Utile reveniri la literatura dramatică a lui Gorki
Împărtășesc, fără nici cea mai mică rezervă, argumentele aduse de Călin Ciobotari, autorul cărții Recitindu-l pe Gorki. Un teatru la marginea crizei (Editura Junimea, Iași, 2021), în favoarea rediscutării din perspectiva și cu instrumentele critice specifice zilelor noastre a literaturii dramatice a celui care ne-a lăsat cel puțin o capodoperă. E vorba, desigur, despre Azilul de noapte.
Rezum, așadar, la rându-mi câteva dintre argumentele profesorului și criticului de la Iași. Avem, marea majoritatea dintre noi, o viziune limitativă a dimensiunii operei destinate scenei de Gorki. Adică o reducem la două, trei sau patru titluri- Azilul de noapte, Vassa Jeleznova, Copiii soarelui, poate și la Barbarii, Bătrânul și Egor Bulîciov și alții– însă ignorăm aproape cu desăvârșire faptul că ea conține nici mai mult, nici mai puțin de 17 titluri. Indubitabil, nu toate aceste titluri ascund în spatele lor mari reușite, unele dintre ele fiind eșecuri în lege. Se pare chiar că Gorki însuși avea capacitatea de a se autoevalua destul de exact. Întreținem, prin urmare, cum bine observă Călin Ciobotari, o falsă familiaritate cu creația unui dramaturg care, dincolo de marile lui compromisuri ideologice și politice (convingerilor anarhisto-comuniste li s-a adăugat, de la un moment dat încolo, confortul de care a avut parte ca urmare a transformării sale într-un scriitor emblemă pentru cultura stalinistă) și asta din cel puțin trei motive.
E vorba mai întâi despre proverbiala comoditate a teatrelor noastre, despre teama de a revizita creația cuiva iremediabil conpromis ideologic ( tocmai de aceea aș fi dorit ca autorul cărții să detalieze raporturile complicate dintre Gorki, anarhism, comunism și Stalin, o detaliere făcută din perspectiva teoriilor moderne referitoarea la reîntoarcerea autorului, la relația dintre operă și eul care o scrie, relație ărivită din perspectiva moralei, a ceea ce Monica Lovinescu a numit, la un moment dat, est-etica), dar și despre faptul că nu dispunem de traduceri în limba română de dată recentă. Însuși Călin Ciobotari a fost silit să lucreze pe traduceri vechi semnate fie de Emma Beniuc, fie de Svetlana Marosin. Ele fiind cele care i-au permis accesul în care exegetul numește, în opinia mea, nițeluș riscant “muzeul Gorki”. Și chiar dacă sunt de acord cu previziunile nu din cale de afară de optimiste referitoare la viitorul pe scenă ale scrierilor lui Gorki, previziuni ale regizorului Alexa Visarion căruia îi datorăm o montare de referință a Barbarilor, regizor care i-a acordat semnatarul volumului un interviu mustind de substanță, cu cele ale lui Călin Ciobotari însuși, îmi place să cred că un acces ceva mai ușor la texte ar permite o oarecare schimbare de perspectivă. Care nu are nimic în comun cu niște pretinse reticențe ale lumii culturalo- teatrale românești față de literatura rusă, reticențe complet nejustificat invocate de autorul cărții. Nu de alta dar se joacă inflaționist și Cehov (care aproape că l-a depășit pe Shakespeare), și dramatizări, și adaptări după Dostoievski, și autori ruși de ultimă oră.
Dreptate are Călin Ciobotari și când vorbește despre puternicele legături dintre creația gorkiană și cea a lui Anton Pavlovici Cehov (găsim în carte pasaje întregi, bine argumentate, despre cehovianismul gorkian), și când găsește frecvente contaminări cu Ibsen (îndeosebi cu Hedda Gabler), poate și când invocă un anume pirandellism al piesei Moneda falsă. Asupra căreia Gorki a revenit de patru ori. Cu precizarea că metafora monedei false a fost folosită cu infinit mai mult succes decât Gorki de André Gide în mult mai celebrul său roman Les Faux-Monnayeurs.
În prefața de la care a pornit cronica volumului de la Junimea, Călin Ciobotari observă că, cel mai frecvent, se vorbește despre Gorki din perspectiva spectacolelor prilejuite de piesele sale. Exegetul ne promite și ne propune o întoarcere la texte, nu, nu din perspectiva literatorului, ci din aceea a cuiva care le recitește cu gândul la teatralitate și la posibile abordări spectacologice. De altminteri, aflăm că semnatarul volumului, care susține la Universitatea de Arte George Enescu din Iași un curs de spectacologie, le-a și propus, la un moment dat, studenților săi exerciții detaliate asupra mai tuturor partiturilor gorkiene. Călin Ciobotari plasează în carte și scurte pasaje ce se doresc a fi mici spectacole imaginare. Unele mai credibile, altele nu tocmai. Numai că, ce să faci ? Din păcate, nu oricine poate fi Aureliu Manea.
De analize detaliate, aplicate,unele dintre ele ascuțit inteligente, beneficiază Micii burghezi, Azilul de noapte (comentariul e completat cu un interviu cu actorul Bács Miklós, un foarte bun interpret al lui Satin), Vilegiaturiștii, Copiii soarelui. Azilul de noapte este întors pe toate fețele, numai că, din păcate, pe alocuri în analiză mai intervin și ipoteze hazardate dacă nu cumva chiar fundamental greșite. Nu insist prea mult asupra temei gravidității ( asupra ei a mai brodat nu tocmai inspirat Călin Ciobotari într-o analiză consacrată într-o carte anterioară Livezii de vișini), însă resping cu totul ideea că am avea în piesă inserții ale formulei teatru în teatru. Cu excepția, firește, a momentului Actorului. Acela în care acesta, fost umil interpret al unui gropar din Hamlet, își terorizează memoria în încercarea eșuată de a-și aminti un pasaj important din cea mai celebră piesă a lui Shakespeare. E adevărat, multe dintre personajele piesei au o vădită înclinație spre artistic (cântă, povestesc, spun versuri), aș spune mai curând spre evadarea din realitate prin artistic numai că aceste înclinații țin de specificul sufletului slav. Câte filme rusești/sovietice nu au recurs la astfel de secvențe ? Omul rus se caracterizează, printre altele, și prin trecerea rapidă de la o stare la alta. Își sublimează sentimentele, trăirile, pasiunile în artistic.Chiar dacă acest artistic presupune uneori și o oarecare doză de ridicol. De altfel, cred că ar fi cum nu se poate mai interesant un studiu asupra a ceea ce înseamnă ridicol pentru omul rus. Cât de firesc trece el de la lacrimă la cântec.
Călin Ciobotari face referiri la o suită întreagă de puneri în scenă ale piesei (din România și de aiurea), insistă asupra spectacolului de la Bulandra al lui Liviu Ciulei din 1975, ca și asupra celui al lui Keresztes Attila de la Secția mghiară a Naționalului din Târgu Mureș ori asupra celui al lui Yury Kordonsky de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, dar nu vorbește deloc despre montarea din 1998, de la TNB, Spectacol al lui Ion Cojar, cântec de lebădă al regizorului, spectacol în care au apărut mulți dintre marii actori ai instituției.
Analiza Vassei Jeleznova se concentrază asupra celor două versiuni ale celebrei piese. Foarte bine. Mai departe, cercetătorul brodează mai puțin inspirat și, din păcate, nu tocmai riguros exact asupra vârstei diverselor interprete ale rolului principal, ocazie de a da grațios cu bâta-n baltă. De pildă, Călin Ciobotari susține eronat că în spectacolul de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, titulara rolului, actrița Raluca Zamfirescu, ar fi avut, la data premierei nici mai mult, nici mai puțin decât 70 de ani. Atâta doar că exegetul face o de neiertat confuzie de persoane. Raluca Zamfirescu de la Ploiești este o cu totul altă persoană decât Raluca Zamfirescu, fostă actriță a TNB și soție a lui…Ion Cojar. Surprinzătoare, revoltătoare suficiența superior- profesorală, de regizor în devenire cu care Călin Ciobotari pune la zid varianta din 1989 dată respectivei piese de regretatul Ion Cojar pe care o socotește fără idee regizorală. Poate că ar fi trebuit să fie mai atent la tenta imprimată personajului Rachel. Sau la lectura din perspectivă psihologică aplicată de regizor piesei.
Excelentul critic care a fost Magdalena Boiangiu avea o vorbă. Asemăna teatrul cu un tren pe care dacă l-ai pierdut, pierdut rămâne. Adică știi exact ce s-a întâmplat cu adevărat cu teatrul doar dacă ai urcat în vagonul în care aveai loc rezervat. Zicerile Magdalenei Boiangiu sunt confirmate de o altă gravă, impardonabilă confuzie comisă de Călin Ciobotari. Conducător de doctorat și șef al Școlii doctorale de la Universitatea de Arte George Enescu. Servindu-se de o excelentă cronică din revista Teatrul a lui Alice Georgescu, autorul face referiri la spectacolul cu piesa Bătrânul din 1981 de la Teatrul de Stat din Oradea. Și cu toate că Alice Georgescu scrisese atent și riguros exact că regia îi aparținea lui Dan Alecsandrescu, exegetul ieșean i-l atribuie lui Sică Alexandrescu. Răposat încă din iunie 1973.
Nu mi se pare deloc corect ca producțiile unor teatre să fie menționate cu numele actualei denumiri ale acestora. Așa cum stau lucrurile în cazul Teatrului Giulești care s-a numit Odeon doar după 1989. Trec peste monștri lingvistici de genul rezistibilitatea în timp a piesei x sau despre utilizarea greșită a prepoziției din în locul celei corecte – dintre. Trec și peste mirările naive provocate de descoperirea diferențelor de vârstă dintre soți și sotii. Erau în toate romanele franțuzești, în societatea franceză care a inspirat-o temeinic pe cea rusă din vremea Imperiului, erau în romanele lui Tolstoi. În această privință, Gorki nu a inventat nimic.
Altminteri, e dincolo de orice îndoială că autorul cărții are și condei, și competență. Surprinde și rezumă esențialul. Analizele pieselor încep cu câteva pasaje în care se spune cu un admirabil și plin de efecte efort de concentrare esențialul, se fac considerații axiologice, cu atât mai utile cu cât cartea este una ce se adresează preponderent studenților (că doar nu degeaba a apărut în colecția Univers didactic) și apoi abordează chestiuni de detaliu, însă nicidecum minore. Nu ar fi fost nevoie decât de ceva mai multă atenție, de o cenzurare a egolatriei debordante (prea de multe ori se înscrie la cuvânt un deranjant eu al exegetului care se vrea dinandins și enervant băgat în seamă) și Recitindul-l pe Gorki ar fi însemnat o reușită în lege.
Călin Ciobotari- RECITINDU-L PE GORKI. Un teatru la marginea crizei; Editura Junimea, Iași, 2021
Bun articol, Dle Morariu.
Pentru mine, definitoriu pentru pentru ” compromisul ” Gorki , este faptul ca exceptind romanul ” Mama ” , barbar contaminat ideologic , opera sa , in special dramaturgia, sta in picioare .
Unul din marele regrete a adolescentie si tineretii mele, bintuite de titanii literaturii ruse dela Puskin si Gogol la Gorki, a fost ca Alexei Maximovici nu a ispravit de scris romanul ” Viata lui Klim Samghin ”
Ma intreb cum de Dl Ciobotari a scris o carte intitulata ” ReCITINDu-l pe Gorki ” , daca nu l-a citit in original ?
Merită citit și fluviu-romanul lui Gorki ‘Viața lui Klim Samghin’, 4 volume, neterminat ca ‘Omul fără însușiri’ și foarte apropiat în toate de ‘Doctor Jivago’: intelectualitatea rusă de sfârșit de Belle Époque.
Și când mă gândesc că am cele 30 de volume ale lui Gorki în română și nu le vrea nimeni, mă apucă disperarea. Doar scrisorile nu le-am citit, dar o să o fac acum.
este o revenire necesară la un scriitor ca MAXIM GORKI, apreciat și de LEV TOLSTOI, sper că directorii de teatre își vor reseta gusturile, deși teama de a nu fi receptați de publicul temător de reveniri este cumva explicabilă
„…exegetul face o de neiertat confuzie de persoane.”
Confuzia nu e atât de neiertat atunci când două actrițe au același nume. Orice artist își modifică numele atunci când se lansează în arena publică/artistică și există deja o persoană cunoscută care are același nume cu el/ea. E o problemă de politețe și de inteligență managerială.
Să ne închipuim că acum zece ani o tânără actriță numită „Meryl Streep” ar fi vrut să joace într-un film sau un spectacol. Credeți că ar fi putut fară să își schimbe numele? Sau că celebra Meryl Streep și-ar fi schimbat imediat numele că să-i facă pe plac debutantei?