joi, martie 28, 2024

Țara noastră în termeni de destin*

In interviurile pe care le-am făcut în marginea recentului dialog epistolar cu Andrei Pleșu intitulat Despre destin, am fost întrebat în câteva rânduri dacă există „destin colectiv” și cum văd eu destinul României. Uitasem cu desăvârșire de acest text publicat exact pe această temă în Contributors pe 30 decembrie 2017. Dacă mi l-aș fi amintit la timp, l-aș fi introdus în secțiunea Restituiri a volumului amintit. Cred că tema destinului colectiv, ignorată cu desăvârșire în dialogul celor doi autori, inclusă într-o addenda, ar fi rotunjit cartea.

Am descoperit textul zilele trecute și mi s-a părut că, pe lângă o posibilă contribuție la elucidarea conceptului de „destin colectiv”, paginile căzute între timp din memoria mea căpătaseră dintr-odată, în preajma alegerilor parlamentare din 8 decembrie, în ciuda celor trei ani care trecuseră de la scrierea lui, o reînviată actualitate. Mi-am zis că scoaterea lor la lumină ar putea fi utilă în zilele acestea. De aceea, le-am supus spre republicare redacției Contributors, cerându-mi scuze cititorilor care au o memorie mai bună decât a mea și care, citindu-l, vor spune „dar îl știam!” Deși mă îndoiec că, uitându-l tocmai autorul, l-ar mai fi putut ține minte altcineva. Aș fi recunoscător celor care, descoperindu-l acum, l-ar citi cu uimirea cu care l-am recitit eu.

***

Prin 1991, a avut loc la Paris un colocviu la care s-au întâlnit scriitori francezi și români ca să discute despre condiția intelectualului din Est după căderea zidului de la Berlin. Îmi amintesc intervenția din sală a lui Jean d᾽Ormesson. Stăteam aproape de el. Înaintarea în vârstă părea să-l avantajeze. Avea părul alb, cu o cărare trasă pe tâmpla stângă, ochii albaștri, fața bronzată și brăzdată de riduri. Era elegant, purta un blazer bleumarin cu nasturi aurii, o cravată asortată cu batista care ieșea din buzunarul de la piept al hainei, mirosind a Eau Noire de la Christian Dior. Mâinile frumoase, cu degete fine și manichiura impecabilă, erau puse în evidență de eleganța gesturilor care însoțeau cuvintele. Și a spus: „Dumneavoastră, intelectualii din Est, acum că sunteți liberi, o să aveți probleme de adaptare. Adevărul este că vă pria închisoarea”. Apoi s-a așezat.

Vorbele lui au căzut ca o palmă pe obrazurile noastre. Unul dintre români i-a dat replica cuvenită, dar nu mai țin minte care a fost aceea. Tot ce știu e că am plecat de la colocviu jigniți și indignați. Când am rămas singur, rumegând vorbele lui d᾽Ormesson, spuse cu un zâmbet subțire și cu inteligența arogantă a mulțumirii de sine (însăși eleganța rostirii le făcea să sune cinic), am început să mă gândesc că poate, în ciuda brutalității lor catifelate, ele erau îndreptățite. Pesemne că așa fuseserăm distribuiți pe harta Europei: unii (cei din Vest) trăindu-și viața cu panaș, fericiți că au dat măsura civilizației; ceilalți (cei din Est) fericiți că am dat măsura vieții, atingându-i limitele.

La sfârșitul acestui an, o editură mi-a cerut să scriu câteva pagini într-un volum colectiv despre felul în care poți fi fericit în România. Ca să-mi fac „încălzirea”, am trecut în revistă locurile din Caietele lui Cioran, în care acesta vorbește despre fericire la români. De fapt, despre nefericire la români. Despre el însuși, Cioran spune că are „darul nefericirii”, că s-a născut în mjlocul unui popor crescut cu „deprinderea nefericirii” și care a trăit de-a lungul istoriei sale „drama insignifianței”. Pe 8 aprilie 1965, când împlinește 54 de ani, Cioran notează: „Mi-a trebuit o viață întreagă ca să mă obișnuiesc cu gândul că sunt român”. Dacă îi acordam credit lui Cioran, scriind despre fericirea românească ar fi trebuit să pot dovedi că fericirea este cu putință într-un loc consacrat istoric al nefericirii. „Această mulțime de strămoși care se tânguie în sângele meu…”, clamează Cioran în Silogismele amărăciunii. Acest prezent care ne hărțuiește clipă de clipă!, putem adăuga noi. Acest loc în care viitorul ne este periodic sustras și în care nici un vis nu pare îngăduit!

Dacă așa stăteau lucrurile, atunci corect ar fi fost ca titlul propus de editură să fie Cum poți fi fericit în plin marasm istoric? Ce fel de oameni sunt, și cum au înțeles să-și trăiască viața, cei care au căutat (și au găsit) fericirea acolo unde nimic n-o prevestea? Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viața la încercare și îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forță când, în strădania naturală spre fericire, suntem puși în situația de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfățul și trufia marilor popoare, ci cu suferința celor insignifiante.

***

Nu multă vreme după colocviul de la Paris, mi-a căzut în mână Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Aici vorbele lui Jean d᾽Ormesson erau total adeverite. Steinhardt instalase fericirea în mijlocul închisorii, al suferinței și al morții. Ucenicise la școala marilor disidenți ruși. În prefața acestei cărți, Steinhardt scria:

„Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul în obraz și de a intra în ei ca un tanc.”

Și apoi vine un pasaj năucitor în care Steinhardt pune pe cântar toți atomii lumii – de la începuturile ei și până la sfârșit – cu doar șapte cuvinte: a intra în ei ca un tanc. Năucitor, pentru că de aici rezultă că o fărâmă de libertate concentrată în șapte cuvinte trage mai greu pe talger decât toată Creația lumii. După care, Steinhardt formulează cea de a treia soluție de evadare din orice formă de încarcerare:

„Ea se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.

(…) Cu cât îți merge mai rău, cu cât sunt greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunerecul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.”

Ei bine, pe Steinhardt, pe Noica și pe mulți alții ca ei, care au supraviețuit închisorii și au devenit mărturisitori, viața trăită la o temperatură incandescentă a istoriei i-a făcut eroi sau martiri. Oricum, ființe ieșite din comun. Și da, afirmau cu toții că sunt fericiți. Asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu toții prin închisoare pentru a adeveri ecuația paradoxală a fericirii românești. Ce sper să rezulte de aici este că fericirea nu dă peste noi, ci se face înăuntrul unei vieți care își dobândește valoarea exact în măsura în care este pusă la încercare.

Venind din direcția Evangheliilor, Steinhardt descoperă că viața se adeverește prin altceva decât prin răsfățurile ei. Și că fericirea trebuie plătită prin câte un prilej greu de suferit, pe care eul fiecăruia dintre noi și-l asumă pentru a se afirma. Doar așa, aruncați în viață, oamenii ca el au împins viața până în punctul în care ea capătă gravitate, adică atârnă, trage greu.

***

În limba noastră, destinul are un înțeles dublu și contradictoriu. Pe de o parte, spunem: „asta i-a fost soarta” și atunci lăsăm să se înțeleagă că totul, în viața noastră, vine de undeva de dincolo de noi: din stele, de la Doamne-Doamne, din ce ne-a fost „ursit” în leagăn, din nebunia istoriei, din jocul hazardului. De oriunde, dar nu dintr-un proiect personal sau din alegerea noastră. Pe de altă parte, spunem: „a-ți da un destin”, lăsând să se înțeleagă că depinde de fiecare dintre noi felul în care vom trăi. Viața rezultă, până la urmă, din proiectul celui care o trăiește și, chiar dacă el nu o poate regiza în toate detaliile (oricine rămânând să plătească prețul cuvenit hazardului ei), conștiința țelului propriu, tenacitatea eului nostru și verticalitatea lui ne fac, de la un punct încolo, destinul. Nimic nu este pre-destinat. Cu excepția neprevăzutului, viața este expresia voinței și a alegerilor proprii.

În primul dintre aceste cazuri, ea se așază sub fatalism („omul sub vremi”), în cel de al doilea, sub voluntarism. Și-atunci înseamnă că o viață nu poate fi trăită decât în două feluri: ori la foc mic, cu capul plecat și bătută de toate vânturile întâmplării și de vicisitudinile istoriei; ori așezând-o ferm într-o matcă și privind-o, la capătul ei, ca împlinită. A-ți da un destin: acest lucru nu pot să-l facă decât cei care au obsesii, idealuri, valori, crezuri.

***

Dar cum se poate trece de la „destinul unei vieți” la „destinul unui popor”? Au țările și popoarele destin? Au, pe măsura destinelor individuale care le compun. „Destinul unei țări” nu e altceva decât linia de fugă a istoriei rezultate din suma vieților care și-au dat – și au terminat prin a avea – un destin. Nu așa s-a născut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România modernă? Nu prin destinele pe care și le-au dat marii oameni politici ai vremii, marii ctitori de domenii (învățământ, sănătate) și oameni de cultură? Nu ei, dându-și un destin, au dat și țării un destin în modernitate?

Desigur, asupra unei țări se poate abate urgia: „teroarea istoriei”, cum a numit-o Eliade. Iar în aceste condiții, nimeni, desigur, nu-ți poate cere să alegi iadul. De aceea s-a emigrat atât de mult de-a lungul istoriei. Oamenii au fugit de infernul pe care și l-au pregătit unii altora. Și totuși, unii, în mod paradoxal, au ales să rămână în iad, emițând, asemeni lui Noica, faimosul adagiu „Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii e cu putință”. Alții au ales, ca Soljenițîn, Zinoviev, Saharov, Bukovski, „să intre ca tancul în ei”. Așa cum a ales și Doina Cornea la noi. Zece ani, mi-a spus cândva, i-au trebuit să se pregătească să scape de frică. Apoi, „a intrat ca tancul în ei”. Lucru care, desigur, devine cu putință doar atunci când teroarea însăși dă semne de obosească. Cei enumerați au putut-o face sub Brejnev (sau sub Ceaușescu), într-o vreme în care se renunțase la cotele obligatorii de arestați și împușcați, fixate pe raioane și regiuni, din vremea lui Stalin (sau a lui Gheorghiu-Dej).**

Suntem noi astăzi din nou în acel punct al terorii care stipula „lichidări la normă” și care nu producea decât victime, martiri și eroi? Trăim oare în România lui Gheorghiu-Dej, când oamenii în haine de piele te ridicau noaptea din casă și te făceau să dispari în fundul unui beci? Când, în celulă, torționarul îți străpungea burta cu coada ascuțită a măturii sau te punea să-ți mănânci excrementele? Trăim oare în ultimele zile ale lui Ceaușescu, când securiștii lui Iulian Vlad îi luau pe împușcații de la Timișoara din paturile de spital, îi duceau în subsol, îi ucideau și le transportau apoi cadavrele cu camionul la crematoriul din București?

***

Aceea, da! Aceea a fost fatalitatea comunistă a istoriei noastre venită pe tancuri. Dar astăzi? Cu ce drept ne cântăm astăzi prohodul? De ce ne grăbim să dăm iar drumul la băierile fatalismului românesc? A luat destinul, în zilele noastre, numele lui Dragnea, a Vioricăi Dăncilă, a lui Oprea, Iordache și Nicolicea? Putem accepta acest lucru? Desigur, indivizii ne deșurubează statul de drept cu o fervoare care nu contenește să ne stupefieze. Dar de la un punct încolo lucrurile devin hilare: prin masacrarea legilor Justiției și prin modificarea Codului de procedură penală, România termină prin a trăi în afara justiției. Nu ne e rușine să dăm înapoi în fața unor indivizi cu defect de fabricație? Încetează România să mai fie a noastră pentru că a devenit între timp a celor care ne-o strică? A ajuns ea țara lui Tăriceanu numai pentru că, de câteva ori pe zi, televiziunile îl arată pipăindu-și pulpanele hainei? E a lui Dragnea pentru că stoluri de jurnaliste îl asaltează pe culoarele Parlamentului și omul se oprește să dea declarații șugubețe, zâmbind mândru în mustanță în registrul lui „uite mamă unde am ajuns eu”? Este România țara infractorilor care-și dau legi și gata? Nu mai suportăm și plecăm? Trântim ușa în urma noastră spunând „să-și ia țara și să se spele cu ea pe cap”? Chiar așa?

***

Într-unul din comentariile de pe Contributors am citit zilele trecute această propoziție:

„Sloganul «din România se pleacă» e un fel de defulare resemnată în fața unei inapetențe de a face față provocărilor vieții.” În fapt, continua comentatorul, e vorba de „lipsa concreteței demersurilor practice care să ne scoată din amorțire și să ne activeze creator.”

Tot zilele trecute, mi-a ajuns sub ochi o postare de pe facebook (trimisă de un prieten, căci eu nu am facebook), care-ți rupea inima și te făcea să-și iei lumea în cap. Era un concentrat de disperare, tristețe și neputință. Un prieten îl încuraja: „Sus inima, frate, o să-i învingem.”

Tot în aceste zile, un amic parizian îmi scria câteva rânduri îngrijorate de ieșirile mele civice la rampă: „Cred că acea libertate de expresie de care vorbești se datorează numai faptului că ea nu deranjează încă pe nimeni. În România, din momentul în care devii un catalizator, ești înlăturat în două clipe”.

Ce se întâmplă de fapt cu noi? Cum de putem simți atât de diferit? Cum se pot împleti atât de strâns precauția și lehamitea cu tenacitatea și speranța? Cum de ne-am pierdut claritatea privirii? Sigur, nu ne-a bătut nimeni în cuie pe locul în care ne-am născut. Fiecare, liber fiind, poate să-și facă socotelile și să se așeze, nu-i așa?, oriunde pe planetă. Dintre determinările primite la naștere, țara e, la o adică, cel mai lesne de schimbat. Pot fi schimbate limba în care te-ai născut, numele pe care l-ai primit, religia în care ai fost botezat, ba chiar și sexul, înțeleg, poate fi astăzi schimbat, deși mă îndoiesc. Doar părinții nu ți-i poți schimba și nici epoca în care te-ai născut. Dar locul în care te-ai născut e, în zilele noastre, cum spuneam, determinarea la care poți cel mai lesne renunța.

În ce condiții merită să renunți la el? Dacă vei socoti că destinul vieții tale e legat de o vocație pe care nu o vei putea împlini decât ducându-te în Silicon Valley, e firesc să pleci acolo unde îți poți da măsura. Dacă simți – trăim doar în lumea globalismului! – că lumea toată îți aparține, e firesc să pleci unde vezi cu ochii și să te comporți ca cetățean al planetei. Dar altminteri? Dacă tot binele pe care-l poți face pe lume (chiar dacă zădărât, calomniat și scuipat) este legat numai și numai de țara în care te-ai născut? Dacă îți pasă de ea? Dacă viața mea capătă un sens aici și doar aici? Dacă știu că, plecând, las în urmă oameni ca Vlad Voiculescu (pe care mi-a plăcut să-l botez Maica Tereza), Oana Gheorghiu, Carmen Uscatu, Dan Tăpălagă, Camelia Bogdan, Cristian Pantazi, Cristi Danileț, Emilia Șercan, Liviu Avram, Dan Turturică, Ciprian Ciocan, discretul Lucian Popescu (cel care a făcut cu putință agora Contributors), precum și pe toți cei care în februarie au ieșit cu sutele de mii în Piețele țării? Și cum mi-ar fi mie fără minunații mei „humaniști”, cei care de aproape trei decenii s-au străduit să hrănească, prin mii de titluri, mințile a milioane de români?

Aceștia toți, și mulți alții ca ei, reprezintă mai mult decât „patria de buzunar”, „patria mică” de care vorbeam odată, în care te retragi cu oamenii iubiți, cu cărțile tale, cu pisica sau câinele tău, cu bicicleta ta, cu scrisul tău, cu lumea străzilor pe care te plimbi și cu tabieturile tale. Aceasta e deja patria mea mare, care urcă până la cei care nu mai sunt și fără de care eu n-aș fi fost cu putință. Și care-i dau ființei mele un temei. Iar patria asta e nespus de frumoasă. Cum să accept că mi-o pot face praf unii care, față de noi și față de lumea de azi, se află, omenește vorbind, la ani-lumină distanță? Nu vă dați seama că, omenește vorbind, e imposibil să ne pună cu fața la zid?

Am să închei aceste pagini cu vorbele pe care le-a dictat Churchill la 79 de ani și care reprezintă ultimul discurs al vieții sale:

„În ce direcție trebuie să ne îndreptăm pentru a ne salva viețile și viitorul lumii? Nu contează prea mult pentru bătrâni; vor muri, oricum, curând; dar mi se pare tulburător să privim tinerii, cu tot dinamismul și ardoarea lor, să privim mai ales copiii care se joacă fericiți și să ne întrebăm ce le va rezerva viitorul dacă Dumnezeu s-ar sătura de neamul omenesc.

Se poate ivi ziua în care dreptatea, dragostea de aproapele, respectul pentru justiție și pentru libertate vor permite tuturor acestor generații chinuite să meargă mai departe, senine și triumfătoare, lăsând în urmă epoca hidoasă în care trăim. Până atunci, niciodată nu vă clintiți, nu obosiți, nu disperați.”

––––––––––––––––––––

* Trei pagini din acest text sunt preluate din contribuția mea la volumul colectiv Cum să fii fericit în România (București, Humanitas, 2017, pp. 20-33), intitulată Ecuația paradoxală a fericirii românești.

** În cadrul operațiunii de epurare din 30 iulie 1957 ordonate de Comitetul Cental „urmau să fie arestate 259.450 de persoane, din care 72.950 urmau să fie împușcate. (…) Ca și în vremea dezchiaburirii, toturor regiunilor li s-au impus cote pentru fiecare dintre cele două categorii (prima: de executat; a doua: de deportat)” – Cartea neagră a comunsmului. Crime, teroare, Represiune, coordonată de Stéphane Courtois, traducere din franceză, Humanitas și Fundația Academia Civică, București, 1998, p.178.

Gabriel Liiceanu Contributors, 30 decembrie 2017

Distribuie acest articol

47 COMENTARII

  1. Născuţi prin nebunia hazardului, Fericirea nu poate fi găsită decât prin Luptă. Luptă cu tine însuţi, cu destinul, cu soarta, cu alţii, cu toţi.

  2. De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
    Aşa se-ntreabă cei mişei.
    Cei buni n-au vreme de gândit
    La moarte şi la tânguit,
    Căci plânsu-i de nebuni scornit
    Şi de femei! Zice , cu atita tainica frumusete , Cosbuc in moartea lui Fulger . Asa sa fie oare ? Un destin de tara sau doar unul al celor ce efemer traiesc pe aceste meleaguri , un destin ce pare , mereu, cind privim in urma o tragedie sau doar aducerile aminte ne pun in situatia voita de a ne lamenta de a ne tingui de fiesce data . Oare Vai -Vai si iarasi Vai este motto-ul unei intregi natiuni ? Mereu am fost asupriti mereu, am fost obiditi , mereu nu ne este bine, mereu si mereu nu ne convine cite ceva , mereu credem ca totul ni se cuvine, ca nu trebuie sa luptam pentru noi , pentru noi persoana si implicit si pentru noi natiunea ? A trebuit sa trecem si prin aceasta scurta perioda de politica romaneasca (sau poate nu ) ce si-a dorit schimbarea in sensul invers al acelor de ceasornic si desprinderea , totala , de notiunea atit de draga noua (unora )numita democratie ? Oare cetatenii tarii au inteles cum ne-a trecut glontul pe linga ureche ? Alegerile parlamentare ne vor arata asta . Nu pot totusi sa nu arat(chiar daca unii imi vor dezaproba spusele ) cum un singur OM , numit presedintele Romaniei , s-a opus din rasputeri sprijinit fiind si de catre strada si de catre PNL (partial ) cu toate mijloacele legale avute la indemina ,actiunilor unei coaltii ce guverna in acel moment tara . Va inchpuiti cum arata acum Romania daca presedintele se multumea la as securiza mandatul si la a evita contracararea tuturor acestor actiuni , acum cunoscute de toti cetatenii tarii . Poate si destinul face parte din norocul unei natii chiar daca uneori el are si un nume .

  3. Pia desideria

    Multe și bune. Excelent scris. E o plăcere de a citi în limba română gândurie și amintirile autorului scriitor filozof GL.
    La filozofie mă refer. Pentru filozoful iluminist I. Kant nimeni dintre pământeni nu are un „drept” mai mare decât alții (băstinașii, protocroniștii) asupra locului, asupra țării în care s-a născut, în care trăiește. Fiecare alt pământean are dreptul de a sta, de a trăi în același loc ca băstinașii. Cred că e greu de închipuit cum e citit I. Kant de autor.
    Sunt convins că „libertarea” tinerilor de azi din țară de a alege reședința și locul de activitate în toate părțile Uniunii Europenii e o șansă în plus.Tinerii de azi din țară au un fel de cetățenie „dublă”, cea din țara natală și cea suplimentară UE. Libertatea de azi a tinerilor din tțră e cu totul altceva decât „legat de glie”, destin, ce ți-e scris ți-e dat. Metropole și orașele UE sunt în concurență între ele în încercarea de a atrage familii tinere. Prefer această concurență oricărui „patriotism” dâmbovițean. Nu mă preocupă , neam, popor, prefer citoyen (meseria de cetățean scrie autorul GL în alt loc) .
    Victor Neumann (The Temptation of Homo Europaeus. An Intellectual History of Central and Southeastern Europe, Scala Arts and Heritage Publishers, 2020) încearcă să reconstruiască multiculturalismul orașelor și regiunilor înainte de secolul 20 în Europa Centrală și de Est. Cred că e ceva în multilinguismul și multiculturalismul orașelor globului de la Babilon până azi ce strălucește mai puternic decât oricare „izolaționalism naționalist” lăudat atât de mult de mulți de un secol pe malurile Dâmboviței (efectul Pygmalion- seamănă mai mult cu vecinul Victor Orban/Budapesta). Cred că personalitatea are mai multe fațete. Una e cea excelent descrisă de autorul GL „de dreapta” (Heidegger, Cioran). Alta e cea scrisă de I. Kant.

    „O Freyheit! Silberton dem Ohre …” Friedrich Schiller

    Cred că predarea în limba maternă în școlile românești e brandul românesc cel mai „european” în acel secol mult lăudat la București.
    „Der Menscheit Würde ist in eure Hand gegegen,
    sie sinkt mit euch,
    mit euch wird sie sich erheben”
    de Friedrich Schiller
    – scrie deasupra fotografiei de bacalaureat de la un liceu bănățean în epoca de piatră naționalcomunist ceaușistă.

    „Die Würde des Menschen ist unantastbar” e azi Präambel la Grundgesetz….

    • Experienta nazista si comunista ar fi trebuit sa previna noi utopii in Europa. EU este o utopie. Schimbarile se fac de jos in sus, nu de sus in jos , dupa ce a visat cineva noaptea.
      Politicienii alesi prin vot democratic trebuie sa reprezinta interesele alegatorilor, nu invers. Alegatorii nu sunt oi manevrate de catre politicienii pe care i-au votat.

      • UE nu este un „stat”, nu are un „popor”, este ceva nou pe harta lumii, o asociere SUI GENERIS.
        La început UEE/EWG (Europäische Wirtschaftsgemeinschaft) e creată la initiativa unor oameni (De Gasperi, Robert Schumann, Konrad Adenauer) care au trăit WW2 și au încrederea că vor realiza mai mult după ce Montanunion, cărbune și oțel, a funcționat destul de bine. Estul continentului nu era parte a proiectului UEE/EWG.
        Azi UE.27 e mult mai greu de organizat în comparație cu UEE.6 unde erau numai 6 la masă.
        În esență UE e o inițiativă și un proiect „francez” unde Franța are pretenția de leader veșnic. Unanimitate de voturi cu 27 de state „naționale” blochează azi decizile în UE. Uniunea vamală și Piața Comună funcționează destul de bine. Ţelul „francez” (de fapt sud-estul UE) e o Unine a datoriilor de state (Schuldengemeinschaft). Pandemia a accelerat această tendință. Cred că nu va fi viitorul UE. Cei opt, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria și Ţările Baltice, nu acceptă conceptul francez de comunitizare a datoriilor statelor „naționale” (135% Italia, 100% Franța, 173% Grecia, 123% Portugalia etc).
        Conflictele de interese sunt cauza scindării în UE. Scindarea est- vest începe la Bratislava 2016 unde cei de la „Vișegrad” au refuzat respectarea, aplicarea și preluarea „ principiilor constitutive UEE/EWG/UE”. Uniunea datoriilor de state nu va primi „unanimitate de voturi” în consiliile ministeriale (șefii de state). Cu acest principiu de „unanimitate voturi” se poate bloca UE ca în momentul de față de către PIS/Polinia și Orban/Ungaria.
        UE rămâne un gigant economic și un pitic politic și militar încă 10-20 de ani?

          • UEE/EWG/UE e în primul rând un proiect „occidental” de pace. În Yogoslavia/Serbia/Srebrenița și la granițele Rusiei se vede ce înseamnă contrariul. Prin PE Parlamentul European, unde fiecare deputat vorbește în limba sa maternă, fiecare partener e reprezentat în UE, are trăsături democratice. Prin Consiliile ministeriale unde fiecare partener are un vot egal, Cipru egal cu Italia, România egal cu Franța etc, UE are trăsături democratice. Comisia UE are competențele pe care le decid statele „naționale” partenere. Democrația e asigurantă în măsură suficientă pentru această asociere SUI GENERIS. România e conectată târziu, de abia 2007, de alianța „democratică” UE. Democrația are mai multe înfățișări, dieferă în UK, SUA, Elvetia (cu patru limbi oficiale de stat), Franța (o singură limbă oficială de stat) , Belgia (cu trei limbi oficiale de stat). România e de apoape un secol un „stat național unitar (etnic?)” în care lipsește cu desăvârșire independența justiției până azi, nu este un stat de drept consolidat până azi. Participarea în UE poate duce la mai multă independență a justiției și la consolidarea dreptului în societatea civică și în administrația publică.
            Frustrarea unora care au crescut cu „Cântarea României” limitează orizontul lor ?
            „cu umbre care nu sunt v-a întunecat vederea” ……
            până azi? Izolaționismul naționalist e altceva decât o Românie europeană puternic conectată cu structurile euroatlantice.

            • Fara discutie, Romania are , cu exceptia pierderii fortei de munca, numai de castigat de la UE. UE a salvat Romania de penalii la putere si da bani.
              Dar de ce s-ar uni UK cu Romania? Care este motivul? Daca are nevoie de forta de munca o poate pate face cu vize de munca asa cum a fost normal, inainte. De ce UK ar renunta la suveranitatea nationala? Suveranitatea nationala nu este izolationism nationalist!!! Este parte din identitate, asa cum este istoria comunitatii, limba materna, istoria persoanei, religia si cum sunt afinitatile elective ale fiecarei comunitati si ale fiecarui om. VIATA NU ESTE IKEA. Ikea nu are istorie si nu are identitate. Nimeni nu a murit pt Ikea. la IKea mergi sa cumperi si dupa aceea te intorci ACASA. Dar ce sens are sa se uneasca Occidentul cu Europa de Est , cu Balcanii si cu Turcia? UE s-a metamorfozat in timp. A devenit entitate supranationala si nelimitata in spatiu, fara istorie si fara identitate, o falsitate, condusa de la centru, fara a da socoteala electoratului, care incalca principiile de baza ale democratiei Occidentale, desfiinteaza suveranitatea nationala, si in plus, bazata pe principii comuniste: colectiva, conducere centralizata, lipsa de raspundere in fata electoratului, fiecaruia dupa necesitati si fiecare dupa posibilitati. Peste 30 – 40 – 50 de ani, Germania si Europa Occidentala, demografic, nu cred ca o sa mai existe. Kant, Goethe, Hesse, Thomas Mann, Bach – nu o sa mai aiba absolut nici o relevanta.

        • Un experiment geopolitic bazat pe trei principii dovedite gresite:
          1/ colectiva
          2/centralizare
          3/ omul nou
          Inlocuirea statelor nationale Occidentale cu o entitate supranationala imperiala deschisa- extindere/”integrare” fara limite – tara dupa tara – incl. Albania si Turcia si imigrantii/ refugiatii din Africa si Asia.

          • De trei ori greșit înseamnă greșit.
            O asociere liberă de tip occidental nu are nimic cu termenul „colectiv” din est.
            Absolut nimic nu e centralizat în UE. Piața Cpomună și Uniunea Vamală funcționeaza după criterii stabilite în „unanimitate de voturi”. Mai multă decentralizare nu e posibilă. UE are un accent pe comerț și economie.
            Liberte egalite fraternite sunt baza UE. Nu are nimic cu omul „nou” din est, nimic asemănător cu „Națiunea ceaușistă”. Creștin democrații sunt fractiunea cea mai mare în PE.
            Vocabularul din epoca de piațra naționalcomunist ceaușistă nu poate fi folosit pentru proiectul occidental UE.
            Comentariul indică un orizont limitat și absolut fals pentru UE.
            Critic și sceptic față de UE e altceva.
            Refuzul se găseste la extremele stânga/dreapta și izolaționisti naționaliști. Înclin să cred că vă apropiați de ultimii.

            • UE nu are accent pe comert si economie. Are constitutie si legislatie supranationala.
              Suveranitatea nationala nu este izolationism nationalist decat in ideologia uniunii europene. Restul de tari de pe glob, sant state suverane.
              Asocierea poate e libera dar disocierea nu este. Ce are de patimit UK ca sa se elibereze.
              Daca UE nu reprezinta interesele cetatenilor, nu o sa reuseasca sa se mentina la putere fara represiune. Si prima manifestare a represiunii este calomnia si calificarea negativa- „extreme”, „fascisti” -a democratilor liberali care sustin ceea ce a fost normal in Europa post WWII pana acum zece ani si este normal in restul lumii- suveranitatea statul national si raspunderea politicienilor in fata electoratului , la alegeri.

          • Din nou greșit.
            Constituția elaborată de Giscard D”Estaing și alții a fost refuzată 2005 în Franta/stânga și în Olanda. UE nu are azi o Constituție. Tratatul UE de la Lissabona a preluat multe elemente din proiectul Constituție. Rămâne numai ca tratat între state partenere fără „constituție”. Obligația de a prelua moneda Euro nu mai e valabilă în UE(Suedia și Danemarca au exclus de la început preluarea monedei Euro prin anexe la tratate).
            Aderarea la UE înseamnă transmiterea unor competențe la UE (tratate comerciale cu marile blocuiri ale globului, cu Canada, Japonia etc).
            Rămâne RO.exit în stil ceaușist. Neatârnare…. Izolaționism naționalist… și afară din Uniunea Vamală și Piața comună UE (vezi Serbia). Nimeni nu vrea acest lucru azi dintre cei 27 de parteneri.
            Brexit e prima dată o scindare și probabil printr-un Brexit dur fără tratat cu UE, deci vamă, certificat pentru fiecare produs în UK după norme UE pentru a putea fi exportat în UE.
            Marile blocuri, SUA (20.000 miliarde $ BIP), China (10.000 miliarde $ BIP) nu țin cont de state „naționale”. UE (17.000 miliarde § BIP) e pe cale să-și redefinească poziția față de China. Începutul îl fac Europenii în NATO. Se asociază cu SUA în Pacific, devin activ militar în Pacific în cadrul NATO. Nici un stat „național” nu rezistă în fața Chinei.
            UE nu are capacități militare de nici un fel.

            Convingerile și impresiile dvs sunt una, realitatea e alta.
            Nici un stat creat 1918/1919 în estul Europei nu a reusit într-un secol să asigure cetățenilor „un trai ca în vest”.
            Tinerii de azi din țară sunt tezaurul României.
            GO VEST pâna la bicentenar?

  4. Destinul reprezintă implinirea unei individualități, adică o individualitate de excepție, de vîrf, ´autentică´, diferențiată de masa anonimă ( das Man ), e , daca înțelegem bine, o impersonală glorie și nemurire seculară. O astfel de individualitate se împlinește prin ´Cultură´, acest substitut de religie, după moartea lui Dzeu. Cum ar fi zis Noica, e un ´holomer´ ( un integral, ce reia romanticul hen-kai-pan, Gestalt ) , e Dasein-ul, adică Ubermensch. Rasismul efectiv mascat în acest elitism ´personalist´ ( deși altfel formulat), e evident din faptul că nu toți oamenii sînt ´holomeri´, de asemenea, acest (supra)individual se ipostaziază, ca și Daseinul heideggerian, în unitatea colectivă a ´neamului´. Popoarele, în lupta lor darwinistă ´pt. viață´ (Lebens Kampf ), trebuie să își cîștige, să își construiască, faustian, ´destinul´ ( Spengler era autoritatea nr. 1 la interbelici, Cioran, Noica, Țuțea … ). Prin revenirea ( revolutio) la ´temei´ , Grund, națiunea, Patria ( Heimat) se revitalizează, se regenerează, printr-un ´nou început´ , evenimentul ( Ereignis) , dezvăluirea Ființei (Seyn) , ´Zeul´ care, doar el, ne-ar mai putea salva : probabil Dionysos ( salveze de ´globalizare´ și domnia tehnicii, desigur ). Iată întocmai termenii naționalismului mistic ! ´Mărturisitor´ e un termen religios, transpus în registrul misticii neamului . Au suferit foarte mulți oameni, de cele mai diferite credințe, religioase sau politice, acest fapt nu conferă automat valoare de ´adevăr´ crezurilor lor contradictorii. ´Viața trăită la incandescența istoriei´, rezumă perfect aceast dezindividuație extatică, în identificării cu un întreg colectiv ´organic´, ´Neamul´ , ale cărui emanații sînt geniile , profeții Liderului carismatic, și de la acest panteism sau ´holism´ romantic la biologismul pur nu era decît un pas. Mistica nihilistă, existențialistă, a morții, sacralizarea politicului. Redau mai jos un coment. pus la articolul anterior.

    … filozofia lui Noica e un delir cosmist, un indigest sincretism dialectico-fizicisto-cultural, în care reușește să-și infuzeze ´viziunea´ integralist-organicistă și fundamental ´metapolitică´, comună generației nonconformiștilor. Propagarea ´noului model cultural´ ( v. ´noul umanism´) are ceva de manie misionară ( un Bildung-Kreuz a la Stefan George, cu profetul-guru carismatic ), de fapt întreaga filozofie nicasiană, cu toate pretențiile ei de rigoare, e un pur experimentalism modernist: ca în arta avangardistă, îmbracă o fantezie romantică în formele futuriste și în ´ecuațiile´ științelor exacte și ale ´dialecticii´, e și un precursor al protocronismului ´cuantic´ ; Noica nu era, așadar, foarte diferit de Cioran, filozofia lui ´exactă´ era una estetistă, ceea ce se putea suspecta și din manierismul lui obișnuit. Fenomenul Noica e remarcabil de asemănător cu cosmismul lui Lev Gumilev. Elitismul nicasian e un supraomism ´culturalist´, într-o mistică, funciar nihilistă, a ´Culturii´ – dar și cu o importantă componentă biologistă ! – , de fapt a unei ´Culturi de Dreapta´ ( Ur-Kultur ), în sensul ei vitalist-organicist, spenglerian, ´reacționar-aristocratică´. De ex., apologia romantică a ´Geniului´, emanație a sufletului popular și profet al Liderului carismatic și al ´omului nou´. Desigur, aceasta mistică modernistă, nihilistă și estetică, în speță, mistica ultanaționalismului ( ca la Țuțea ), depășea granițele politice, nota comună fiind totuși radicalismul, fanatismul angajamentului total, extatic. Fapt e că și-a putut găsi un nou mediu vital în darwinismul libertarian neoliberal . Nimic nu poate fi mai absurd, de ex., decît să se contrapună o ´logică aristocratică´ și chiar ´românistă´ unei logici generale, iluministe, liberale, etc. ( ce strivea corola cu minuni a utopiilor tradiționaliste), aduce aminte de fizica și religia germane. În urma acestei culturi revitalizante au rămas automatisme , reflexe ale unei forma mentis foarte tenace …

  5. Foarte bun articolul. Dar cred ca mai exista o solutie la tema destinului intre cele doua specificate de autor: fatalisti si voluntaristi. Cea de-a treia e cea a includerii lui Dumnezeu in viata noastra si a natiei. Fara Dumnezeu nu cred ca vom avea destin bun, dar cu El da. Eu sunt optimist si cred ca romanii se vor trezi si vor accepta pe Dumnezeu in viata lor, nu doar declarativ, cum o fac multi acum, ci cu adevarat. Atunci natiunea romana va RENASTE si va avea un DESTIN.

  6. Chiar ieri i-am trimis lui Mihai, baiatul meu, o poza cu cartea baiatului dumnevoastra, Stefan „Arcasul fara arc” si chiar in spate se vede titlul „Despre destin” si un pic din capul dumnevoastra. Semn ca se face o trecere :) zic … de succes.

    Sigur ca mi-am amintit de comentariu, nu mai eram sigur ca l-am scris eu asa ca a trebuit sa caut sa ma incredintez ca nu ma insala memoria, cata mai e. E un moment de succes … sa scoti capul din râul curgator al istoriei, care surpiza, iata ofera si momente in care pasim de doua ori, chiar daca de buna seama asa cum spune Heraclit „Ca nici un om nu paseste in acelasi râu de doua ori pentru ca nici râul, nici el nu mai sunt aceeasi.”

    Se cade un raspuns … cu realizarile … ca sa nu dam asa cu comentarii si cu vorbe in vant ca apoi aparem ca neseriosi.

    Drept va spun ca am trecut prin niste faze, de la speranta, cea din perioada in care era cat pe ce sa avem un guvern de tehnocrati, la un soi de tenacitate, apoi la niste crosetari creative pe valurile vietii in care am cautat sa ma adaptez la realitatile inconjuratoare, apoi prin 2019, escapism cand am mers si am stat vreo 3 saptamni si ceva in Tassos la cort pe malul marii, dar ce frumos a fost :), apoi la acceptare.

    Acceptarea a mai avut nevoie de inca un an ca sa se transfome in iertare caci la inceput am putut sa accept dar nu am putut sa si iert drept pentru care am vrut si chiar am incercat sa plec din tara, si pentru cateva luni chiar am reusit, perioada in care au reusit sa se mai cristalizeze din intelegerile acumulate.

    Abia foarte recent acceptarea a reusit sa fie insotita de iertare si apoi timid iertarea sa se miste spre iubire si apoi spre compasiune.

    De doua ori pe luna, ma intalnesc cu un mic grup de crestini-budisti la un centru de intalniri si meditam.

    Initial nu vazusem catedrala dar intr-o zi am avut surpriza sa constat ca pe geam se profileaza impunator catedrala. Bucuros i-am tachinat usor pe fratii crestini-budisti si i-am intrebat ce parere au de catedrala, intrucat la intalnirea precedenta tocmai primisem o lectie despre cum sa ne raportam la creatiile din Dharma, adica nepartinitor. Am ascultat ce au spus, am inteles ca ar fi niste buncare pentru stabi la subsol :) Eu am spus ca o gasesc de bun augur.

    Si chiar e de buna seama. Cand s-a construit tot asa am trecut prin mai multe etape, ce sa-i faci, pragmatismul ancorat in realitatea imediata nu se dezbara cu una cu doua … ca deh ma gandeam si eu cate biblioteci, cate proiecte de digitalizare, cate carti si asa mai departe … dar existenta are raspunsuri pentru toate. La centru este o colectie impresionanta de carti din spiritualitatea asiatica si foarte discret pe raft am gasit chiar si Biblia.

    Tehnica de meditatie e inovatoare, e o combinatie careia eu i-am spus Yoga dintre Christos si Buddha asta pentru a pune in acord cele doua teologii, cea a Sfintei Treimi, marturisita in Crez si a dependentei cauzale din Budism. Practic ma marturisesc in Budism si merg la iertare la Slujba de Sfantul Maslu si cu voia Lui Dumnezeu si rugaciunea Tatal Nostru merg cu credinta inainte.

    Compasiunea pentru a nu se dezechilibra are nevoie si de intelepciune pentru ca altfel omul poate ajunge la burnout.

    Parintele Arsenie Boca spune ca fiecare popor are un destin si ca atata vreme cat se tine de destinul respectiv Dumnezeu il tine. Pentru evrei, ca si pentru crestini, pentru ca prin credinta suntem inruditi cu Avraam, destinul este unul spiritual, ca de altfel pentru toata umanitatea :)

    Sper ca v-am facut sa suradeti … si fie ca in pestera inimii sa se aprinda steaua Nasterii Domnului.

    Chiar pe 24 pe cer, cand ma aflam la Paraclisul Catedralei am vazut o stea cazatoare sau un meteorit … e un semn de bun augur … zic …

    Sfarsitul Istoriei vine bineinteles fara semne vazute dar intotdeauna intre nevazut si vazut este o conexiune subtila … caci oameni suntem.

  7. Nu am o memorie buna, dar după citirea primului paragraf si in special a citatul din Jean d’Ormesson mi-am amintit articolul. Ceea ce însemna ca a avut ceva impact.

  8. Recitind textul acestui articol il găsesc foarte actual.
    Ma gandesc ca la paragraful scris de la Paris domnului Liiceanu: „Cred că acea libertate de expresie de care vorbești se datorează numai faptului că ea nu deranjează încă pe nimeni. În România, din momentul în care devii un catalizator, ești înlăturat în două clipe” se poate adaugă sfatul dat unui inginer care voia acum cateva luni sa se opună unei numiri pe criterii politice într-o functie publica care cerea un minim de calificare: „Copile, nu te pune cu ei că te vor face praf!””. Prietenii știu la ce ma refer. Cred ca și domnul Liiceanu.

  9. In textul actual lipsesc tocmai paragrafele comentariului din 2017:
    Indraznesc sa spun ca domnul Liiceanu n-a înțeles ce a vrut sa spuna Jean d’O cand a afirmat ca „„Dumneavoastră, intelectualii din Est, acum că sunteți liberi, o să aveți probleme de adaptare. Adevărul este că vă pria închisoarea”.
    Cred ca voia sa spuna ca ca intelectualii adevărați din timpul comunismului nu se vor adapta ușor la tentatiile societății libere. Paradoxal in închisoare puteau fi intelectuali marginalizati, dar totuși intelectuali.
    Jean d’O știa bine ca in societățile libere este greu sa fii intellectual cu adevărat liber si sa-ti pastrezi independența (inclusiv financiara).
    In societățile totalitare este mai ușor sa separi binele de rău decat in cele pluraliste. Desi dureros, poti alege.
    Cred ca Jean d’O voia sa spuna ca intelectualii necompromisi din timpul comunismului vor fi ulterior, unii cumparati, altii tentati de castigurile materiale, altii vor vira spre zona afacerilor, iar unii, foarte putini, vor incerca sa-si mentina valorile si, usor-usor, vor intra intr-un dureros anonimat. Tot el spunea ca intelectualii sunt perdantii mass-media, si ca ar fie o tragedie pentru un mare scriitor sa moara odata cu Edith Piaf.
    In fapt Jean d’O se plangea degeaba, el fusese un fel de favorit al mass-media, un fel de rock star intelectual. Asta si pentru ca, desi un nemuritor, Jean’ d’O a facut multe compromisuri, mai ales cand era redactor sef la Le Figaro, sau in apologia imperiului.

  10. Destin este un amestec de „știi ce vrei și faci să ți se întâmple”-destin personal sau „nu știi ce vrei și lași pe alții să hotărască pentru tine”- destin de țară.

    Cred că „destin/soarta/fate” e un cuvânt legat de religie/credință. Și se justifica prin cei puternici care au ales pentru ei, nu i-au lăsat pe alții să aleagă pentru dânșii. Sfântul Ioan, asumandu-si destinul de a fi Înainte Mergător. Isus, asumandu-si destinul de a salva omenirea. Sfântul Ștefan, asumandu-si destinul de a-si recunoaște credință. Clar este și o problema de alegere personala, in multe momente oricare dintre ei ar fi putut alege sa „renunțe la destin” și să îi lase pe alții să le hotărască alegerile.

    Destinul la români este tot o problema de alegere inexistenta. Se vede și după numărul foarte mare de români care nu se prezintă la vot, lăsându-i pe alții să hotărască pentru ei. Intr-o problema aparent minora: a alege dintr-o paleta finită de candidați, românii nu se pot hotăra și nu acționează, clar că multe alte alegeri nu sunt ale lor, ci ale celor din jur, ale familiei, vecinilor, conducătorilor, țării samd.

    Nu cred că există un „destin de țară” ci o (non-) educație a romanului, din grădiniță și până la ultima școală. Ni se spune mereu din exterior ce sa alegem, ce să facem. Nu avem exercițiu definirii personale și a propriilor alegeri. Destinul iobagului de la 1800 s-a prelungit până la destinul comunistului de la 1950+, culminând cu destinul baronilor din domeniile politice-birocrato-administrative ale anilor 2020. Când nu exista „alegere personala” ci „alegere exterioara”, o putem ambala frumos și numi „destin de țară”.

    • „Trecerea de la Destin la Menire se face atunci cand o fericita Coincidenta se transforma in Banuiala unei Cauzalitati ascunse” GL Despre Limita

      • Da, clar! Dar le e asa de bine sa lase „credința /dogma” să hotărască pentru ei! Accepta, nu își mai pun întrebări, nu îsi mai bat capul și totul devine, deodată, simplu. Pion într-o turmă .. care merge înainte … Când și când ridica capul și rumega la „destin”, „conducători”, „leaderi”, „baci”…

  11. Domnule Liiceanu, sunteti precum un drog, deoarece creati dependenta :) Intr-adevar, cred ca fiecare om isi poate construi un destin prin actiunile si ideile pe care le pune in practica, iar destinul unei natiuni poate fi trasat fie de catre marea majoritate, fie de catre un singur lider. Oricum, granita dintre un destin stabilit de individ si cel trasat de catre cadrul existential este foarte fina. De exemplu, peste cateva zile, poporul roman ar putea sa decida destinul acestei tari pentru urmatorii ani intr-un mod democratic. Desigur ca, urmeaza ca apoi destinul tarii sa incapa pe mana unor lideri politici care vor dori binele sau raul acestei tari. Apoi, s-ar putea ca oamenii sa incerce sa schimbe din nou destinul tarii prin revolutii. Cred ca pana la urma destinul Romaniei il reprezinta odiseea noastra infinita catre o stabilitate occidentala. Starea descrisa de Steinhardt, aceea de fericire si implinire spirituala, de apropiere de Dumnezeu care poate fi atinsa doar cand te afli in intunericul istoriei, nu cred ca este normala pana la urma, pentru ca poate fi atinsa si intr-o lume libera si ignoranta. Totul depinde de puterea fiecaruia de a gasi aceasta stare. Tot astfel cum fiecare isi poate schimba destinul intr-o zi prin puterea mintii si prin propriile idei, tot asa fiecare om il poate crea pe Dumnezeu in interiorul sau. Dovada se afla in Jurnalul Fericirii.

  12. Exceptional de frumos articol, unic in felul sau si care te face sa te gandesti mult timp dupa ce il citesti. Spuneti foarte adevarat : „Destinul unei țări nu e altceva decât linia de fuga a istoriei rezultate din suma vietilor care si-au dat – si au terminat prin a avea – un destin. Nu asa s-a nascut, în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Romania moderna? Nu prin destinele pe care și le-au dat marii oameni politici ai vremii, marii ctitori de domenii si oameni de cultura? “ Perfect adevarat , dar nu poti sa nu te intrebi- azi cine sunt marii oameni politici ai vremii, marii ctitori de domenii și oameni de cultura care contureaza destinul Romaniei?
    Marii oameni politici de azi? Multi sunt in cartea “Nu tot ei!” aparuta la Humanitas acum o luna. Raspuns : Nimeni. Dv. ati crezut ca si mine ca e Basescu, acum stim ca nu! Marii ctitori de domenii (invatamant, sanatate)? Da , exista , dar nu ii cunoaste nimeni , se cunosc numai plagiatorii, sau oamenii regimurilor politice recente : ca de exemplu Rafila, Sorin Campeanu, Adrian Curaj, Mircea Dumitru, Ioan Aurel Pop. Contureaza acestia destinul Romaniei ? Nu. Oameni de cultura ? Da , cine? Mai avem azi un Lucian Blaga, un Nicolae Iorga, un Gheorghe Titeica, un Grigore Moisil ca sa enumar numai cativa? Nu. Si atunci cine duce destinul acestei tari mai departe? Niste anonimi pe care nu ii stie nimeni fiindca Romania este azi formata din “patrii mici” asa cum le denumiti, dar care nu formeaza “patria mare” si asta e mare problema a Romaniei de azi-nu isi cunosc si nu isi apreciaza valorile. Si totusi din cand in cand aflam de cate cineva: de exemplu, dr. Catalin Denciu care zace intr-un spital din Belgia fiindca a intrat in foc pentru bolnavii de care avea grija. El se afla pe lista mea scurta si nu Dan Tapalaga , de exemplu.

  13. Am urmarit si restul inregistrarii emisiunii „Garantat 100%”.

    Marturisesc ca am aceleasi dileme pe care le aveti si dumnevoastra si ca ancorarea aceasta plina de certitudine pe care o arboreaza Andrei Plesu este in tonul teologiei clasice cea pe care de altfel o si mentioneaza ca fiind „teologia de calibru”.

    Teologia cand e mentionata, sigur ancoreaza omul intr-o religie, care putem deduce din cele pe care le spune Andrei Plesu ca este crestinismul, care pentru el este Calea si Viata in care cauta Adevarul prin credinta in Iisus Hristos. Din punctul asta sigur intre mireni, fratii crestini, de la Gigi de la bacanie la Doina Cornea toti au un rost determinat de apartenenta la Biserica. Sigur sansa face ca Doina Cornea a fost la greco-catolici nu la ortodocsi si asta ancoreaza discutia intr-un registru cu perspective dincolo de diferentele teologice si dogmatice: probabil granitele pe care iubirea le depaseste.

    In registrul teologic sigur se poate discuta despre teologia catafatica si apofatica, intre mistici ma gandesc la Sfantul Efrem Sirul, la Sfantul Dionisie Areopagitul si la Meister Eckhart.

    Cred ca pana la urma intrebarea care se pune, se lasa cunoscut Dumnezeu ?

    Teologul pana la urma si teologiile propun un punct in afara omului prin care cunoasterea se impartaseste.
    Cunoasterea este accesibila fiecarui om. Interogarea reflexiva ofera aceasta posibilitate sigur ca si ea vine de la un om doar ca vine ca intrebari nu ca si raspunsuri si certitudini. Eu am invatat-o de la Deepak Chopra.

    Iar intrebarile pe care si le poate pune oricine sunt:

    Cine sunt eu ?
    Ce vreau eu ? Ce vreau eu cu adevarat, cu adevarat ?
    Care este dorinta mea cea mai profunda ?
    Care este rostul meu ?
    Cum pot fi de ajutor ? Cum pot sa-mi folosesc darurile si talentele in folosul semenilor, facand ceea ce iubesc ?
    Pentru ce sunt recunoscator ?

    Intre religii sunt relgiile care vorbesc de existenta sufletului cum sunt crestinismul, iudaismul, islamul, hinduismul si religii care vorbesc de inter-fiintare, cum o numeste Thich-Nhat-Hanh.

  14. Nu știu dacă asta a fost intenția autorului, dar articolul reușeste să găsească sâmburele de adevăr din afirmația lipsită de eleganță a d-lui d᾽Ormesson. Se pare că cei mai educați dintre români continuă să se definească prin contrast cu alții (PSD, emigranții). Adaptarea la libertate ar putea consta într-o schimbare de optică care permite o definiție de sine stătătoare.

    Nu sugerez că lupta cu lichelele evoluate trebuie încetată sau încetinită, zic doar ca o dată dobândită, libertatea nu mai este singurul factor care definește destinul țării. Aspirația de a intra ca tancul în ei nu este la fel de folositoare în creșterea economiei pe cum a fost în dobândirea libertății.

  15. V-ati facut ganduri de ce va urma de acum inainte si care va fi impactul „vremurilor noi” care vor urma ?
    Care vor fi libertatile individuale si colective de care ne vom mai putea bucura ?
    Toate discutiile si comentariile graviteaza in jurul trecutului, mai putin asupra prezentului iar de viitor nici vorba.
    Vor fi schimbari majore, schimbari pe care multi inca nu le pot anticipa, depeseste orizontul si imaginatia, e normal sa fie asa pt ca suntem depasiti dar nu vrem sa recunoastem, de multe evolutii.
    Suntem depasiti acum de intrebarea, putem avea sau nu putem avea incredere in vaccinurile care se vor administra impotriva pandemiei ? sunt treburile lumesti cu care nu mai razbatem, cotidianul si banalul devin insuportabile, alergam dupa ceva ce nici macar nu cunoastem.
    Viata nu este un proiect, ne este data si luata de natura in care traim chiar daca nu admitem de multe ori acest aspect. Suntem debusolati si orbiti de atatea lucruri nesemnificative care ne umpla timpul si nu ne mai suntem in masura sa privim 5 minute in gol, doar asa.

  16. In „Print si Cersetor” se pune un copil neprivilegiat in rolul unui print; el foloseste sceptrul ca…spargator de nuci.
    In „Romani” Apostolul Pavel spune ca acele ramuri nevrednice crescute din tulpina natiunii semite sunt taiate si in locul lor grefate ramurile altor natiuni, hranite de aceeasi radacina a credintei.
    Destinul, privit simplu ca destinatie/finalitate, atat la nivel individual cat si colectiv depinde atat de inzestrare (talent, resurse naturale) cat mai ales de alegeri. Ignoranta, coruptia, obstinatia in rau sunt cauze clare de decadere ale unei natii, iar istoria e plina de exemple.
    Coagularea unei natiunii formata din vorbitorii limbii romane, propagata prin legaturi greu de inteles dar usor de ignorat in randul „dacilor liberi” din afara arcului carpatic si mentinerea ei 2 milenii poate fi considerata un miracol (ex cei din sudul Dunarii au fost dislocuiti de migratori) , dar inseamna si ca „cei mai viteji si mai drepti dintre traci” nu s-au abatut mult de la calea cea dreapta.
    Este uimitor insa ca azi se lauda tinuta populara, iia, muzica populara, dar se insulta crunt, intens si repetat memoria stramosilor prin minciuni, furt, frauda, inselaciune, etc.
    Dincolo de supravietuire, in epoca moderna, globalizata, o natie poate sa fie relevanta in masura contributiei/progresului pe care il aduce; inovatia tehnologica fiind cea mai importanta cale spre bunastare, urmata de organizare/implementare, administrare, etc. Ignoranta si mai ales frauda sunt cai sigure spre inapoiere si servitudine, …..si ajungem din nou la alegeri.

    • Sunteti convins ca actualul progres si inovatie tehnologica asa cum are loc acum ne duce catre bunastare ?
      Technologia ne-a usurat viata, cultura ne-a facut-o placuta si suportabila insa in viitor care va fi cultura care ne va putea feri de technologie astfel incat acesta sa nu ne extermine ca specie ?

      • tehnologia face lucrurile posibile, insa directia de aplicatie (constructiva sau destructiva) depinde de utilizator. Cred ca umanitatea nu poate sa dispara in nici un caz datorita progresului tehnologic. Este un tip de rationament neo-ludit care isi are originea in angoase si nemultumiri (inclusiv de sine), sau de dorinta de a detine controlul complet asupra societatii.
        Un pericol tehnologic real l-ar reprezenta (teoretic) o retea globala cu capacitate independenta de decizie si executie si putere distructiva care sa depaseasca suma componentelor locale de aparare….cine are astfel de capabilitati? Cine ar putea implementa o astfel de retea fara sa fie demascat?

      • Nu știu câți ani aveți, dar mie clar actualul progres și inovația tehnologica mi-a adus bunăstare. Începând cu prima mașină de spălat a familie care a făcut-o ferita pe nevasta și terminând cu mașina de spălat vase care îmi ușurează serile de weekend. Am trăit și vremurile când se spala 1 data pe săptămână la „magla” cu săpun de casa făcut de bunica la ceaun. Și când spălăm vasele in oala încălzită pe plita. Daca diferența nu se numește „bunăstare”, atunci definiti-o dumneavoastră altfel.
        Cât despre extincția noastră că specie, chiar m-ați făcut să zâmbesc. Stiati că suntem 8 miliarde? 8 miliarde. Celelalte specii care dispar, dispar prin scădere progresiva a numărului de exemplare, nu prin creșterea exponențială a numărului lor. Pentru că da, numărul de oameni de pe Pământ creste exponențial. :|

        • Si bomba atomica a adus bunastare. Nu e vorba si masinile de spalat si nici plitele electrice. Suntem unde n-am fost nici o data ca specie, in pragul disparitei datorita armelor de nimicere in masa, pentru unii acest virus fiind doar un experiemt pt ceva mai mare.
          Pana acum am avut controlul deplin asupra technicii, o masina de spalat o poate utiliza ori si cine insa cine garanteaza ca nu va exista un nebun care va pasa butonul rosu ? asa cum posibilitatile ingineriei genetice actuale sa nu fie folosite impotriva individului, vezi reactiile negative la vaccinul firmei Biontec, ar interveni genetic asupra noastra.
          Masinile ne-au usurat viata, au creat bunastare pana acum insa care va rolul lor de acum inainte si care poate fi bunastarea care va urma, nemurirea ? sau frigiderul care, comanda singur umplerea sa, noi ce facem cu timpul „economisit” ? il petrecem in spatiul virtual.

      • De acord si as vrea sa adaug urmatoarele:

        „O brave new world, That has such people in’t.”
        The Brave New World, Aldous Huxley

        Dl. Liiceanu interpeteaza in felul sau spusele dlui d᾽Ormesson si e o reactie fireasca.
        Adevarul e ca pana si cele mai mari personalitati „participa mistic” in viata colectivitatatii. (https://ro.qaz.wiki/wiki/Participation_mystique).
        Nu vreau sa se inteleaga ceva peiorativ prin aceasta. Cand dl. Liiceanu filozofeaza intesc, aceasta participatie dispare si textele domniei sale sunt de o luciditate extraordinara. Cand d᾽Ormesson a zis ca intelectualii din Est o să aiba probleme de adaptare si ca le pria mai mult închisoarea nu a vrut sa spuna doar ca in Est ispita bunastarii va duce la o cursa de imbogatire pe cai necinstite si la propulsarea lichelilor in viata publica. A vrut sa zica ca bunastarea in sine va ridiculiza discursul spiritual.
        Nimic nu e interzis in aceasta lume noua in care fericirea fiecaruia e lege, inclusiv preocuparile spirituale, doar ca interesul pentru „artistii foamei”e practic inexistent.
        E o lume in care interesul pentru un eseu al dlui Liiceanu e infinit mai mic decat pentru o stire despre un transgender.

        Sunt absolut sigur ca Steinhardt ar fi ajuns profund deziluzionat, ca si Soljenitin, de aceasta Lumea Minunata. Dar depinde de ce vrem, nu-i asa? Daca fericirea inseamna doar progres tehnic, bunastare, atunci da.

  17. Mi se pare că a lega Destinul de opţiuni/ alegeri este exagerat, aproape un non-sens. Dar poate există o dialectică a hazardului care ar explica contradicţia…..

  18. Noi mai avem o expresie care ne sintetizează istoria: suntem bătuți de soartă. Si din cauza asta se pare ca ne-am împăcat cu soarta.
    Am cumparat acum vreo 10 zile cartea Despre destin, care contine un epistolar pe acesta tema între domnul Liiceanu si Andrei Pleșu. Deși mi-au plăcut mai mult scrisorile lui Andrei Plescu (poate si din pricina lacunelor mele in filozofie), mi-a placut un text citat din Heidegger de domnul Liiceanu: ”
    Destinul comunitar nu se compune catusi de putin din destine izolate, tot asa cum faptul de a-fi-laolalta nu poate fi conceput catusi de putin ca simpla coexistență a mai multor subiecte… ”
    Cu minte-mi de taran simplu tot ce am înțeles este ca putem trai împreuna fara sa fim un o natiune si ca națiunile pot avea un destin măreț chiar cu o adunătură de oameni mediocri.

  19. „tara noastra i tara noastra dulce pajiste albastra…”
    bine, bine, aia ce n au nasa (agentia spatiala desigur) pleaca intr acolo, dar de ce trebuie sa plece profesorii destoinici, medicii cu miini de aur, cei ce culeg capsuni, zidarul sau instalatorul ? nu cumva dulcea pajiste albastra i otravita ? si daca da (cum nu negati) cum ar putea cei ramasi sa i schimbe „destinul” ? nu cumva dulcea pajiste albastra este in metastaza, iar ingrijirile cosmetizante sint inutile ? acolo unde ar trebui sa actioneze bisturiul extirpant si nu analgezicul calmant ?

  20. La articolul din decembrie 2017 exista un comentariu excelent.
    Pentru ca mi-a placut mult, fara voia lui euNuke, fac ce a facut Puie Monta; fara pretentia de a fi numit dottore :D
    „euNuke 30/12/2017 At 17:16

    Suntem un popor extrem de norocos: tot ce am râvnit și tot ce am visat de’a lungul istoriei a devenit aievea. Și nu vorbesc de antichitate și evul mediu în care nu eram siguri nici măcar de identitatea noastră dar am supraviețuit totuși p’aici, ci de perioada modernă. În timp ce alte popoare dispăreau sau lâncezeau sub o ocupație perpetuă, noi am reușit întâi să ne închidem între zidurile unui Stat unificat [1859], apoi să ne aducem un prinț străin și să ne scriem o Constituție [1866], apoi să obținem ‘neatârnarea’ și să ne înscriem noul nume de neam și țară în rândul statelor moderne, apoi să ne întindem ca un imperiu balcanic pretinzind și obținînd recunoașterea pretenției unei uniri plebiscitate [1918]; am intrat în lagărul comunist și am ieșit vii și aproape întregi [nu și la minte, dar și ăsta’i tot un noroc chior], am scăpat de comunism, ne’am redactat o nouă Constituție și am purces pe calea democrației, am intrat în NATO și în Uniunea Europeană; tot ce am vrut ni s’a împlinit! și încă suntem nemulțumiți și cârcotim întruna. Pentru că nu reușim să găsim o nouă monstruoasa dorință comună care să ne unească.

    Suntem însă și un popor bovaric. Acum, dacă tot s’au bifat toate țelurile pentru care au luptat strămoșii și părinții noștri, unii dintre rumâni aleg să părăsească țara; aparent paradoxal, tocmai acum, în momentul cel mai bun al istoriei noastre în care tot ce avem de făcut e să conservăm/consolidăm ceea ce am câștigat [libertățile, democrația, instituțiile și alianțele cu partenerii occidentali]. Aparent paradoxal pentru că, din momentul aderării la UE, mulți dintre rumâni au înțeles că „intrarea în Europa” este o oportunitate personală de a se metamorfoza, de a se rescrie identitar, de a abandona meschina coloratură etnico-religioasă balcanică și de a cuceri Everestul civilizational – Europa. Tentația asta le’a fost impulsionată atât de prestația politicienilor cât și a elitelor intelectuale care se cramponau intr’o încleștare îndârjită din care nimic bun, nimic constructiv nu părea să se ițească [din 2007 încoa nu a apărut niciun proiect de țară care să ne unească, ci doar fantasmagorii și idealuri vetuste precum unirea cu Moldova]. Apetența politicienilor și intelectualilor neaoși din generațiile trăitoare în comunism pentru recupaerarea ‘traditiilor’ pierdute, a credinței, a obiceiurilor, a personalităților interbelice, a culturii și atmosferei de odinioară, nostalgia asta pentru un trecutul pasămite paradiziac au fost gustate inițial de tinerele generații dar, rapid, junii au intuit caducitatea unei asemenea mentalități și anacronismul unui asemenea bloc de gânditori. „Înainte” nu putea să însemne Cioran, Eliade, Crainic, Ionescu [nae], cel puțin nu în materie de gândire politică, ci noile școli de filosofie și economie politică occidentale. Depășiți erau așadar nu numai părinții și bunicii debusolați de atâta libertate ai tinerilor maturizați în România după ’89, ci și modelele lor intelectuale inițiale. Cei care pleacă astăzi din România, chiar și aceia ce provin din mediul rural, chiar dacă nu o fac cu gândul de a rămâne acolo vor abandona ideea de a se întoarce, căci se vor trezi treptat cu o ruptură în suflet, descoperind că a fi rumân în Europa înseamnă a fi cetățean european de mâna a doua, că de câte ori se întorc în țară discrepanțele sunt tot mai mari, că nu’și vor mai recunoaște țara, că se vor simți străini în propria familie de ‘acasă’ și că acasă este acolo unde te simți mai bine [după dictonul latin ce ne afectează fibra etnică fără să o știm]. Iar cei de acasă disperă și mai tare simțind cum se subțiază poporul și se agită și mai rău, unii băștinași [dintre cei ce depind existențial de birurile puse pe rumâni] acuzînd în masă diaspora de ‘dezinteres’ față de națiune, de ‘tradare’ chiar, iar reacția lor atârnă în balanța identitară născută în conștiința rumânului pribeag. și mulți dintre noi suntem îndeajuns de bovarici încât să dăm cu piciorul românității și să îmbrăcăm iute veșmântul prețios al europenității; iar unii dintre noi facem asta -ne europenizăm- chiar aici, în țară! avem o diaspora enormă care nu a părăsit teritoriul României! Avem mii de juni intelectuali ce pendulează zgomotos între fatalismul neaoș și speranța îmbrățișării totale a valorilor albastre, juni pentru care singură noastră șansa ar fi devenirea întru Europa.

    Fiind însă un popor atât de rezistent și norocos, sunt convins că o s’o scoatem cumva la capăt și de data asta, așa împuținați cum suntem local, chit că o să ajungem să purtăm alt nume, de pildă european; poate că urmașii noștri vor fi adevărații ctitori ai Europei de mâine, căci ei, iară nu germanii, nu francezii, nu italienii [ce se iubesc pe sine cum noi nu am știut niciodată s’o facem], ei sunt purtătorii celor mai fierbinți sentimente europene si ei cuceresc astazi Europa [diaspora nefiind altceva decât o avangardă a imperiului nostru lăuntric euromânesc ]. Gânditi’vă că România este singură țara europeană unde nu există niciun partid eurosceptic, unde nu au prins deloc discursurile anti-UE, unde nimeni nu crâcnește în fața legilor date la Bruxelles, oricat de aiurite ar fi [numite de alții ‘diktate’]. Noi am putea fi sâmburele statalității europene ce stă se nască și va fi probabil făurită în secolul 21. Așa că, urez și eu că tot rumânul: trăiască Europa românească! trăiască Magnifica Unire! trăiască vrabia si mălaiul ei de toate zilele :) „

  21. Destinul d-lui Liiceanu este legat de patria cuvintelor mari. Destin , patrie, viata, sensul vietii, cunoastere, idee, posteritate sunt atat de grele incat raman o enigma pentru cei mai multi dintre noi. Putem trai si fara ele. Sa fii idiot si sa duci o viata confortabila pe un meridian prosper e la indemana oricarui baiat suficient de inteligent . Dar si acest cuvant este unul dificil . Dostoievski a scris cateva sute de pagini pentru a-l descrie . Daca le-ai citit pe toate nu ai devenit la randu-ti, un idiot?. Dar aceste cuvinte mari chiar exista? Idiotul , patria , destinul nu sunt doar niste inventii, niste smecherii cu care niste indivizi talentati fac spectacolul?
    Limba lui Mircea Cartarescu este una mult mai simpla. De exemplu , Cartarescu stie cel mai bine cuvantul caine. De fapt el stie cel mai bine dintre noi toate cuvintele simple : verde, frunza, strada, nas, gura , mendebil . Dar toate aceste cuvinte le regasesti in realitate , le poti pipai, vedea sau auzi. Precis in Rai vei vedea caine , verde , nas si poate chiar strada. Dar acolo vei mai regasi destin, vointa , sine, natiune ? Si daca nu , acestea sunt doar iluzii? De ce filozofii si poetii sunt tristi, astenici, sceptici si predispusi la depresie ? Pentru ca nu au siguranta cuvintelor in care traiesc? Poate cuvintele mari nu au destin, poate ca ele nu se mai regasesc nicaieri. Poate doar cuvintele mici se regasesc acolo sus si deci ele au destin si de accea nici nu-l mai cauta. Poate ca acesta este motivul pentru care albastru, ceata, cer , floare sunt stenice . La un moment dat Van Gogh si-a pierdut sensul culorilor, nu le mai putea localiza in realitate si a innebunit.
    Si cred ca de aceea dl. d’Omersson isi aranja cararea dreapata si inspira in fiecare dimineata aroma de Dior. Stia ca aeste lucruri simple raman iar lucrurile complicate gen suferinta, destin balcanic , communism sunt iluzorii . Doar penitenciarele, zarcile , combinatele, bataile si corpurile zdrobite sunt reale si sunt ale noastre, ale celor care traim pe aceste meleaguri. Le-am facut impreuna , fratii , vecinii si necunoscutii cu priviri sumbre de pe starada. Partea proasta este ca tocmai aceste lucruri marete si infioratoare trebuie sa ne faca fericiti. Dar nu avem fiecare dreptul la fericirre? Steinhardt care o lua in fiecare dimineata peste bot nu avea dreptul la fericire? Ba da , si si-a luat-o cu prisosinta. Cred ca domnul care nu producea concret decat o carare dreapata, prin par , era pur si simplu putin invidios.

    • Exista intra-adevar un element ontological comun- Noica- Gabriel Liiceanu – Andrei PLesu- Jurnalul de la Paltinis- Romania. In ce oroare am trait pe vremea lui Ceausescu, in ce minciuni nelimitate si atotcuprinzatoare- practic, intr-o societate in care adevarul era interzis. Si atunci a aparul Jurnalul de la Paltinis, ca o minune neasteptata, in care narativa la persoana intai era adevarata.
      Dar destinul este o chestiune f. complicata. Cand am calatorit prima oara la Londra, din primul moment in care am vazut arhitectura de sus, din avion, la aterizare, am avut un sentiment de fericire coplesitoare, de ajungere acasa.
      In Jocul cu margele de sticla, una din temele date studentilor in Castalia, era sa scrie o compozitie pe an, o alternativa ontologica a sinelui, „o viata”.
      Sper ca Gabriel Liiceanu nu intentioneaza sa nu mai scrie.

  22. Cand Jean d’O cand a afirmat ca „Dumneavoastră, intelectualii din Est, acum că sunteți liberi, o să aveți probleme de adaptare. Adevărul este că vă pria închisoarea” cred ca voia sa spuna ca intelectualii adevărați din timpul comunismului nu se vor adapta ușor la tentatiile societății libere. Paradoxal in închisoare puteau fi intelectuali marginalizati dar ramaneau totuși intelectuali.
    Jean d’O știa bine ca in societățile libere este greu sa fii intelectual cu adevărat liber si sa-ti pastrezi independența (inclusiv financiara).
    In societățile totalitare este mai ușor sa separi binele de rău decat in cele pluraliste. Desi dureros poti alege. Probabil ca Jean d’O voia sa spuna ca intelectualii necompromisi din timpul comunismului vor fi ulterior, unii cumparati, altii tentati de castigurile materiale, vor vira spre zona afacerilor, iar unii, foarte putini, vor incerca sa-si mentina valorile si, usor-usor, vor intra intr-un dureros anonimat. Tot el spunea ca intelectualii sunt perdantii mass-media, si ca ar fie o tragedie pentru un mare scriitor sa moara odata cu Edith Piaf, fiindcă moartea sa ar fi complet ignorată. Imaginati-va ca un mare scriitor ar muri acum in zilele cand „genialul” Maradona si-a terminat traiectoria lumeasca.
    In fapt Jean d’O se plangea degeaba, el fusese un fel de favorit al mass-media, un fel de rock star intelectual. Asta si pentru ca, desi un nemuritor, Jean d’O a facut multe compromisuri, mai ales cand era redactor sef la Le Figaro, sau cand facea apologia imperiului francez. In Franța de azi un intelectual precum Alain Finkielkraut este o vedeta TV cu o notorietate mai mare decat avea acum 40-50 ani un giganat precum Michel Foucault.
    Avem si noi intelectuali vedeta care găzduiesc emisiuni TV, sunt judecători in spectacole de bucatarit sau folclor sau sunt analisti politici, toate contra cost.

    • O prea mare „self-importance”, dublata de consecinte minore, tonul afectat- retorica politicienilor si a intelectualilor francezi mi se pare greu de suportat, chiar si in cazurile exceptionale, cand au dreptate.
      Francezii mei preferati sunt Cioran, Aznavour si Marguerite Yourcenar :-).
      Francezii sunt f. rasfatati din pct de vedere social, fata de englezi. La un moment da, lucrau un numar ridicol de mic de ore pe spatamana si sant primii la greve in Europa, cred.

      • Marguerite Yourcenar este o mare scriitoare dar cred ca este o belgianca care a trait si prin USA.
        Aroganta francezilor este depasita doar de cea britanică cu nostalgia unui Commonwealth (imperiu) inexistent.

    • De acord cu interpretarea pe care o faceti spuselor dlui d’Ormesson, se apropie mai mult de realitate (am avut sansa si onoarea sa-l cunosc…), decat presupusa intentie de a jigni pe cineva, mai precis intelectualii din Est, tratandu-i cu superioritate, asa cum multi dintre ei, inclusiv dl G.Liiceau le-au perceput, initial.
      Mi-ati amintit de afirmatiile lui Jean d’O la decesul lui Edith Piaf, numai ca ele nu erau „generale” ci constatau o realitate: in aceeasi zi murise si imensul om de cultura, scriitor, dramaturg, cineast, pictor, etc., Jean Cocteau… in cvasi indiferenta generala. Ca o ironie a soartei, „destinul” celui care regreta lipsa omagiului pe care l-ar fi meritat Cocteau, a fost sa moara cu 1 zi inaintea lui Johnny Hallyday! Destinul, probabil… ;)

  23. pt dl Torino
    „Sa fii idiot si sa duci o viata confortabila pe un meridian prosper e la indemana oricarui baiat suficient de inteligent”
    ….. pai ori esti idiot or suficient de inteligent…..va rog sa va decideti . … caci ioo cred ca ie very important

    … apoi sa contestati si sa comentati caci personal, ioo ma indoiesc de afirmatia respectiva …poate exemplificati pentru neitelegatori

    ps. liiceanu e dl Liiceanu macar respect ca varsta caci nu cred vca aveti peste 75 de ani

    toate cele bune!

    • Semnificatia idiotului din postarea mea este similara celei din romanul lui Dostoievski. : o persoana neadaptata la lumea aceasta . Idiotul meu nu este adaptat la lumea abstactiunilor si de aceea este indiferent la tara in care traieste.

  24. Tema destinului e, în ițele ei ultime, un argument patetic pentru un ethos al libertății. Cineva pentru care suveranitatea constitutivă a vieții proprii e fie dreptul de a-și da în petic, fie o marfă alienabilă, acela se mișcă incolor și previzibil într-un vid de destin. În esență, libertatea e somație pentru strădania unui destin și dispozitiv de ritmare a oricărui jardinaj de sine. Cu cît răspunderea libertății e mai acută, mai prezentă în regia fiecărei zile, cu atît mai mult contur și diferență capătă substanța acelei vieți. Un popor ieșit din convenția amorfă a unui fapt statistic e un popor pentru care libertatea, laolaltă cu memoria, exercițiul și protecția ei sunt luminile care-l definesc în cel mai înalt grad. În afara libertății, nu se poate vorbi de un specific național (care e suma unor achiziții tezaurizabile: de stil, de coabitare, de civilizație), ci doar de unele deghizamente lirice ale neîmplinirii: ghinion, vecini antipatici, istorie urîtă, politicieni nedemni…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro