luni, februarie 26, 2024

Teatrul și cărțile lui

Horatio, între Chérubin și Peer Gynt

Povestirile lui Horatio- portrete și mărturii ale maeștrilor scenei contemporane ( Editura Tracus Arte, București, 2021) este cea de-a patra carte pe care George Banu o publică în România în cursul acestui an.

Notabil mi se pare faptul că, exceptând O lumină în inima nopții. Candelabrul. De la spațiul intim la scenă (Editura Nemira), carte ce a apărut în limba franceză la începutul lui 2020, adică atunci când încă ne mai amăgeam cu gândul că am mai avea o șansă ca virusul să ne ocolească, toate celelalte (Viață și teatru pe Scena Lumii pe care și-a asumat sarcina de a o publica în românește editura Polirom, Teatrul și spiritul vremii, apărută la Junimea ca și cea despre care intenționez să dau seama în rândurile ce urmează) au fost scrise în timpul pandemiei. Adică exact atunci când marea majoritate și în cea mai mare parte a timpului instituțiile de spectacole au fost obligate să își suspende activitatea. Obligație care pentru unele a echivalat cu un fel de condamnare la moarte. 

De fapt, și pentru un critic asemenea lui George Banu căruia, așa cum chiar el însuși admitea cu rafinată autoironie, confrații s-au gândit, la un moment dat, să ii celebreze motricitatea (și astfel s-a născut volumul-omagiu Călătoriile sau orizontul teatrului) punerea lacătului pe ușa teatrelor ar fi putut echivala, așa cum s-a întâmplat cu mulți artiști,  cu o fatalitate. Cu un fel depunct terminus, aflat în contradicție evidentă cu biologicul. Un terminus cu atât nu doar mai nedrept, ci și mai insuportabil. Or, în vreme ce majoritatea parizienilor și nu doar ei s-au gândit că și-ar putea afla salvarea spiritului citind sau recitind Ciuma camusiană, cred că George Banu și-a amintit mai curând de Decameronul  lui Boccaccio sau de Heptameronul  lui Marguerite de Navarre, dar mai ales de Shakespeare, cel căruia i-a dedicat atâtea pagini,  și a început să încredințeze mai întâi computerului, pe urmă, prin intermediul revistelor și cărților, nouă, cititorilor, o serie întreagă de mărturii despre ceea ce s-a întâmplat pe scena lumii și, implicit, a teatrului, cam de pe la mijlocul anilor 70 ai veacului trecut și până astăzi. Și-a povestit mai întâi sieși și mai apoi nouă ceea ce i s-a întâmplat însoțind câțiva dintre marii prinți ai teatrului. 

Criticul de teatru care, oricât  ar vrea ca lucrurile să nu stea astfel, nu are cum să nu se contamineze de histrionism (iar în tinerețe George Banu chiar și-a dorit o carieră de actor, episod reamintit în prezentul volum în capitolul dedicat lui Radu Penciulescu) a operat, la rându-i, o schimbare de costum. Însă în nici un caz și de atitudine sau de convingeri care, o confirmă Povestirile lui Horatio, au rămas aceleași. A pus la o parte, dar și la îndemână, veșmintele lui Peer Gynt (personaj ibsenian cu care s-a comparat adesea), iar acest la o parte,dar și la îndemână mai confirmă o dată veridicitatea acelui entre-deux frecvent evocat de George Banu),  și le-a îmbrăcat pe cele ale lui Horatio. S-a autodistribuit în rolul prietenului lui Hamlet. Cel care a scris în urmă cu mulți ani o carte despre memoria teatrului, dar și despre teatrul memoriei a  operat această audistribuire nu din cine știe ce înfumurare, ci conștient că pasiunea, devotamentul pentru teatru care i-au definit și viața, și cariera i-au rezervat șansa extraordinară de a se afla frecvent în apropierea regizorilor unici. Așa cum au fost, așa cum sunt Grotowski, Brook, Radu Penciulescu, Antoine Vitez, Eugenio Barba, Kantor, Strehler, Otomar Krejča, Patrice Chéreau, Peter Stein, Ariane Mnouchkine, Klaus Michael Grüber, Anatoly Vasiliev, Warlikowski, Robert Wilson, Andrei Șerban, Pippo Delbono, Felix Alexa, Wajdi Mouawad.  Oameni, creatori, artiști care, asemenea lui Hamlet, au încercat să rezolve un mister. Nu, nu un mister al morții, ci unul al vieții. Misterul teatrului înțeles ca viață secundă. Iar în raport cu fiecare dintre aceștia George Banu, la rându-i critic unic, a fost, este Horatio. Cel care le spune acum povestea.

Preț de o viață, acest Horatio al scrisului despre teatru care este George Banu și-a asumat și riscul, și bucuria, și plăcerea de a practica ceea ce el însuși a definit drept critică de acompaniament sau critică de proximitate. Curaj, fiindcă în foarte multe locuri din lume încă e la mare preț mitul criticului silit de deontologie să își refuze orice relație cu artiștii. Mit sau ipocrizie?  

Din punctul acesta de vedere, pentru a evita, totuși,  o astfel de acuzație, George Banu și-a luat propriile precauții. Nu a scris niciodată despre cineva sau despre ceva din obligație. Nu și-a pierdut vremea încercând să explice sau să salveze, recurgând la vorbe meșteșugite, la cuvinte ce din coadă au să sune, mediocritatea. Mai mult. “Dacă se regăsesc aici nume și povestiri multiple, aceasta se explică prin atracția mea pentru diversitatea cuvintelor, a practicilor, scenic fiind față de îndoctrinarea discipolului de către un singur mentor. Mi-a fost imposibil să mă pasionez pentru un model unic și să-i atribui o valoare exemplară, să fac din el idealul teatrului pe care îl așteptam…. Am fost sedus,  iar nu captiv, motiv pentru care am căutat peste tot- și această indecizie este explicită în suita de povestiri reunite aici ”. Adică, mărturisește mai departe George Banu, Horatio nu a fost întotdeauna chiar Horatio. I s-a mai întâmplat să fie Chérubin. “ …un Chérubin imatur. Parcursul meu în zigzag m-a dus din floare în floare ca pe tânărul paj. Nu m-am identificat cu un model de artist, ci cu o mișcare teatrală”.

Criticul care nu a fost niciodată pe deplin, așa cum a observat și un mare regizor citat în carte, nici român, nici francez a meditat și chiar a pus în practică o zicere a filosofului Emil Cioran. Aceea potrivit căreia adevărul se rostește mai întotdeauna între două uși. A înțeles că, în cazul teatrului, predominantă este gândirea orală. Mai concret. Cu foarte puține excepții, oamenii de teatru ori nu prea sunt înzestrați, ori își află anevoie răgazul de a scrie.  Așa că i-a stimulat pe mulți dintre aceia ce i-au devenit prieteni la confesiune. A realizat, în consecință, ori a girat cărți de interviuri. „Cartea de interviuri e o carte în care gândirea orală se convertește în scriere, carte în cae fragmentele sunt reunite, carte ce afirmă o identitate în acțiune”. George Banu a fost întotdeauna foarte atent la vorbe, la cuvinte, acestea fiind deopotrivă atributele și instrumentele de lucru și ale scriitorului, și ale profesorului, și ale actorului (cf.  Monologurile neîmplinirii). Le-a notat și le-a convocat acum la lucru.A reiterat plăcerea dialogurile trecute, dar încă vii. Vii nu doar în memorie, ci prin esența zicerilor.  Ele reprezentând acum materia primă pentru Povestirile lui Horațio. Care, din punctul meu de vedere, este mult mai mult decât o carte de portrete și mărturii ale maeștrilor scenei contemporane. Este majoritar o carte de eseuri. George Banu mărturisește, la un moment dat, că , “nici viața, nici dorința nu m-au împins să devin un apropiat al lui Strehler” . Numai că acest mare mare regizor i-a spus pe neașteptate criticului, „știi, Georges, Și mie îmi place eseul ca și ție. Am propus vreo sută de eseuri scenice”

Cele mai multe dintre eseurile din carte ( „am preferat textele scurte și nu cele extinse, dilatate, eseul, și nu fresca ”) sunt însoțite de mărturii, de gânduri, de confesiuni, de profesiuni de credință ale acestor mari maeștri ai scenei contemporane. Pe care George Banu a avut șansa de a-i cunoaște, de a-i iubi (în teatru nu, nu e posibil acel amour de loin exaltat în versuri de Jaufré Rudel), și pe care acum îi celebrează prin cuvinte și inteligență. Prin ceea ce el însuși numește-precizare esențială!- un lucid examen retrospectiv.  

Foarte adesea în carte. George Banu invocă voluptatea însoțirii. Îmi face plăcere să semnalez și eu una. Aceea că principalul traducător în limba română al eseurilor din carte este Cindrel Lupe. Cel care, în urmă cu ani, cu zeci de ani în urmă a tradus în românește textele din literatura și gândirea franceză alese de George Banu spre a face parte din cuprinsul numărului din revista Secolul XX dedicat Corpului ca metaforă socială. Număr coordonat de George Banu. Frumoasă regăsire.

George Banu –POVESTIRILE LUI HORATIO: -Portrete și mărturii ale maeștrilor scenei contemporane; Traducere  din limba franceză de Cindrel Lupe,  în colaborare cu Dana Mohan și Bogdan Ghiță;Editura Tracus Arte, București, 2021

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro