Multe persoane au auzit, comentat, reacționat la diversele situații legate de prezența produselor locale în lanțurile de retail. Chestiunea practicilor comerciale inechitabile (UTP) este un subiect sensibil pe agenda publică. Prin UTP se înțeleg acele practici contractuale ce crează un dezechilibru de negociere între furnizor și retailer. În practică se ajunge la o împărțire inechitabilă a câștigului pe lanțul producție-comercializare-distribuție. Iar „taxa de raft” pare a fi, în context național, instrumentul asupra căruia s-ar putea acționa pentru ca furnizorul să primească mai mult din câștig. Recent a fost publicat un studiu care a încercat să afle dacă reglementarea extrem de detaliată și amanunțită a raporturilor contractuale dintre furnizor și retailer, ar putea avea un bun rezultat. Comisia Europeană a adoptat două directive pentru reglementare UTP, în acord cu părțile interesate (Directiva 2005/29/CE și Directiva (UE) 2019/2161). Este totuși sigur că reglementarea Deus ex machina va da rezultatele potrivite?
Recent am auzit despre taxa la raft ca o neîmplinire politică a mandatului ministerial din ultimul an. Se crede că rezolvarea UTP stă în reglementarea taxei la raft. Oare? Taxa de raft pare a fi expresia cea mai practică a raporturilor de putere pe lanțul alimentar, incriminată ca fiind o povară pentru furnizorul local. De ceva vreme (de prin 2005), prin „unfair trading practices” („practici comerciale neloiale”) și un acronim (UTP), este prezent în dezbaterea publică. Prin UTP se înțeleg toate problemele și tensiunile din lanțul alimentar, în principal dintre furnizorii de produse (alimentare) și retailul modern, în speță lanțurile de retail. Da, exact, despre acelea este vorba, lanțurile globale, pan-europene (și nu numai) față de care furnizorii locali se simt neputincioși. Pe cale de consecință ei apelează atât la simpatia publicului dar și la sentimentul național, precum și la guvernul statului membru (al României) pentru a face ceva. Pentru că acolo unde nu-i putere privată (de negociere, pe bani privați pentru consultanți dar și prin asocierea de forțe) este cerută intervenția puterii publice (de reglementare, pe bani publici). Probabil că în alte părți ale Europei, furnizorii sunt mai puternici, cu toate acestea societate a cerut reglementare. Pentru că acolo unde piața nu ajunge la echilibru, trebuie să se intervină cu instrumente de reglementare.
Criteriile de la Copenhaga și Tratatul de funcționare al UE
Reamintirea contextului, pentru că taxa la raft precum și practicile comerciale inechitabile fac parte dintr-o situație mai amplă, în cazul României, accesul în retailul morden. Deci nu numai raporturile de putere din cursul lanțului alimentar ci și puterea/capacitatea de a ajunge la raft. Să ne aducem aminte. Unul din cele trei criterii ce au definit devenirea România stat membru al UE a fost acela de „economie de piață funcțională”. Adică „free market economy”. Fără bariere, competiție liberă, etc. Să revenim la producătorii naționali, la dezbaterea din ultimii 3-4 ani, ce anume s-a cerut autorității publice (în sens generic) ca intervenție? Să reglementeze național o chestiune care, prin consecințe ar afecta integritatea pieței intracomunitare. Drept urmare a emoției publice doritoare de produse românești la raft dar și a dorinței politicienilor de a repara dezechilibrul contractual de putere între elementele lanțului alimentar, s-a experimentat juridic pe plan național: legiferarea accesului la raftul retailului internațional al furnizorilor din industria alimentară națională locală, prin măsuri din „arsenalul” economiei de comandă. De exemplu prin definirea produsului alimentar românesc și prin stabilirea unor procente/cotă de produse alimentare de la furnizorii locali (între timp și aceste intervenții au suferit modificări). Avem un element de dată recentă privind o astfel de încercare precum cota de produse agro-alimentar la raft (pentru că România nu este o excepție). Este vorba de Bulgaria, care a încercat și ea să legifereze cotă de produse de proveniență locală/națională, în retailul modern.
Doar că o astfel de reîntoarcere la piață națională, fără subtilități se lovește de obstacole legale. Ce articole din Tratatul de funcționare al UE (TFUE) sunt afectate de încercarea de a renaționaliza piața internă? Ținând și de faptul tratatul este un set de reguli agreate de toate cele 28/27 de state membre (dacă vrei modficare lovești în interesele tuturor celorlați)? Ce articole? Art. 34 și art. 49 din TFUE. Din start o reglementare națională care încearcă să încalce acele articole este condamnată la anulare (sigur, poate dura 2 ani dar cu costuri legale, administrative, bătăi de cap). Spune Comisia Europeană (gardian al Tratatelor, nu în nume propriu) cu referire la Bulgaria (în pachetul despre infringement din octombrie 2020, similaritate cu cazul România): „Such obligations undermine the free movement of goods, enshrined in Article 34 of the Treaty on the Functioning of the EU (TFEU), as it creates more advantageous and competitive marketing conditions for domestic food products, discriminating against similar imported products. It also hampers the freedom of establishment under Article 49 TFEU, in restricting the freedom of retailers to decide on their assortment, on the lay out of their sales surface, and to adapt their supply chain.”
Cota de produse la raft
Chiar și oameni raționali s-au lăsat „furați” sentimental de această „sirenă” imposibil de pus în practică. De ce? Să încercăm o simulare de proces de tip domino. Pentru că dacă România ar impune cotă la raft, ar trebui să o poată face și celelalte 26 de state membre (că ne-am luat la revedere de la Marea Britanie). Așadar dacă România, prin absurd (dacă nu ar exista Comisia Europeană, gardian al Tratatelor de funcționare ale UE și al drepturilor și obligațiilor tuturor statelor membre) ar putea și ar avea dreptul să impună ca un operator privat să își piardă libertatea economică de a negocia contracte și de a construi o ofertă de piață, ar trebui/ar face posibil ca măsura să fie aplicată similar de toate statele membre. Cu alte cuvinte și reciproc, să punem de o ipoteză, Ungaria ar obliga ca retailul internațional să aducă la raft doar furnizori locali în dauna altor furnizori, chiar români, ș.a.m.d.
Dar consumatorul român poate fi „alimentat” forțat?
Pe de altă parte am fi în situația să îi obligăm pe concetățenii noștri să renunțe la o parte din libertatea de a alege de la raft ce anume își doresc, impunându-le alegerea, vrând-nevrând, a produselor din piața locală. Studiile arată existența unei preferințe de alegere a produsului local, dar realitatea arată, prin cifrele de afaceri ale retailului modern, că scrupulele sunt atenuate de disponibilitate, convenabilitate și preferințe. Ce ar putea face un consumator român dacă s-ar vedea cu un 51% de produse locale, la raft, dacă ar dori altceva? Probabil că s-ar îndrepta spre online-ul nereglementat în ce privește cota de proveniență a mărfurilor sau s-ar naște traficul de frontieră, de speculă, cu produse europene? Dar și multe alte consecințe practice și politice. Ce ar însemna acest domino intracomunitar? Anularea uneia din cele patru principale libertăți, cea a libertății de mișcare a produselor și serviciilor în Uniunea Europeană. Am intrat puternici dar și slabi în Uniunea Europeană, da, există un dezechilibru, cum îl eliminăm? În speță (și din punct de vedere practic) retailul internațional este una din multiplele forme pe care le ia piața intracomunitară în viața noastră, de zi cu zi. Libertatea de mișcare este softul iar retailul modern este hard-ul.
Ajunși în acest punct să ne punem o întrebare. Dar oare cota de produse la raft, care se dorea să ajungă la 50%, de fapt ce mărime are în prezent (în sens larg)? Și în ale cui rafturi, trebuie să cascadăm cota de raft: și în toate micile magazine, și în online, și în HORECA? Nemaivorbind despre faptul că o cotă de produse poate fi de produse alimentare, agro-alimentare și non-alimentare. Pentru a răspunde acestori întrebări, avem la dispoziție disponibile date publice, din cercetări independente, pe metodologii bazate pe reprezentativitate despre prezența produselor de la furnizori naționali, despre cota ocupată în rafturile retailului internațional? Care este baza la care ne raportăm?
Practicile comerciale neloiale
Din punct de vedere istoric, cu ceva ani în urmă, când a început să ia amploare dezbaterea privind raporturile contractuale între furnizorii și formele intracomunitare de retail modern, în baza cadrului legal comunitar existent, ca răspuns la preocupările opiniei publice, ale operatorilor economici, ale deputaților din Parlamentul European, Comisia Europeană a încercat să se mențină în afara jocului politic. La acea vreme, între directiva din 2005 și cea din 2019, a motivat că raporturile dintre furnizori și retaileri țin de domeniul legislației comerciale, de negocierile între părți. Și că ar trebui ca nemulțumirile între părți să fie rezolvate în instanță. Tocmai asta era una din probleme. Pentru că negocierea în instanță cere timp, resurse financiare și umane calificate, dar are și un efect de hazard moral. Dacă pe de o parte este vorba de furnizori diverși, de cealaltă parte sunt operatori importanți din retail. Ai vrea, dacă ești un furnizor mic, să îi superi? “Eu sunt mic, tu fă-mă mare!” pare a fi cerut micii furnizori. Așa că ulterior CE a creat un format de atenuare a disensiunilor, la care să se așeze actorii relevanți pentru a-și acorda pozițiile. Dar nu a fost suficient. Și apoi a fost concepută și adoptată o directivă specială, care actualizează regulile privind UTP și urmărește să dea putere furnizorilor. România are și ea temele sale, transpunerea directivei în legislația națională.
Paranteză
Un pic de imersiune în merchadising ne-ar indica o problemă, mai pământeană. Sau mai multe. Ca să ajungă la raft, ca produsele unor furnizori să listate, pe lângă praticile informale (dar nu discutăm despre acelea, că țin de anecdotică) trebuie ca furnizorul să aibă o strategie de merchandising. Trebuie să înlăture/substituie de la raft, prin mjloacele competiției loiale alți furnizori (pentru simplul motiv că rafturile nu sunt din gumă de mestecat). Și trebuie să aduci valoare retailer-ului, are un model complex de business, bazat pe calcule și pentru a simplifica, raftul prin geometria sa, trebuie să producă valoare. Dacă produsul se vinde, câți bani „produce” pe unitatea de suprafață? Ce înseamnă că se vinde? Este diferența dintre sentimentele consumatorilor români, puternice în media și sondajele de opinie și coșurile lor de cumpărături de produse alimentare și nealimentare. Diferența motivată de prețul cel mai mic. Așadar prezența la raft este doar o mică parte din ecuația de merchandising.
Taxa de raft
În acest cadru apare taxa și discuția despre ea. Este considerată, în dezbaterea internă, privind re-echilibrarea raporturilor în lanțul alimentar, prin prisma practicilor comerciale inechitabile, un factor cheie. Care ar permite redistribuirea beneficiilor pe lanțul alimentar. Pe lângă taxa de raft sunt incriminate și alte taxe, până la vreo 20 (acum circa 5 ani), ce apar în lanțul alimentar, la distribuție.
Un posibil efect al reglementării UTP
Tot acest demers explicativ l-am parcurs pentru a ajunge la unul din posibilele răspunsuri către care ne îndreaptă studiul identificat. Reglementarea excesivă la detaliu, a raporturilor contractuale dintre furnizori și retailerii internaționali, poate duce la un dezechilibru și mai mare, în practică. Un studiu JRC (Joint Research Centre) intitulat „Contracting and Farmers’ Perception of Unfair Trading Practices in the EU Dairy Sector” pe care îl găsiți la European Science Hub, a analizat aplicarea Directivei UTP și ajunge la o concluzie rezumată, politicos exprimată, ca mai jos. Mai multă precizie și reglementare contractuală poate determina o agravare a UTP, nu o reducere a UTP.
„It is commonly asserted that unfair trading practices (UTPs) emerge largely as a result of contract incompleteness. In line with this view it is claimed that making contracts more complete will represent an antidote to UTPs. In this paper we argue that this does not need to be the case. This is because contracts, except for their potential to increase the surplus generated in the transaction, determine how this surplus will be divided. This, in turn, makes it possible for both trading partners to use contractual terms to turn the distributional conflict to their advantage. In the presence of unequal distribution of bargaining power this may lead to a situation in which the stronger party may succeed in tilting the contract in its favour by including UTPs in the contract content. Drawing insights from data collected in 2017 through a field survey among dairy farmers in France, Germany, Poland and Spain, we find support for this argument. Our estimation results show that contract completeness increases the likelihood of farmers reporting that their contracts with processors include the practices that may be considered as UTPs. Further, and also in line with this argument, contract completeness does not seem to affect UTPs during the contract execution or its termination.”
Așadar cu cât devine contractul mai stufos, cu atât este nevoie de și mai multă asistență legală/juridică (deci consultanță profesională) inclusiv management contractual profesionist. Cum la fel de intuitiv este că retailul în rețea va născoci alte mecanisme și chichițe pentru a-și păstra cota din lanțul de preț.
Iar în ce privește Directiva (UE) 2019/2161 modificată ? Vezi mai sus. Sau o intepretare bazată pe textul directivei. Dacă taxele sunt acceptate contractual, sunt bune și aplicabile. așa cum este specificat Directivă: „[…] ar trebui să fie interzisă în temeiul prezentei Directive perceperea unor plăți din partea furnizorului fie către cumpărător, fie către un terț, pentru aceste servicii, cu excepția cazului în care plățile au fost convenite la încheierea acordului de furnizare sau în cadrul unui acord ulterior dintre cumpărător și furnizor și fac obiectul unor clauze clare și lipsite de ambiguitate”.
Eventuale soluții
Întâi să trecem prin cauze. Dezvoltarea industriei alimentare, agro-alimentare a fost probabil stimulată de dezvoltarea pieței locale, de accesul la finanțări europene. Output-ul industriei agro-alimentare s-a izbit de existența retailul internațional, la un moment în care, probabil, deja acesta se instalase în România, cu tot modelul său de business, bazat în mulți din primii ani, pe furnizori din alte state membre. Aici putem specula cu privire la faptul că penetrarea spațiului comercial al României, cum se și vede la orice colț de stradă, s-a putut face oriunde a fost posibil. Politicienii români, la nivel central sau local, planificatorii urbani, nu au avut absolut nicio abordare prospectivă, nici măcar una comparativă ce s-a întâmplat în alte state membre ca urmare a dezvoltării comerțului modern. Azi retailul internațional este puternic, este prezent, dar a făcut ce a putut și ce era permis (autoritățile naționale și locale au „introdus” retailul internațional în orașe) ca să cucerească piața internă. Mai adaug că, ceea ce nu este discutat, cu adevărat situația este dificilă pe noii intrați în această piață a produselor agro-alimentare. Ultimii veniți, cu capacități noi de producție agro-alimentară au mari probleme în a avea acces la distribuție și vânzare, să ajungă la client. Dar, pe de altă parte, orice carte despre afaceri te îndeamnă când pornești la drum, să faci o fabrică de mezeluri, de exemplu, să îți planifici, măcar: cum vei vinde și cui? Sunt produsele recunoscute de piață? Sunt mai bune decât ale altora ce vor fi dizlocați la raft?
Dar începând cu 2020 suntem într-o situație specială, care probabil va continua, vânzârile altundeva decât în forme de comerț organizat, nu vor fi posibil. Acest an a arătat unei părțidin producătorii de produse agro-alimentare că trebuie să dezvole și canale alternative de distribuție, precum comerțul online. Că marketing-ul, mai ales cel de localizare, este foarte important pentru a crea o afinitate a consumatorului cu produsul local. Că poate, trebuie gândită activitatea economică într-o ecuație a piețelor locale, a dezvoltării de mărci regionale. Că acolo unde este posibil, trebuie reunite forțele locale (susținute cu finanțare națională), pentru dezvoltarea unor modele de business care să nu încalce promisiunile pe care ni le-am asumat ca națiune prin Tratatul de funcționare al UE, și anume Art. 34 și art. 49.
Și ar fi util să fie întreprinși pași mai aplicați, de toți actorii participanți în lanțul alimentar în înțelegerea reciprocă a modelelor de business, pentru că pentru a știi să negociezi cu ceilalți trebuie să le cunoști felul de a fi. Modelul de business al retailului, care din ce în ce mai mult include furnizori locali dar și modelul de business al furnizorilor locali.
Nu în cele din urmă recursul la teoria și practicile de merchandising devine mai mult decât o cerință de cultură generală pentru producătorii locali de produse agro-alimentare.
Să fim mai inventivi mai degrabă decât să dăm cu capul în zid.
Resurse documentare
Infringement Bulgaria „Free movement of goods and freedom of establishment: Commission asks BULGARIA to remove discriminatory measures obliging retailers to favour domestic food products”, link https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/EN/INF_20_1687
Studiul „Contracting and Farmers’ Perception of Unfair Trading Practices in the EU Dairy Sector”, JAE – Journal of Agricultural Economics, https://ec.europa.eu/jrc/en/publication/contracting-and-farmers-perception-unfair-trading-practices-eu-dairy-sector. Studiul este publicat și la https://onlinelibrary.wiley.com/doi/full/10.1111/1477-9552.12388
Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) Text cu relevanță pentru SEE, link https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32005L0029
Directiva 2005/29/CE a fost amendată prin Directiva (UE) 2019/2161 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2019 de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivelor 98/6/CE, 2005/29/CE și 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului în ceea ce privește o mai bună asigurare a respectării normelor Uniunii în materie de protecție a consumatorilor și modernizarea acestor norme (Text cu relevanță pentru SEE), link https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32019L2161
Taxele care măresc preţul de la raft (cotidianul.ro), autor Cosmin Pam Matei, link https://www.cotidianul.ro/taxele-care-maresc-pretul-de-la-raft/
Destul de documentat articolul , insa doar pe hartie. Ce spuneti despre inexistenta taxelor pentru produsele de grup ale lanturilor ? Adica furnizorul roman plateste , dar furnizorul strain care aduce marcile private ale retailerului ( uneori si furnizorii romani ) nu platesc aceste taxe. Cum sa concureze un producator roman care are taxe de 50% cu o marca privata cu zero taxe ? De asemenea ar trebui sa fie si clasificate si comparabile taxele. Adica produsul cu aceleasi dimensiuni si aceeasi utilizare la raft , sa aiba aceeasi taxa , nu proportional cu pretul marfurilor cum e acum ….
Producatorul roman ar trebui in primul rand sa invete cum e cu legislatia europeana. Ar trebui sa intelega ce inseamna concurentialitate pe piata si sa se adapteze corespunzator. Ar trebui sa inceteze cu milogelile si cu vaicarelile. Daca nu e in stare, nu putem decat sa-i uram succes in adiministrarea incapacitatii sale de a intelege lucrurile!
Nu poti incalca legislatia europeana, si oricum, ar fi total neproductiv sa n-o respecti! Noi am muri de foame fara UE, dar in mod majoritar nici macar nu suntem in stare sa pricepem asta.
Nu ai cum sa reglementezi asa ceva.
Exista si producatori romani care vand sub marca de magazin, sa stiti.
Romania dupa 1990 a pierdut pe toate fronturile. Subventii slabe pt.produsele agricole proprii, faramitarea exploatatiilor agricole, agricultura de subzistenta, lipsa de credite favorabile agricultorilor incepatori, lipsa asocierii producatorilor agricoli, aprobarea de catre primari ale marilor marketuri in zonele centrale pe comisioane, legislatie care favorizeaza importurile agricole si alimentare, cu scutiri de taxe, nivel ridicat de chirii pentru producatorii autohtoni in zonele centrale si in piete. Mai sunt si altele ce explica faptul ca importam 85 % din alimente brute si procesate.
pe scurt, sa permitem distrugerea completa a productiei romanesti ca sa nu incalcam normele ioropene! mersi, poezia asta o aud de vreo 25 de ani incoace
Draga Nelu, noi distrugem singuri productia romaneasca, nefiind in stare s-o facem competitiva, la nivelul a ceea ce inseamna piata UE si piata mondiala, in general. Guvernul nu se poate amesteca in piata libera! Este oricum neproductiv sa te amesteci, ca guvern. Nu ai face nimic altceva decat sa prelungesti starea de necompetitivitate. Producatorii trebuie sa devina capabili sa concureze pe piata libera. Este singura solutie!
Evident trebuie sa fii cat de cat inteligent, sa muncesti foarte mult, sa nu mai incerci sa pacalesti! Sa-i fie de bine producatorului roman, daca nu e in stare!
Cine sa apuca sa produca rosii, daca va castiga mai bine devenind salariat al statului?!
Cine e nebun sa vrea sa castige mai putin?
Avem sute de mii de cercetatori, profesori, medici. Toti pregatiti de un invatamant de tot rasul. Dar toti iau cu mult mai muti bani decat producatorii si fara prea mare efort.
Statul roman este capturat de „rent-sekers” ( e un articol excelent al profesrorului Cernea pe Contributors pe aceasta tema).
Este indecent ca dupa ce le tragem bice pe spinare si facem ca toti puturosii si incompetentii sa castige de doua ori mai mult decat ei zdrobind seminte, sa le mai cerem producatorilor romani si „sa fie competitivi”.
Adica e de vina victima ca s-a aruncat in cutit…
===
Statul roman nu are nicio treaba cu economia liberala, ci mai curand cu una de tip corporatist.
O anomalie genereaza o alta anomalie, astfel incat apare o adevarata reactie in lant, un hatis de prevederi, cand cel mai simplu ar fi fost sa te abtii de la inceput. Lanturile de retail au succes si pot negocia preturi pentru ca formula lor aduce clienti. Piata functioneaza in interesul consumatorului, nu al furnizorului, de aceea furnizorul trebuie sa-si gaseasca drumul propriu bazat pe aceasta logica, nu pe cea a reglementarii. Odata intrat statul in joc, prin organisme si supraorganisme, el nu mai iese. Apoi ne minunam de unde au aparut sinecurile de partid. Pai daca esti prost si plangi la mormant strain… Ca furnizor mic, retailul nu e o solutie? Pai de ce incerci? Pentru ca nici sa vinzi singur nu e o solutie. Dar exista poate solutia asocierii,a crearii unor lanturi de aprovizionare si desfacere directa prin alte canale. Un alt model de business trebuie inventat. IN NICI UN CAZ nu trebuie sa pretinzi ca cineva sa intre cu cizmele in relatiile comerciale din piata. Asta ti se va sparge in nas, daca esti doar un comerciant cinstit, nu clientul partidului.
Daca la nivel national sau la nivel local s-ar interzice (sau suprataxa masiv) amplasarea de supermarketuri in zona centrala a oraselor, aceasta problema s-ar reduce substantial. Sau chiar ar disparea.
In definitiv, centrul orasului este un spatiu social in primul rand si niciun tratat al UE nu interzice protejara functiilor oraselor. Ba chiar dimpotriva.
Cauza practicilor incorecte este capturarea consumatorului de catre retelele de hypermarketuri. Acestea au ocupat practic tot ce inseamna vad comercial, impingand la disparitie micile magazine.
Daca am avea hypermarketuri doar in afara orasului, clientela acestora s-ar reduce substantial, sau choar daca nu, am avea oricum un numar mult mai mare de magazine de proximitate in zona centrala, iar acestea ar incheia contracte mult mai favorabile producatorilor locali.
===
O a doua cauza a acestei situatii este incapacitatea producatorilor de a isi vedea propria afacere ca o afacere. Multi se limiteaza la a produce si depun extrem de putin efort in comercializare. Mai mult, ei asteapta ajutor de la guvern, imposibil oricum intr-o economie de piata.
Acest lucru s-ar rezolva tot prin rezervarea spatiilor centrale micilor magazine.
===
Ce putem face acum?
Foarte putin, supermarketurile sunt construite si oamenii sunt obisnuiti sa cumpere de la ele.
S-ar putea doar:
a) Un PUG restrictiv in ce priveste spatiile comerciale pe suprafete mari (cu efecte doar pentru viitor, dar macar atat)
b) O politica de taxe locale prohibitive pentru spatiile comerciale centrale – asta insa ar fi dificil pentru ca ar fi dificil de justificat de ce magazinele mari sunt taxate mai mult decat cele mici. Dar se poate incerca.
c) Suprataxarea parcarilor in zonele comerciale – ceea ce ar descuraja clientii si ar avea si avantajul de a scadea poluarea. Perfect fezabil si inatacabil.
d) O politica agresiva de incurajare a micilor magazine, prin ajutor de stat – acum ar fi momentul. Dar agresiv inseamana rapid si in numar mare, nu o lalaiala de ani de zile cu „dosare” de toata jena. Cam greu de crezut de la politicienii nostri impotenti in masa si indiferent de partid.
…si altele de acest fel, majoritatea la indemana autoritatilor locale.
Pe scurt, leacul monopolului este concurenta, nu reglementarea.
Da, lanturi comerciale mari precum Carrefour au cumparat retele comerciale mai mici sau simple magazine existente in zone centrale ale oraselor. A se vedea de exemplu achizitia lui Billa.
Dupa nici 3 ani a inceput consolidarea, ie s-a trecut la inchiderea magazinelor mici si pastrarea unor centre mari . M-am tot intrebat de ce o companie isi reduce procentul pe piata (market share). Am inteles apoi ca au fost abandonati clientii mai mici si cei fara moblitate (ie mai batrani, cu venituri mici si fara masini). Ceilalti, deja capturati, se vor deplasa la centrele mari.
Da, si asta se inscrie in strategia de capturare despre care vorbeam.
Numai ca guvernele si primariile, in loc sa se ocupe de cauze, se tot chinuie sa reglementeze preturile.
Fenomenele descriese sunt valabile pe plan european si ar fi extrem de contraproductiv amestecul autoritatilor in mecanismele de piata.
Rolul magazinelor alimentare este apovizionarea oamenilor cu alimente, orice restrictii precum cele sus numite ar ingradi simtitor accesul usor si liber la alimente, nu vorbim nici de electrocasnice si nici de materiale de constructii, e „papa” cea de toate zilele iar idea taxari parcarilor, hilara !!
Produsele romanesti ca de ele este vorba, au probleme datorita lipsei lantului de desfacere a acestora, un retalier pt a putea satifiace o aprovizioanare continua are nevoie de parteneri care pot satisface necesarul de produse la termenele de livrare dorite asa cum acest retalier nu poate negocia cu „100” de furnizori cantitatile necesare.
E vorba de eficienta aprovizonarii la preturi concurentiale acceptate de consumatori.
De regula industria reactioneaza intr-un fel sau altul, fie ca schimba retele produselor cu ingrediente mai ieftine dar de calitate inferioara insa in cadrul unor standarde minime, fie ca schimba marimea ambalajelor, isi eficetizeaza propria aprovizionare facand presiuni asupra asupra producatorilor agricoli.
Cel mai slab din intreaga veriga este producatorul, cel care pune la dispozitie materia prima iar daca acestea este neorganizat ca in Romania nu va avea nici o putere de negociere, din contra, va fi obligat sa vanda la preturi proaste ori da faliment.
Hypermarketurile practica preturi de oligopol.
Pe de o parte au capturat consumatorii si pe cealalta parte au monopolizat vadurile comerciale.
Este greu de crezut ca producatorii din Romania s-ar putea organiza. E vorba despre distante mari si putin timp disponibil. Si oricat de bine s-ar organiza nu vor face fata in veci unor corporatii care isi permit sa plateasca avocatii si sa mituiasca primariile.
====
Masurile amintite de mine sunt in avantajul consumatorilor si al micilor producatori. Ele au rolul de a sprijini concurenta, in situatia in care piata a fost distorsionata puternic, Este imposibil sa reglementezi preturile, dar este posibil si chiar de dorit sa restabilesti concurenta.
In plus, eu nu am vorbit nicio clipa despre producatorii romani. Eu ma gandesc la micile intreprinderi, care pot fi foarte bine detinute de cetateni germani, italieni, portughezi etc. Ma intereseaza ocrotirea concurentei si pastrarea capacitatii de reactie rapida a micilor firme.
Nu doar producatorii romani mici sufera de pe urma monopolizarii spatiilor comerciale de catre marile lanturi. Sufera si micii comercianti, de orice natie.
Un alt mare efect al acestei inflatii de hypermarketuri este destramarea spatiilor sociale. Orice cartier trebuie sa aiba mici magazine, mici cafenele, tot felul. Este o necesitate sociala. Chiar si din punct de verere al sanatatii, aceste spatii sunt esentiale.
Mai mult, prezenta multor magazine mici implica diversificarea ofertei, cu efecte atat asupra calitatii vietii, cat si asupra capacitatii de inovare.
Dar primarii Romaniei nu vad decat taxele incasate de la tot felul de smecheri. Si poate si spagile, astazi mult mai sofisticate decat in urma cu 10 ani. DNA nu mai poate face nimic.
===
Alte magazine sunt doar investitii speculative. Ca si multe blocuri de locuinte uriase.
Umfla bilantul fondurilor de pensii si de investitii. Care bilant mareste suma acordata directorilor acelor fonduri. Dar nu le intereseaza daca locuieste cineva in blocuri, ce randament au magazinele. Important este ca apar in bilant.
Din nou cu concursul primarilor si al Consiliilor locale. PUG-urile ar trebui mult mai bine analizate din punct de vedere al impactului pe termen mediu si lung. Dar cine sa o faca?
===
E imoral sa lasi prostii sa isi pastreze banii! Iar romanii fac pe desteptii, dar sunt prosti de behaie. Iar cand nu sunt prosti sunt doar lichele de doi bani, care nu dau tunuri ci se bucura de o masina bengoasa data drept spaga.
Pretul spune aproape tot, in rest idei fanteziste. Fiecare e liber sa-si deschisa orice afacere, depinde de consumator daca va merge sau daca va falimenta.
Lanturi precum Lidl, Penny, Carefour deschid magazine in cartiere, este modelul de afacere. Asa cum fratii Dedemann au reusit sa deschida o afacere de succes avand o cuncurenta straina puternica nu vad nici un obstacol sa poata aparea ceva similar romanesc, de ce n-a aparut ? spre exemplu sustinut de industria romaneasca producatoare de alimente dar si alti precum daca ar exista, asociatia producatorilor de produse agricole si banci romanesti.
Nu exista capital romanesc puternic, de aceea nu a aparut concurenta.
Stam cel mai prost din UE la acest capitol.
Criteriul „capacitatea de a face fata concurentei” era esentail pentru aderare, dar Romania nu l-a indeplinit in 2007 si nu il indeplineste nici acum.
Prima justificarea a interventiei (dar nu pe pret!) este lipsa concurentei.
===
Pretul e doar jumatate de poveste. Sunt destul de multi consumatori care au inteles ca nu are sens sa bata jumatate de oras ca sa ia cafea cu un leu mai ieftina decat la magazinul din colt.
Dar micile magazine au fost falimentate de intrarea pe segmentul de proximtitate a marilor magazine.
Oligopol nu inseamna concurenta.
===
Eu sustin conservarea functiei sociale a comertului, si asta nu se poate face decat cu magazine mici de proximitate.
Mall-urile incearca sa loveasca si in aceasta directie, prin strategii de petrecere a timpului liber. Nu este insa acelasi lucru cu functia sociala.
UTP este un caz tipic de distorsionare a valorii intre Makers and Takers. Fenomenul este foarte frecvent pe piata de produse agricole si este global.
Producatorii nu au capacitatea de a negocia contracte cinstite cu procesatorii sau distribuitorii si se aleg cu o parte mica din valoarea generata. In majoritate tarilor producatorii iau mai putin la un litru de lapte decat distribuitorii. In UK au fost dovedite si cazuri de carteluri ale distribuitorilor care fixau pretul laptelui.
pfff…taxa la raft si bere la draft, oricum ar fi vi s a anesteziat mirosul (nu de la cotronavirus) ci de la rosia / tomata produsa n laborator, vorb aia, s ajunga la toata lumea, ca doar acum nu mai sint milioane de guri ci miliarde. dac am inteles bine, frantzuzul smecher (nevoie mare) si neamtzul corect (ajuns si asta mare bisnitzan) v au umplut supermarcheurile cu fructe de mare ? unde s pepenii de dabuleni ?
Totul depinde de modul in care consumatorul se raporteaza la comert indifierent de forma pe care acesta o practica si fiecare este liber sa cumpere unde doreste.
In fata marilor firme consumatorul este „neputincios”, el poate reactiona numai prin schimbarea modului de a cumpara.
Atata timp cat pretul va ramane atragator consumatorul se va orinienta catre ofertele cele mai avantajoase, calitatea produselor nefiind criteriul definitoriu.
Cine pune pret pe calitate se va orienta catre acel comert care ofera o calitate superioara fata de cel oferit de marii retailieri insa un lucru trebui a fie clar, toate produsele comercializate trebuie sa corespunda standardelor de calitate impuse de normele europene cat si interne.
Acest segment al comertului alimentar este supus unei competitii puternice, competitie cu efecte negative de regula asupra producatorului, fie agricol, fie industrial.
Consumatorul prin comportamentul de cumparare poate influenta actiunile acestuia, sa nu uitam, marii comercianti si ratalieri lucreaza cu metode sofistificate prin care consumatorul poate fi directionat in directia dorita, in fata acestor metode, sansele sunt minime.
Toate cardurile de fideliate, de plata, ofera informatii foarte pretioase asupra comportamentului consumatorului, o data acestea puse la dispozitia comertului , de multe ori fara stinta acestuia, ofera multe varinate prin care cumparatorul poate fi influentat.
Puterea comertului din domeniul alimentar asupra furnizorilor este covarsitoare, fara el, funizorii neavand posibilitatea desfacerii productiei alimentare. Este un sistem pus la punct de multi ani si care dupa cate se vede functioneaza foarte bine, ramane de cautat si de gasit acel echilibru intre interesele furnizorilor, comerciantilor si al cumparatorului.
Nationalisme de prost gust, clamate de fel si fel de parerologi si politruci imbibati cu imbecilisme de tip national-comunist, al caror nivel de intelegere a lucrurilor se afla sub limita admisa de o societate minim civilizata.
Numai a societate civilizata nu suna cuvintele tale :D
Politicie protecționiste (indiferent că este vorba despre cote, ori taxe șamd.) au un efect cert, verificat: scăderea calității produselor și creșterea prețului lor.
Dacă ne referim strict la produsele alimentare românești, nu este – în mod evidet – vina Carrefour că România exportă grâu și importă produse de panificație congelate, spre exemplu. Este pur și simplu vorba despre lipsa de performață și competitivitate a economiei românești.
Pentru că nu vreau musai să discut acum despre subvențiile în agricultura altor state europene, aș vrea să spun doar că am fost cucerit de modul în care producătorii locali din Franța, Italia, ori Spania, bunăoară, se asociază (ori nu) și realizează produse cu specific local, care sunt obținute cu unele costuri mai mari decât în agricultura intensivă, dar sunt de calitate excepțională și sunt vândute cu prețuri superioare. Au încercat și lupta absurdă cu Carrefour și au înțeles că este un drum greșit.
Agricultorii români realizează produse proaste, cu „brânză de Sibiu” necomestibilă, ori „miere bucovineană” botezată șamd, la prețul onora „tradiționale”, „bio-eco” etc. Și-atunci, cumpărătorii sunt descurajați…. Au mai mare încredere în Carrefour, unde produsele sunt verificate, căt de cât.
Cred ca exagerati un pic. In mai toate orasele României exista brutarii sau fabrici de paine de calitate, chiar si in Moldova. Si cu toate acestea ele patrund f greu in Carrefour sau alte mari retele. Asta pentru ca toate marile retele prefera prefera centre de aprovizionare centralizate. Exista o inertie sau lene uriasa in marile corporatii si stiu asta din interior. Mai toate cer precalificare, asigurari f scumpe, acoperire pe scara larga, etc. Este mai usor sa ai un contract unic cu un furnizor din Alemania sau Francia, chiar daca costa mai scump sa faci livrare spre Romania. Nu exista autonomie nici la nivel de oras, ca sa nu mai vorbesc de unitate comerciala.
Acum cativa ani am facut o croaziera in Mediterana si am constatat cu stupoare ca toate alimentele veneau din Miami, unele inghetate, desi in Medit existau alimente proaspete. Pana si pestele era adus de la Miami, ca sa mananci un peste proaspat trebuia sa iei masa pe tarm.
O brutarie sateasca nu are cum sa asigure furnizare constatna si calitate constanta. Pentru ca la randul ei depinde de materie prima inconstanta. Ori, asa ceva este de neacceptat pentru orice lant comercial.
Pentru a asigura constanta ai nevoie de ani de zile de incercari si asta are un cost de neacceptat de catre micul producator.
El insa este mult mai bine plasat pe piata locala. Numai ca nici acolo nu mai are loc. Din ce in ce mai multe retele satesti ale marilor lanturi apar in satele Romaniei, disclocand micii producatori si de acolo.
Romania are ce isi doreste: producatori mari si straini. Romanii prefera sa fie angajati, cu salarii care sa le pemita o vacanta in strainatate si o masina „bengoasa”. Pentru foarte putini romani devenirea personala este legata de o afacere.
Aveti dreptate, dar nu ma refer la brutarii satesti. Un oras de 80000 locuitori are brutarii de calitate europeana, dar nu reusesc sa intre in Carrefour. Si exemplele sunt multiple. Pana la urma diagnosticul corect este lenea.
De ce ar trebui sa intre o brutarie intr-un mare lant?
===
Spuneam si mai jos: daca toate spatiile cu vad sunt ale marilor lanturi, ele se afla in pozitie dominanta si evident ca o folosesc in relatia cu micii producatori.
===
Micile magazine sunt esentiale pentru sanatatea unei colectivitati. Dar ca sa se pastreze, ale trebuie sa aiba vad comercial.
Romania este intr-o continua plecaciune in fata mall-urilor, pe care le lasa sa acapareze toate spatiile cu vad si sa scoata de pe piata micile magazine. Aceasta situatie este anti-concurentiala, Este daunatoare economic (evident) dar si social.
===
Poate fi si lene in unele cazuri. Dar marile lanturi stapanesc patiile cu vad. Dicteaza preturile si conditiile, O brutarie de calitate europeana nu inseamna nimic in fata goanei dupa profit a marilor lanturi. Nu conteaza calitatea, ci capacitatea de a-si intretine clientii. Multi nici nu vor calitate, ci doar preturi mici,
Iar cei care au nevoie de calitate si de o experienta sociala a comertului sunt incet-incet „convertiti” la „civilizatia” hypermarketului sau isi iau lumea in cap din multiple motive.
===
Statul trebuie sa intervina pentru a ocroti concurenta si spatiul social, Poate face asa ceva prin controlul spatiilor. Nicidecum prin controlul preturilor.
@Cinicul _ „…patrund f greu in Carrefour”
Așa cum am spus, am admirat produsele cumpărate de la producători locali occidentali, care au renunțat la lupta cu Carreforur, deși produsele lor sunt mai scumpe, fiind realizate în cantități mici și având costuri de producție mari.
Legat de contracte, cumpăr produse Rogelya Prod din Carrefour, care sunt disponibile în București, dacă nu mă înșel, într-un singur magazin. Așadar, contract pe cantități mici, pe scară restrânsă etc.
…Dar nu asta îmi doresc, ci mărfuri tradiționale de calitate excelentă, mai scumpe, dar în care pot avea încredere, fabricate și vândute în afara lanțurilor comerciale, pe plan local. Dar, este necesar ca ele să aibă o calitate excepțională și să beneficieze de un marketing pe măsură. (Spre exemplu, mutatis mutandis, după ce am vizitat Capri, am fost plăcut impresionat de produsele cosmetice Carthusia, pe care le-am comandat ulterior online. La fel, Ahava, din Qumran șamd.)
Orice magazin are nevoie de vad comercial, sau macar de un spatiu decent.
In Romania hypermarketurile au patruns masiv in cartiere, suprapunandu-se cu magazinele de proximitate independente – inchise sau preluate in cele din urma.
Cum sa vinzi daca nu ai unde?!
===
Proces de de-scocializare a comertului ce se petrece cu concursul primariilor.
Ca si procesul de constructie de locuinte fara scop locativ, ci doar cu scop investitional de bilant (fonduri de pensii si fonduri de investitii).
Am spus si mai sus: micile magazine sunt esentiale atat pentru o economie sanataoasa, cat si pentru un climat social propice. Iar de ele raspund in primul rand primariile, Pe care le doare la basca de cetateni.
@Dedalus _ „Orice magazin are nevoie de vad comercial…”
M-am referit la magazinele locale, târguri, rețele de magazine regionale. La acestea participă și producătorii români și sunt locurile în care își fură și înșală clienții. Ei bine, domniile-lor vor să o facă „la scară”, prin Carrefour. Pe rafturile Carrefour, logistica pe care o are Carrefour, marketingul său etc.
Iar Internetul oferă un „vad comercial” imens.
Repet, cunosc problemele din relațiile autorităților cu producătorii, am vorbit despre ele, știu că mediul investițional românesc este neprielnic șamd.
Dar, lipsa de competitivitate a producătorilor români are cauze și la producători. Dovada este faptul că unii dintre ei au reușit. Nu mă gândesc la cei cu relații politice, gen „roșia teleormăneană”, ori „porcii din Alexandria”.
Daca intr-un cartier toate spatiile cu vad sunt in posesia marilor lanturi, unde vinde micul producator?
===
Pe internet se vinde foarte greu. E nevoie de o publicitate bine facuta, care costa mult mai mult decat isi permite un mic producator sau comerciant.
Romania a „beneficiat” de finantarea Grupurilor de Actiune Locala si a Asociatiilor de Producatori.
Doar ca onor Ministerul Agriculturii la brat si si mai onor Ministerul Fondurilor Europene (o institutie fara nicio noima, in afara de a mai da niste bani degeaba unor functioanri, dar e alta discutie) au nascocit asemenea proceduri incalcite, incat finantarea a intarziat si cate 3-4 ani! Iar cand totusi banii au venit, au fost imparititi intre primari pe bucatele de drumuri.
Asa ca bani au fost -si sunt – exista si nevoie de ei pentru ce spuneti. Doar ca ministrii romani sunt pur si simplu incapabili, Iar functionarii – niste profitori ai sistemului. „Rent-seekers”.
De aceea spun ca „Laissez-faire” nu functioneaza intr-o economie deschisa, cum e a Romaniei.