei culmi. (Pentru o imagine a ceea ce e acest tip de examinare, citiți textul Zoiei Dumitrescu – Bușulenga în care evocă examenul pe care l-a dat la Istorie Universală cu Gheorghe I. Brătianu.) S-ar putea ca, azi, să nici nu mai înțelegem acest mod de ascultare. Noi trăim un timp în care nu doar că domină neopozitivismul și valoarea supremă e eficiența, ci în care – sub numele de ”digitalizare” – tot mai multe componente ale vieții noastre cotidiene sunt ”externalizate” și mecanizate. Ar fi fost de-a dreptului ciudat ca tocmai învățământul și examenele să scape acestei fatalități.

            Mecanizarea această răspunde unei probleme: pentru mulți – aș îndrăzni să zic pentru majoritatea – profesori/lor, examinarea e una din acele corvezi fără un rost clar care le punctează o viață plină de obligații. Cei de școală sunt împărțiți între niște generații tot mai stranii, de refuznici ai învățării clasice pe de-o parte, presiunile părinților și imperativele ministeriale, inspectorale și directorale ale ranking-ului școlilor pe de alta. Elevii – cu rara excepție a celor ce vânează medii pentru a-și completa dosarele de studii în străinătate – răspund ”noilor programe” prin dezinteres și apatie; ”obligațiile” profesorale se aglomerează (”cercetare”, ”administrație”, ”implicare civică”, plus ”ore suplimentare”, ”cerințe școlare” de pază, supraveghere, corectare etc), de așa manieră că dascălul nu mai are timp pentru el, darămite pentru alții. De cealaltă parte e o mecanică socială în care – dincolo de festivitățile din curtea școlii – notele (și cu atît mai puțin cunoașterea pe care ele o acoperă) nu au nici o importanță. În ciuda declarațiilor oficiale, societatea în care trăim nu valorizează deloc cunoașterea – profesorul o știe prea abine, de câte ori se uită la fluturașul de salariu. Așa că, lămurit el însuși cum stau lucrurile, cel mai adesea ”se face” că examinează, ”ascultă” cu mintea într-altă parte, vrea să audă doar ”răspunsul exact”, pune notele cum i se pare, după propria lui simpattie față de un elev sau altul, după cine vine la meditațiile particulare, după cum zice directorul sau inspectorul. De vreme ce oricum nu contează decât pentru ceremonia de absolvire, e mai bine pentru el să-i mulțumească pe cei care trebuie mulțumiți și să-și vadă de ale lui. Și, eventual, să-și răscumpere sufletul ajutând, ocazional, un copil ”fără proptele”, dar pasionat. Cu ani în urmă, un om – mai în vârstă decât mine – în care am o încredere deplină mi-a povestit acest episod: fusese la un coleg al lui (ambii fiind profesori de română) și, la plecare, când și-a luat haina din cuier, s-a împiedicat de un pachet de teze. Cum trecuse vremea acestora, și-a întrebat colegul de ce, după ce le-a corectat, nu le-a dus înapoi, la școală. Iar amfitrionul, cu un surâs larg, i-a răspuns: ”Dragă, de 20 de ani nu mai corectez nici o teză”! Omul ce mi-a povestit mie episodul – un profesor adevărat – nu-și revenea din perplexitate. Asmenea lucruri se fac (și eu unul cred că sunt destul de curente), dar nu se spun niciodată.

            Nici  când se corectează nu e necesar mai bine. La toate formele de examinare candidații sunt mulți, timpul de evaluare e puțin, munca nu e (răs)plătită, oamenii obosesc repede de această corvoadă sterilă și se uită doar la începutul și la capătul paragrafelor ori la rezultatul final al problemelor pentru a vedea dacă elevul ”a atins” toate cerințele și ”a le puncta” în desfășurător. Ceea ce rezultă e o disciplină a conformismului mărunt, în care memorarea – dar și mai bine, copiatul – sunt calități, iar formularea gândului propriu e un defect. Mă tem că, indiferent dacă ne place sau nu, examenele de acest tip dau măsura lumii noastre: a fi ”bun” înseamnă a fi obedient, a repeta papagalicește ce spune ”șefu’” (că de-aia e șef, ca să aibă dreptate întotdeauna) și a răspunde la orice cu ”da, să trăiți!” (într-o societate în care modelul ierahiei e cel militar, nu cel al competiției bazată pe merit). De decenii ni se livrează, cu ocazia fiecărei ”sesiuni de examene” ”perle” ale elevilor/studenților. Nu e clar care e statutul acestora: sunt enormități care sfidează bunul simț, sau șemecherii care pun în discuție logica sistemului educativ. Totuși, n-am auzit niciodată – dar absolut niciodată – un profesor care să spună că o lucrare (de Evaluare Națională, de Bacalaureat sau de admitere la varii forme de învățământ) i-a atras atenția prin originalitatea ei, prin felul propriu de a structura argumentele ori prin concluzia inedită la care a ajuns. Semn că asemenea lucrări nu există. Și nu există pentru că nu e loc pentru ele.

            De ceva timp, mai ales la liceele/facultățile ce beneficiază – încă – de un număr ridicat de candidați, e în vogă o nouă modă: testul grilă. E ca la școala de șoferi (ori la cea de poliție): elevul/studentul are la dispoziție un ”suport de curs” sau o ”carte de teste”, cu câte trei variante de răspuns din care el trebuie să-l rețină pe cel ce urmează a fi încercuit la test. Pe deasupra, totul se face în viteză, contra cronometru și – așa am auzit – în anumite locuri ”un răspuns greșit anulează unul corect” (eu fiind rămas în urmă cu ”noile metodologii pedagogice”, îi rog pe cunoscătorii acestor taine să mă lumineze și pe mine despre ce e vorba). Îmi cer scuze, ce e aici? Ce legătură au lucrurile acestea cu învățarea sau cu cunoașterea? Bineînțeles, în urmă cu nu-știu-câte decenii, un ”manager” american american, obsedat – ca toți compatrioții lui – de cuantificarea a orice, a născocit acest sistem de omogenizare a candidaților și de selecție rapidă dintr-o ofertă mare pe baza acestui tip de testare. Numai că, în lumea americanului, există și un sistem de ponderare a ordinii bazate pe cifre: elevul/studentul (și părinții lui) se întâlnește/sc cu profesorii, se dă feed back la lucrările făcute, se face cercetare aplicată – și atent îndrumată – în laboratoare, se lucrează în echipe mici etc. Purtați de avântul lor mesianic, americanii sunt primii care se îmbată în toate domeniile (mai ales acolo unde e vorba de cifre). Dar sunt și primii care se trezesc. Drama noastră e aceea că noi ne îmbătăm – și ”ne dăm în stambă” – după ce ei s-au trezit. Tocmai de aceea, mai ales acolo unde am vrea să fim luați în serios, suntem tratați ca prichindelul care s-a îmbrăcat în halatul tatălui.

            Totuși, și acest sistem de ”evaluare” are o rațiune, chiar dacă ea e foarte puțin didactică. Aceasta ține de faptul că profesorii școlilor/facultăților unde e concurența mare sunt niște ”somități” care nu se citesc între ele; cum ar mai citi atunci niște amărâte de lucrări ale elevilor/studenților? Oamenii aceștia nu citesc decât ultimul articol ISI, apărut la Los Angeles. Consideră că e foarte firesc să fie ”șefi de comisii” (și să-ncaseze ”indemnizația” aferentă) – căci niciodată societatea nu-i recunoaște îndeajuns – dar găsesc că e sub demnitatea lor să-și piardă vremea parcurgând vrafuri de maculatură. Viața (lor) e prea scurtă și prea importantă pentru asta. În alte vremuri – când pe meleagurile noastre nu se știa de testele grilă – sarcina corectării cădea în seama suplinitorilor sau a asistenților, cărora li se dădeau doar câteva ”indicații” cu privire la câțiva privilegiați din masa de lucrări. Acum, se lucrează la șablon. Nu mai e nevoie nici de ascultare, nici de corectare, ci doar se pune deasupra folia cu ”răspunsurile corecte”. Un mic pas spre automatizarea completă a ”procesului de evaluare” (a cărui amintire va mai rămâne doar în ”studiile psihopedagogice”, ce ne vor vorbi despre el ca despre o experiență în sine, atât de grandioasă, încât doar americanii mai sunt vrednici de ea). Automatizarea aceasta ar răspunde tuturor problemelor examinării din școala românească: mai întâi i-ar scuti pe profesori de o corvoadă penibilă, apoi ar ”eficientiza” testarea și notarea, făcându-le practic simultane, în fine, ar fi – ca orice lucru făcut de mașină – cu desăvârșire obiectivă.

            Obiectivitatea aceasta e o mare problemă la noi, unde ideea e aceea ca nu cumva omul (cu toate dependențele lui contextuale) să se amestece în procesul de evaluare. Numai că, aici, nu omul X (care, pe perioada examenului e cazat la nu-știu-ce hotel și mânâncă la nu-știu-ce restaurant) e protagonistul, ci profesorul X, care tocmai în virtutea calificării lui profesionale, are capacitatea de a distinge talentul de hărnicia sterilă și inteligența de șmecheria circumstanțială. Menirea unui examen e aceea de a-i asculta, cu adevărat, pe toți și de a-i da fiecăruia măsura a ceea ce e în momentul examinării și – chiar prin aceasta – a-i oferi deschiderea a ceea ce, prin muncă cu sine însuși, poate deveni. Dacă examenul se transformă în stabilirea unui top, atunci el sfârșește ca un joc de sumă nulă, în care e un singur câștigător, care ia totul și-i aruncă pe ceilalți în subumanitate. Acesta e motivul pentru care părinții mai ales clamează lipsa de obiectivitate a examinărilor noastre (și, har Domnului, scandalurile ce însoțesc marile examene naționale îi confirmă prea adesea). Fiecare vrea ca odrasla lui nu neapărat să fie prima, ci ca să nu fie altul în fața ei. În ciuda a ceea ce pare, nu e același lucru: dat fiind că a-ți dori să fi primul e ceva pozitiv, a dori ca celălalt să nu fie primul e ceva negativ.

            Care e morala tuturor acestora? Examenele sunt tot mai formale, conținutul lor se estompează sub ”criterii” care-i avantajează pe ”deștepți”, învățarea și înțelegerea nu mai au nici o relevanță socială și – la capătul a tot și a toate – rămâne un top de o săptămână. Căci, în cele din urmă, ca totul pe lumea aceasta, și coronițele câștigătorilor se ofilesc. Veți întreba atunci: cum se face, totuși, selecția? Sunt două răspunsuri: la bază, acolo unde nu e nici o concurență, nu e nici o selecție. Toți sunt buni în construcții, în muncile câmpului, la Glovo și la Kaufland. Rămân cei care rezistă. Altfel spus, selecția o face viața, nu școala. Și e o mare ”deșteptăcine” a școlii faptul acesta de-a delega mai departe proba de discernământ care i-ar justifica utilitatea socială. La vârf, lucrurile stau altfel. Dacă sunt în joc două locuri promițătoare, nu e nevoie de nici o selecție, oricare dintre primii 10 ai unei/ui clase/an de studiu dintr-un liceu/facultate foarte bun/ă – luat și pus la încercări câțiva ani (sau întors din străinătate) – ar putea ajunge pe unul din cele două locuri. Și pe celălalt? Acela – adesea – e deja ocupat. Pentru el examenele au fost simple formalități.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Multumesc pentru articol! Toata aprecierea! Dar poate este nevoie de mai mult decat atat! Din pozitia dumneavoastra de profesor poate ii mai amintiti si ministrului realitatea sistemului pe care-l gestioneaza!
    Nu ati amintit nimic de barem! Am fost la un liceu de matematica-fizica iar dirigintele, profesor si de matematica, aprecia intotdeauna creativitatatea rezolvarii unei probleme – pentru ca pana la urma se putea ajunge la acelasi rezultat pe mai multe cai! Asa am intrat in liceu, asa am trecut treapta (cei care mai stiu de ea), asa am luat bacalaureatul! Introducerea baremului, din comoditate sau ignoranta (nu stiu) a limitat capacitatea de gandire si creastivitatea la o gandire absolut mecanica, limitata! Baiatul meu, la capacitate, s-a confruntat cu aceasta situatie! A prezentat rezolvarea unei probleme profesorului lui care i-a spus ca rezultatul este bun, metoda este buna dar nu va fi punctata pentru ca nu este dupa barem! Si asa a fost – in loc de 10 a luat 9,30! Nu mai vorbesc de examenele grila – si vedem niste copii si tineri care nu stiu sa se exprime, nu pot sa scrie o compunere, nu stiu sa faca o cerere, un raport… aceasta pentru ca nu exista un loc unde sa bifeze adevarat/fals! Jalnica educatie! La romana nici nu se concepea o teza pe mai putin de 10 pagini! Si acum li se cere 150 de cuvinte!!!! Nu stiu cand si unde s-a schimbat sau, mai degraba, s-a stricat totul! Nu ne mira ca atatia tineri nu stiu sa faca o analiza logica de tipul cauza/efect?
    O cercetare sociologică făcută de think tanku-ul GLOSBEC, a arătat că știrile false sunt creditate ca fiind adevărate de peste 10% dintre locuitorii a șapte țări din Europa Centrală și de Est, printre care și Romania. Din nefericire, Romînia ocupă primul loc în clasament cu un procent îngrijorător de populație care consideră drept adevărate știrile false – 37%. Urmează destul de departe Slovacia – 12%, Polonia și Cehia – 9%. Astfel suntem cei mai predispuși în a considera falsul drept autentic și minciuna drept adevăr. Iar procentul de analfabetism functional se invarte tot pe aici, pe la peste 40%!
    Iar acum, intr-adevat, pentru a ascunde si mai mult drama din educatie, adica gunoiul sub pres, am casunat pe sistemul de recompensa! Hai sa fie toti egali – si cel care munceste si cel care nu munceste! Sa nu lezam sentimentele lenesilor si incompetentilor! Prin asta nu ii incurajam pe cei care invata si nici nu facem nimic pentru cei care nu invata! Vorba lui Creanga – „curat mestesug de tampenie”! Si ne miram de fiecare data ca tot mai multi pierd lupta cu bacalaureatul sau nici macar nu mai incearca! Anul acesta se mira si ministrul de numarul absentilor de la examenul de bacalaurear – aproape o treime! Pai la ce te poti astepta dupa ani de incurajare a incomptentei si de taxare a performantei!
    Oricum viitorul nu suna bine!

    • Foarte bune argumentele dv. S-a ajuns aici din csuza lenei si comoditatii de a corecta sute de lucrari, extemporale, teze, lucrari examene. La 6 clase de predare a 30 de elevi, insuma 180 de lucrari, iar o corectare atenta insemna cel putin 20 de minute pentru o teza si 10 minute un extemporal. La o grila se pune foaia standard de raspunsuri si in 3 minute este corectata. In facultati demult nu se mai dau examene orale, cu tras biletele cu 3 subiecte. Incepea examenul la ora 9 si se termina la ora 16-17.

    • bune observatii; ar fi bine sa observe si CSAT ca procentul de analfabetism functional este corelat cu procentul celor care „cred” stirile false (la noi si oriunde), iar la noi nu numai ca este mai mare decat in alte tari, dar este mai mare si decat procentul si numarul votantilor oricaror partide

      • Nimeni nu este obligat sa invete pana „crapa” , exista multi care sunt multumiti si cu invatarea unei maserii oneste.
        In acest sens statul ar trebui sa intreprinda mult mai mult altfel va trebui sa ne reprofilam sa devenim instalatori, tamplari, faiantari etc.etc. iar diplomele le putem agata in WC-ul nou renovat.

  2. Din activitates mea didactica de la cls V-Viii am constatat ca: 1.manualele sunt prea incarcate cu notiuni si termeni ce depasesc capacitatea de intelegere a copiilor. 2.Accentul cade pe memorizare idioata, si redare exact ca in manual. 3. Nu se fac legaturi intre situatii si fenomene, pentru a dezvolta logica, conexiunile. 4. Evaluarile merg pe lucrari, scrise, teste si nu pe analize si argumente, interpretari creative, prea multi copii la o clasa. 5. Nimeni nu mai stie cum se exprima elevul oral, cum gandeste la o lectie. 6. Scoala de azi, cu cateva „oaze de exceptie” sunt formule de tampirea a copiilor si tinerilor. 7. Notele de azi nu mai reflecta real capacitatile cognitive si de invatare ale copiilor.

  3. Foarte bun articolul!
    Era necesar un astfel de articol obiectiv!
    Neaparat trebuie făcut cunoscut ceea ce eu personal o voi și face!
    Mulțumesc!

  4. Îmi imaginez că până la urmă, după ce se va ajunge din nou la un nou nivel de jos al educației formale, procesul amplu de pasare al responsabilitatii de la unii la alții se va reseta. O țară în care instituțiile nu-și justifică prețul vor fi șterse și poate reinventate. Din păcate, desigur, nu calea aceasta ar fi cea dorită, dar ca și în unele exemple din istoria moderna a Europei sau din societăți imaginate ale unui viitor distopic, doar costurile exorbitant de mari sunt prețuite.

  5. Stimate domn, nu va pot da decat dreptate. Examenele nationale ar trebui sa fie PUBLICE, tocmai pentru a incuraja competitia corecta si transparenta corecturii. In plus, sistemul de invatamant romanesc parca este pregatit sa produca analfabeti functionali. Sunt conferentiar universitar dr. si recunosc ca in liceu am invatat matematica bine, abstract, fara sa inteleg la ce foloseau determinantii, matricile, etc. Slava cerului, intelesesem aplicatia derivatelor si integralelor. De ce? Simplu: profu’ de mate habar nu avea ca sistemele de ecuatii liniare modeleaza elemente fizice, interactii, forte, vectori (ca de aceea o linie de matrice se numeste vector, ca viteza, acceleratia sau forta). Habar nu avea ca daca inlocuiesti numerele cu culori obtii de fapt cu o anumita rezolutie poate stresul dintre doi pereti si o podea. Spun ca habar nu avea pentru a-i oferi o scuza. Daca stia si nu ne-a spus inseamna rea vointa, nu incompetenta. Asta trebuia sa fie LECTIA 1 la matematica: explicarea conceptelor. Pentru ca matematica de liceu este 99% inginerie (practica), nu matematica pur teoretica. Ieri m-am uitat pe subiectele de la Bac la mate. Cu exceptia a 2 din ele (la care la unul am avut abatere de 6% fata de raspunsul real) le-am rezolvat in metrou, fara creion si hartie. De ce? Pentru ca la 45 de ani am INTELES cum se foloseau acele unelte predate in liceu. In liceu ni s-au dat insa nu ni s-a spus ce sa facem cu ele. Iar asta e o mare TAMPENIE. Quo vadis?!?

    • Întotdeauna ca materii de școală fizica devansa matematica. Apoi, un fizician este obligatoriu bun matematician. Exemplu clasic de dezvoltare fizico-matematică „funcția” Dirac. Sunt curios câți ar fi însă de acord să nu se studieze mai deloc fizica în școală.

      Iar acum, un medic este și fizician și informatician și (cel puțin) statistician.

  6. Si mai adaug ceva, de nervi, dupa ce am citit, nervii frustrarii. Sistemul de invatamant romanesc nu incurajaza lucrul in echipa. Pune accent pe dezvoltarea individuala. Aceasta e fara indoiala buna DAR in viata RELATIILE sunt cele care in mare parte imping lucrurile inainte. De cate ori doi amici pun la cale un biznis care apoi devine o mare companie. Asta inseamna RELATII – oameni care au pasiuni comune si care se completeaza, ca doar nu trebuie sa stim totul in viata. Pe scurt: ECHIPA. Asadar sistemul de invatamant romanesc rateaza din start doua lucruri esentiale: pune accent pe rezultatul final si nu pe PARCURSUL de invatare si practica / exercitiu si pune accent pe om si nu pe ECHIPA. Si ne mai miram ca nivelul e cum e…

    PS: la mine la clasa le cer acceptul studentilor ca notele in cadrul clasei sa fie publice, la fel si lucrarile. Din acel moment toate discutia, criticile, laudele, ajutorul, discutiile dintre ei, sunt publice. Fara stres si firesc. Evident, am dovada acceptului si le explic ca este mai bine pt EI sa fie asa. Pana acum de ani de zile fara probleme pt mine.

  7. Excelente observatii si multa empatie fata de elevi si bietii parinti care mai au speranta. Multumim!! Foarte trist cum cred ei ca fac devenirea copiilor!
    Unde e vremea profesorilor de matematica ce carau sacosa grea cu lucrari de control, pe care o duceau acasa curiosi si mergand pe jos?! Aceiasi care dupa faza judeteana sau oraseneasca de olimpiada stiau in detaliu care din noi facuse „ce” si la care problema si iti aruncau discret, cu diplomatie o felicitare (in timpul lectiei cu clasa, ca meditatii nu faceau) sau o dojana ca „te-ai lenevit pe finalul exercitiului, mai aveai nitel si aveai x.73 in loc de x.08″… sigur ca profesoara la care la refer nu facea meditatii, stia bine cate din cele 50 min erau pentru toti si cate pentru cei mai buni, carevasazica un bun management al timpului fara nici un MBA, nimic irosit…iar fractiile le stim din povestea celor cinci pâni, ce poate fi mai practic?! Si de ce nu am uitat toate aceste lectii pentru viata?

  8. Atata timp cat in mediul mediul economic este nevoie de aceste teste, avaluari, diplome nimic nu se va schimba.
    Intre timp mediul economic recurge si la alte metode de testare a celor pe care ii doreste sa angajeze, metode care de multe ori nu au nici legatura cu cele invatate, aspirantul la postul scos trebuie sa corespunda din multe orin prin alte puncte de vedere insa un lucru este clar, proba de lucru intr-o meserie ar trebui sa ramana un etalon major, vrei sa te angajez ca zidar atunci trebuie sa zidesti corect un perete, ca tamplar sa realizezi un dulap etc.etc.
    Metodele alternative de testare pe langa „hartoagele” aferente permit gasirea angajatului „ideal” care de multe ori ulterior nu corespunde, ca in fotbal, dai o caruta de bani pe un jucator care sta mai mult pe banca rezerverelor decat joaca.
    Intre timp s-a ajuns la modele in care inteligenta artificiala preocedeaza la trierea doritorilor unui job, trieaza pana nu va mai ramane nimic.
    Cel putin in Europa este o lipsa conica de personal muncitor, peste tot firmele se vaita ca nu gasesc personal si ma intreb pana ajunge va ajunge acesta dorinta de gasirea „angajatului perfect” si pana la ce culmi ale ridicolului vom duce toate testele, examenele si alte metode de triere a „materialului uman” despre asta fiind vorba si suntem iar la eterna dilema, cat costa si cati bani suntem dipusi sa investim in cineva ? sau reuntam le el, robotul, munictorul ideal, nu are nevoie de nici un test, examen de nimic, munceste, nu doarme, nu naste, nu se imbolnaveste , pt cenceprtia lor ajungi cei 10 % dintre oameni cu inteligenta iesita din comun pt care nu este nevoie de nici un test sau examen.

  9. Problema nu este atat cu testele grila, cat cu calitatea intrebarilor si mai ales cu procesul de instruire in sine. Din punct de vedere statistic e imposibil (foarte usor de verificat) ca cineva nepregatit sa obtina un rezultat bun la un test grila corect conceput (numar suficient de intrebari, formulare corecta gramatical si logic, intrebari de unica folosinta, etc), ceea ce echivaleaza cu o corelare clara intre nivelul de pregatire si rezultatul testului. Sigur ca testele grila nu testeaza creativitatea, pentru asta exista metodele clasice (unde conteaza mai ales vocatia profesorului, o alta mare problema la noi).
    Diferenta fata de sistemul american e ca ei folosesc resursele (semnificative) economisite prin teste grila pentru pregatirea proprizisa (numar mai mare de ore practice, numar mai mic de cursanti, interactiune continua student-profesor, etc). Iar intrebarile nu sunt formulate la intamplare, cei care le elaboreaza cunosc bine principiile. Nu poti sa preiei jumatate de sistem si sa te intrebi de ce nu functioneaza. E ca si cum ai aplica o teorema fara sa tii cont de toate datele din ipoteza.

    • Am creat sute de teste grila. Acestea nu testeaza decat memoria, si dupa ce ai dat testul nu mai stii mare lucru. Adevarate teste sunt acelea care fac conexiuni intre fenomene si procese, intre cauza si efecte. Dar pentru ele se munceste mult si pierd jumatate din o clasa, se bazeaza pe gandire si logica. La ora actuala putini profesori muncesc pentru asemenea teste. Majoritate intrebarilor cu varianta a-e se gasesc in manual, pagina, paragraful……

      • Deci pana la urma calitatea intrebarilor este cea care determina gradul de relevanta al testului, nu metodologia. Un test grila nu poate testa memoria decat daca e prost facut, adica reproduce secvente din manual. Ca un test bun este greu de facut, e adevarat, dar n-ar trebui sa consume mai mult timp decat corectarea manuala. In plus, cu tehnologia de astazi, poate fi aplicat pe scara larga, nu e nevoie ca fiecare profesor sa-si faca propriile teste. Se pot elabora la nivel de institutie sau chiar mai sus, de judet, regiune, chiar national. Chiar daca se invata din manuale diferite, programa este aceeasi, nu exista motiv pentru care fiecare profesor sa faca testele din manualul din care preda. Din contra, fiind un test de cunostinte si nu de memorie, ar fi bine sa nu aiba nicio legatura cu manualul, ci doar cu programa.

  10. Eu voi veni si cu critici, caci ce este acest loc public fara de ele? Insa pana la acestea pot sa spun ca ati dat dovada de elocinta, de logica, de putere de exprimare si de etc… adaug aici toate cuvintele frumoase care au fost deja mentionate de catre ceilalti comentatori. Am citit cu nesat, de doua ori articolul dvs. in care ridicati un semn de exclamare in calea automatizarii examenelor din invatamantul romanesc public si anonimizarii rezultatelor lor. Ati exprimat unele puncte pe care le gandesc demult, dar si altele noi mie. Insa, cu siguranta nu in scoala ati invatat acest limbaj complicat de exprimare, modul de expunere, etapele demonstratiei scopului propus, ci, cred eu, prin studiul personal. Sunt meritele persoanei Mihai Maci si nu ale scolii. Scoala, insa poate sa se laude cu absolventul Mihai Maci, si nu Mihai Maci cu scoala absolvita. Meritul scolii a fost si este de a ne fi invatat pe fiecare adunarea si scaderea, cititul si scrisul. Restul tine de munca proprie si de sansele fiecaruia dintre noi. Sigur ca azi, din perspectiva profesorului, stau sa ma intreb cum as putea sa ajut societatea, sa formez studentul? Insa constat ca ambele metode de predare, fie indrumare atenta, ascultare, testare, implicare din partea profesorului, fie lipsa indrumarii, nepasare din partea profesorului duc la un rezultat aemanator, ba chiar studentul fara de indrumator sau cu un indrumator nepasator isi formeaza cele mai multe abilitati. De ce acest paradox? In al doilea caz, ceea ce obtine reflecta propriile forte si propriile cunostinte, cu alte cuvinte a invatat sa se descurce singur… Poate nu obtine note atat de mari ca si cel indrumat, dar ceea ce a obtinut este repetabil si va fi repetat. Necazul nu consta in lipsa calitatii invatamantului, ci in cantitatea lui. Astazi se obtine calitate dupa 16-18 ani de scoala (e nevoie de studii doctorale si post doctorale chiar), ieri se obtinea aceeasi calitate dupa 14 ani de scoala, iar mai alaltaieri sau rasalaltaieri dupa 8 ani de scoala. Azi cu totii terminam doctorate, evident calitatea acestora nu poate decat sa scada. Din moment ce ieri erau 25 de absolventi ai facultatii de matematica, azi 2500, desi populatia e in scadere… putem noi cere celor 2500 aceeasi calitate ca si celor 25? In concluzie critici se pot formula destule. Care ar fi propunerile concrete de indreptare a situatiei? Eu cititorul de rand, profesorul, cu ce m-am ales dupa citirea articolului, cu o amaraciune si mai mare? Haideti, eu am nevoie de feed back constructiv. Spuneti-ne ceva din experienta dvs. Ce solutii aveti? Si in final pentru dvs. o rugaminte: daca folositi cuvinte ce depasesc nivelul clasei a opta, precum preeminenta sau interjanșanjabile, va rog sa le explicati, poate asa veti fi mai citit si veti obtine un public care sa fi invatat ceva.

  11. Am vazut azi in presa subiectele de Bacalaureat. M-am uitat la mate, la fizica si la chimie. As fi luat un 8 la mate si intre 9 si 10 la celelalte desi n-am facut vreun exercitiu de algebra sau de trigonometrie sau de geometrie de foarte multi ani. E-adevarat ca Nenitescu dar si Beral si Zapan sint in biblioteca dar nici pe alea nu le-am deschis de multi ani.
    Nu pot sa nu ma intreb cum poate cineva sa nu ia examenul asta!
    Am bestelit la rindul meu liceul meu (cica ar fi fost si este bun, o fi, produce studenti pe banda rulanta. Asta o fi destul?) insa situatia de azi nu poate sa fie doar vina scolii, asa cum e ea, atita cita e ea, trebuie sa fie si altceva, trebuie sa se fi produs ceva in societate sau macar intr-o parte a ei.

      • Profesoara de chimie din liceu, nevasta de stab de partid, altfel n-ar fi prins ea post acolo n-a venit vreodata cu Tabelul lui Mendeleev la clasa. Insa ne-a pus sa-l invatam pe de rost! Nu glumesc. Eu mi-am compus niste poezele din primele litere ale elementelor, cred ca-i zice mnemonica procedurii. Bineinteles ca am uitat imediat ce n-a mai trebuit, mi-a ramas insa in minte inceputul: Libebiiiiii, Ciniofiii, Nenamigal Sipisicliiii, astea interpretate melancolic :)))) Si insiruirea lantanidelor sub forma unei interogatii metafizice: la ce pirnid pimsim eu gid?
        A, si pe mine m-a ascultat la Grupa IV secundara si nu i-a placut ca n-am stiu sa-i spun care element se gaseste in pamintul arabil. Doar doua puteau fi, Zr si Hf ca n-o sa gasesti nici Titan si nici Kurceatoviu (azi Rutherfordiu) pe aratura. Ne spusese dar eu sint incapabil sa retin chestii fara logica asa ca am raspuns la plezneala. Si gresit. Ce treaba au Hafniul si Zirconiul cu terenul arabil pe mine ma depaseste. Zice ca despre morti numai de bine insa despre profa asta nu si inca ma abtin sa scriu lucruri mai urite.
        Am mai intrebat si la alt articol: ce s-a schimbat de-atunci in scoala ca lucrurile tot asa sint?

        • Am prins si eu aceste vremuri, cel putin la noi trebuiau invate simbolurile pt elemente precum O este pe oxigen, C este pentru carbon H pt hidrogen si.a.s.m.d.
          Nu cred ca este rau sa cunosti simbolurile pt elemente, fara ele nu stiu cum s-ar putea rezolva o ecuatie de chimie anorganica dar nu numai.
          Nu vad ce este rau in cunoasterea acestor simbolui si sunt tare curios din toata discutia despre mediu si incalzire globala cati stiu ce inseama CO2, vati stiu care este compozitia chimica a aerului, a apei etc,etc

          • Pai nu, simbolurile le bagi la cap repede, aia e simplu. Ba chiar se aduna si alte lucruri, de ce Sodiul se scrie Na (de la Natriu) sau Mercurul Hg, (de la Hidrargyr), clasa va chicoti cind vine vorba despre Cm (Curium) dar va afla cu ocazia asta despre „Dinastia Curie”, de ce elementul 104 era numit dupa Igor Kurceatov si 105 dupa Otto Hahn (printr-o bizara compensare azi elementul 105 este numit Dubniu, dupa laboratoarele si acceleratorul rusesc IC Dubna conduse de chiar de Igor Kurceatov), cine-au fost astia si ce merite au avut de s-au numit elemente chimice dupa ei. De ce grupele colorate in albastru sint 10, de ce lantanidele si actinidele sint cite 14 e interesant pentru copil si poate intelege usor.
            Insa sa-l pui sa memoreze prosteste Tabelul Periodic e chiar o timpenie. Cu atit mai mult cu cit in Clasa a 9 a s-au studiat orbitali (eu ii facusem in clasa a 8 a la Cercul de Chimie condus de ilustrul, dragul si daruitul nostru profesor, vesnica fie-i amintirea!) iar daca ai in fata Tabelul Periodic si stii citeva reguli simple, asezarea electronilor pe orbite e, la acel nivel, floare la ureche. (Bon, cind vine vorba despre orbitali hibriizi pe care i-am facut tot intr-a 9 a, treaba da catre mecanica cuantica – de unde si vine de fapt – si e mai dificil de acceptat pentru copii. Dar cu putina geometrie in spatiu se poate explica pentru nivelul lor de intelegere).
            Am mai scris aici, nu ma mir ca materia asta este o nebuloasa si o sperietoare pentru multi, nu au venit din Gimnaziu cu o intelegere a ei. Deja in liceu mie mi se pare prea tirziu.

    • „Am vazut azi in presa subiectele de Bacalaureat. (…) Nu pot sa nu ma intreb cum poate cineva sa nu ia examenul asta! „

      Cineva cu IQ de 95 are șanse mari să nu ia examenul ăsta. În România, IQ mediu e 91. Cineva cu IQ de 83 garantat nu ia examenul ăsta.

      În principiu, orice se poate învăța, dacă este depus efortul necesar. Numai că unora le trebuie 6 luni pentru a învăța lucruri pe care alții le învață în două zile. Iar asta depinde de IQ, nu e meritul personal al celui aflat în cauză.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro