Timpul nu doar că vindecă totul sau aproape totul, ci mai și arată futilitatea unor discuții și deficitul de substanță al unor îngrijorări de odinioară. Iată, pe la începutul, anilor ’90, teatrokratia românească, în lipsă de ceva mai bun, își manifesta îngrijorarea față de proliferarea adaptărilor. De parcă până atunci teatrul românesc nu favorizase și nu beneficiase de trecerea unor texte dintr-un regn în altul. Cătălina Buzoianu, o mare, o imensă regizoare, devenind maestra absolută, de necontestat a operațiunii. Teatrul azi, revista de specialitate, condusă pe atunci de dramaturgul Dumitru Solomon, a consacrat, la un moment dat, problemei, un dosar tematic a cărui concluzie amintea cumva de o celebră poezie a lui Topârceanu în care toată lumea se înfioară și care se încheie cu concluzia amuzantă Ce să fie? Nu-i nimic./ A trecut acceleratul!
Îngrijorările de atunci fiind de multă vreme caduce, nu mă voi întreba acum dacă e bine sau nu că Ciuleandra, unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Rebreanu, a fost adaptat pentru scenă, iar adaptarea a reprezentat suportul textual pentru un spectacol de dată recentă al Teatrului I.D.Sîrbu din Petroșani. Bine e indubitabil, romanul, ca și adaptarea, conservând și marile teme ale scrierilor rebreniene (mediul rural, tradițiile de acolo, raporturile dintre membrii familiei, dominația tatălui ca și sărăcia țăranilor), adică ceea ce un film de succes în anii ’80 sintetiza în titlul Blestemul pământului, blestemul iubirii, și interesul tot mai apăsat arătat de scriitor romanului de factură psihologică.
În Ciuleandra, Rebreanu relua o temă, aceea a nebuniei, care îl pasionase mai înainte pe Caragiale. Atât în drama Năpasta, cât și în formidabila nuvelă O făclie de Paște. Temă combinată de Rebreanu în romanul din anul 1930 cu aceea a sângelui obosit, alterat, a eredității ce trebuie resetată printr-o căsătorie aranjată dintre vlăstarul unei familii cu istoric și cineva ce ar putea fi un garant al prospețimii.
Din acest punct de vedere, Ciuleandra este romanul planurilor eșuate ale politicianului Policarp Faranga, planuri încheiate printr-o crimă (moartea Mădălinei) și nebunia tânărului Puiu. Pe acest trunchi de factură mai degrabă naturalistă decât realistă, Rebreanu a altoit multe alte subteme al căror dramatism conținut nu aveau cum să nu tenteze teatrul.
În spectacolul montat la Teatrul Dramatic I.D. Sîrbu din Petroșani, regizorul Dumitru Acriș, basarabean de origine, format profesional la buna școală de teatru rusească, a optat pentru dramatizarea semnată de Angelina Roșca-Ichim. Om de teatru cu experiență, cunoscut nu doar pe celălalt mal al Prutului. Adaptarea reține cam tot ceea ce e important în romanul lui Rebreanu. Și asta reprezintă un atu al său. O problemă totuși există. Aceea a transferului poveștii sau al unei părți din ea în zilele noastre. Cu tot ceea ce înseamnă asta. Adică, recursul la telefoanele mobile (cu un astfel de gadget fotografiază în spectacol procurorul corupt Săvulescu, bine jucat de Mihai Alexandru, trupul inert al Mădălinei, interpretată cu fragilitatea aferentă de Patricia Buraga) sau moda breaking news-urile, a reporterilor însetați de senzațional și care nu iartă nimic cu care trebuie să se lupte, printre altele, Policarp Faranga. Omul bogat convins că banii cumpără și rezolvă totul, politicianul versat, sigur de faptul că i se cuvine totul. Căruia Cosmin Brehuță îi surprinde admirabil și forța, și versatilitatea, și slăbiciunile, și umilința neputinței în fața hotărârii și inflexibilității doctorului Ursu. Pe care îl interpretează Dorin Cegoreanu și pe care parcă l-aș fi dorit mai nuanțat și mai deparazitat de poze. Numai că foarte adesea nu doar părinții Mădălinei, țăranii săraci din Vărzari, o comună din Argeș, cu rigoare și cu tragismul aferent aduși în scenă de Mihai Sima și de Oana Liciu-Gogu (actriță căreia îi aparține și finalul ce concentrează durerea și dorința de răzbunare a unei mame ce și-a văzut sacrificat copilul), ci și gardianul Andrei Leahu, țăran la origine, și pe care tânărul actor Robert Vladu îl joacă într-o cheie deloc schematică, fac referire la război. Rebreanu avea în vedere Primul Război Mondial. Însă chiar dacă admitem că referirile ar putea fi valabile și la cea de-a doua mare conflagrație mondială a secolului trecut, ceva nu merge. Ce vârstă ar avea atunci personajele? Ca să nu mai vorbim despre faptul că romanul surprinde un specific, o mentalitate, un ethos din care face parte și dansul ce ajunge să îl obsedeze pe tânărul Puiu Faranga (momentul dansului este și datorită contribuției coregrafului Ștefan Lupu unul dintre cele mai incandescente din spectacol), specific care s-a pierdut odată cu trecerea timpului și cu modificările de substanță suferite de satul românesc din 1948 încoace.
Cu mici excepții (în special aceea a confruntării dintre părinții Mădălinei, devenită prin voința familiei Faranga, Madeleine), cam tot ceea ce se întâmplă în spectacolul Ciuleandra se consumă în spațiul clinicii psihiatrice unde a ajuns să lucreze doctorul Ursu. Și unde e internat acum Puiu Faranga. Regizorul Dumitru Acriș, dublat de scenograful omonim, a optat pentru formula spectacolului cu publicul pe scenă, pentru spațiul en rond dominat de alb. Spectatorii se confruntă cu albul zidurilor, cu albul veșmintelor angajaților clinicii celor numiți deja alăturându-li-se o asistentă medicală căreia actrița Irina Bodea-Radu îi asigură o utilă multifațetare comportamentală, cu albul din uniforma pacientului, cu albul din costumele luxoase ale tatălui acestuia. Într-un anume fel de nebunie ajunge să fie marcat nu doar Puiu Faranga, ci și tatăl acestuia (nebunia puterii, a disprețului pentru cei situați pe o poziție inferioară pe scara socială, și mătușa Tilde, interpretată de Izabela Badovics, vizibilă mereu în stare bahică. Regizorul intenționând, pesemne, și în felul acesta să sublinieze degradarea familiei Faranga.
Rolul Puiu Faranga a căzut în sarcina tânărului și talentatului actor Mihai Rădulea. Care face față cu brio unui adevărat tur de forță. Este aproape permanent în scenă, joacă în forță repetatele scene de confruntare (cu tatăl său, cu doctorul Ursu, cu gardianul, cu asistenta medicală), trece convingător de la simularea nebuniei convulsive la autenticitatea bolii, surprinde efectele devastatoare ale obsesiei pentru Ciuleandra din Vărzari. Pe Mihai Rădulea îl cunosc încă de pe vremea în care se dovedise un actor tânăr, talentat, temeinic al Teatrului Elvira Godeanu din Târgu Jiu. Un întreg angrenaj de aberații cu mizere conotații politice l-a silit să plece. Și el, și Cosmin Brehuță, excelentul fost director al Teatrului din Târgu Jiu, au întărit echipa din ce în ce mai performantă a Teatrului din Petroșani.
Regretabil e că nimeni din administrația locală din Capitala județului Gorj nu a învățat nimic din asta. Iar degringolada de acolo se amplifică. Indiferent de festivalul la care invitat a fost si pro-rusul Dan Puric. Aceasta spunând multe despre calitatea actualului managemnet de acolo. Dar revenind, Ciuleandra de la Petroșani este un spectacol bun și datorită actorului Daniel Cergă (prefectul Nicolae Spahiu) și grație tinerilor Bogdan Tălmaciu, Simona Codreanu și Andrei Șchiopu,
Teatrul Dramatic I.D.Sîrbu din Petroșani
CIULEANDRA după romanul lui Liviu Rebreanu
Dramatizare de Angelina Roșca-Ichim
Regia și scenografia; Dumitru Acriș
Coregrafia: Ștefan Lupu
Cu: Mihai Rădulea (Puiu Faranga), Patricia Buraga (Mădălina), Dorin Cegoreanu (Doctorul Ursu), Cosmin Brehuță (Policarp Faranga, tatăl lui Puiu), Izabela Badovics (Tilda, mătușa lui Puiu), Mihai Sima (Tatăl Mădălinei), Oana Liciu-Gogu (Mama Mădălinei), Irina Bodea-Radu (Asistenta medicală), Mihai Alexandru (Procurorul Săvulescu), Robert Vladu (Andrei Leahu, gardian), Daniel Cergă (Prefectul Nicolae Spahiu) și Bogdan Tălmaciu, Simona Codreanu, Andrei Șchiopu
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felicitari domnule Morariu pentru atentia acordata si teatrelor care nu sunt din Capitala. Am avut norocul sa-i vad pe cei doi actori, maestrul si discipolul, adica domnii Cosmin Brehuta si Mihai Radulea alaturi de generatia de actori tineri, generatia lui Mihai, pe scena Teatrului Elvira Godeanu, la Targu Jiu, la gala de Craciun, acum cativa ani.
Din pacate, ca orice vis frumos a tinut putin, si-au bagat politrucii bocancii in cultura, primarul a impus o managera fara habar de teatru, fara prezenta pe scena, pe care o recomanda… „vocea si talentul”. N-ar fi o problema daca ar avea si talent pe cata voce are….