Teatrul și cărțile lui

1.Sub semnul diversității și al excelenței

În urmă cu câteva luni, consemnam cu necenzurată bucurie apariția cărții Alexandrina Halic- actrița poveste, eveniment editorial prin care actuala conducere a Teatrului Ion Creangă a decis să marcheze, printre altele, împlinirea a 55 de ani de la crearea instituției.

O amabilă, dar și utilă scrisoare care însoțea volumul, scrisoare semnată de managerul Gabriel Coveseanu,  conținea și informația că este vorba doar despre o primă carte și că îi vor urma foarte curând și altele. Care asemenea acestui, hai sa-i spunem, episod pilot vor evoca și omagia personalitățile artistice fără a căror contribuție devotată istoria Teatrului nu ar fi fost posibilă. În orice caz, nu ar fi dobândit proeminență.

Nu mai rămânea decât să vedem dacă și când respectiva informație, cu titlu de promisiune, se va metamorfoza în realitate. Nu, nu sunt nici pe departe un discipol al lui Toma Necredinciosul, însă și experiența, și lecturile (nu ne avertiza oare încă de la 1907, în cartea Din psihologia popoorului român, D Drăghicescu că ne caracterizează săvârșirea fără desăvârșire?), poate și vârsta m-au făcut să fiu prudent. Să mă obișnuiesc cu pseudo-firescul proiectelor neduse până la capăt, cu jumătățile de drum, cu lungul drum al vorbei către faptă. Ba nu se mai găsesc bani, ba nu se mai găsesc nici oameni care să îndeplinească ceea ce s-a promis într-un moment de exaltare, ba suntem experți în a spune că nu e momentul. Zicere asupra căreia cu mai bine de 30 de ani în urmă a meditat într-o celebră tabletă din România literară Ana Blandiana.

Iată că totuși, din fericire, s-au găsit și bani, s-au găsit și oameni, s-a aflat și vrere, iar aceasta e la noi marfa cel mai greu de identificat (bravo, Gabriel Coveseanu și colaboratorii!) și, iată!, a apărut, în excelente condiții grafice, cu o bogată iconografie  îngrijit pusă în pagină volumul Cornel Todea- Dincolo de regie (Didactica Publishing House, București, 2021). Volum conceput și scris de același brav și pasionat Ion Moldovan căruia, între altele, îi datorăm și cartea dedicată Alexandrinei Halic.

Indubitabil, acest antecedent se constituia în avantaj pentru Ion Moldovan. Nu de alta, dar Alexandrina Halic a fost și este nu doar unul dintre cei mai admirabili protagoniști, ci, cum s-a dovedit la lectura cărții ce i-a fost consacrată, și un lucid martor ai celor 55 de ani din istoria Teatrului Ion Creangă. Din acești 55 de ani, vreo 15 se identifică cu directoratul lui Cornel Todea (1986-1990;1991-2012). Trebuie, cred, obligatori spus că Todea prelua conducerea într-o etapă dificilă ( erau anii grei ai autofinanțării), dar nu era nici pe departe un neofit în ceea ce privește specificul acestui fel de teatru. Un specific pe care, iată, descoperim parcurgând cartea, l-a și respectat, dar l-a și îmbogățit. Nu a negat ceea ce a făcut cel mai ilustru predecesor al său, marele Ion Lucian, însă a încercat să meargă, îndeosebi, după 1991, mai departe.  

Până în 1986 Cornel Todea montase deja acolo câteva spectacole , între care un celebru Pinocchio, dar și un nu mai puțin celebru David Copprefield, își făcuse deja un nume în teatrul românesc, avea la activ, în primul rând, extraordinara experiență a Teatrului de televiziune. A momentelor sale de glorie. Participase la începuturile și consolidarea acestuia, la producțiile sale live, dar și la realizarea primelor conserve, avusese ocazia de a monta acolo mari titluri, de a colabora cu importanți actori  cărora le câștigase încrederea, lărgise aria colaboratorilor –coregrafi, compozitori – pe care îi va convinge să poposească și la Teatrul ai căror principali spectatori erau copiii.

De altminteri, odată ajuns director la Ion Creangă, nu s-a bazat eminamente pe intuiție, pe experiența lui de părinte și, mai apoi, de bunic, ci- aflăm din cartea lui Ion Moldovan- s-a apucat serios de studiu, dorind să aprofundeze științific psihologia celor cărora le era gazdă. A înțeles că are nevoie de aliați și în rândurile părinților, așa că a făcut el însuși sau a invitat alți regizori să facă spectacole pentru toate vârstele. În 1986, Cornel Todea avea deja la activ un început de experiență didactică (fusese asistentul profesorului A. Pop Marțian), experiență ce se va desăvârși și ea după 1990, semnase un număr însemnat de regii la diverse Teatre din țară (Piatra Neamț, TNB, Teatrul Național din Cluj, Teatrul Național din Iași, Teatrul Nottara din București, Bulandra,  Teatrul de Stat Constanța), iar lista se va completa și consolida după 1990. Lansase la apă generații de actori, legase prietenii, îi cucerise pe mulți cu nedezmințita lui cultură și desăvârșita civilitate. Le-a lăsat amintiri diverse, nu întotdeauna congruente, însă ține și asta de specificul personalităților complexe. Din rândul cărora a făcut parte con brio Cornel Todea.

Cultura, civilitatea, capacitatea de a dialoga, de a stârni la confesiune se vor etala deplin în ciclul de emisiuni As Show (o adevărată binefacere pentru agitata istorie a postului Tele 7 abc), dar și la TVR (unde a revenit și după 1986, și după 1990,  și unde iarăși a lăsat urme și amintiri plăcute), dar și pe scena Galei HOP pe care a ctitorit-o, dând o formă nouă și înțeleaptă pe nedrept abandonatei Gale a tânărului actor.  A fost mulți ani vicepreședinte al UNITER și a asigurat o lungă perioadă de timp regia Galei anuale al căror rost este (dacă nu cumva a fost) răsplătirea excelențelor din teatrul românesc.

O inspirată și caldă Prefață  semnată de criticul Doina Modola la care se adaugă o schiță biografică datorată aceluiași condei reprezintă o binevenită uvertură a cărții. Vine mai apoi spectacolul. Acela al confirmărilor, al evocărilor, al mărturisirilor. Or, de aici a început dificultatea muncii lui Ion Moldovan. Care a reușit să îi adune în distribuție pe Anca Zamfirescu (soția regizorului), pe Ion Caramitru, Alexandrina Halic, Adela Mărculescu, Ileana Stana Ionescu, Andrei Ionescu, Maia Morgenstern, Anda Caropol, Rodica Popescu-Bitănescu, Aura Corbeanu, Valeria Gagealov, Luminița Dumitrescu,  Angela Ioan, Ruxandra Țuchel, Radu Apostol și alți câțiva foști studenți ai regizorului –pedagog de vocație, pe câțiva dintre participanții la cele câteva filme (unele „cu probleme” semnate de acesta) pe mulți, mulți alții.

Se construiește astfel un atractiv puzzle care are admirabilul merit de a restitui întregul. Dincolo de regie și de regizor se regăsește omul. În toată complexitatea lui.

Ion Moldovan- CORNEL TODEA- Dincolo de regie; Didactica Publishing House, București, 2021

2. Mihail Sebastian – Etică și cunoaștere

Grație amabilității profesorului Sorin Crișan, rectorul Universității de Arte din Târgu Mureș, am intrat în posesia a trei cărți semnate de Tiberius Vasiniuc pe care îl cunoșteam până mai deunăzi eminamente în ipostaza de actor al Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș. Dintre cele trei cărți am reușit să citesc pentru moment doar una. Este vorba despre cea intitulată Mihail Sebastian – Teatrul și interogațiile eticii ( Editura Eikon, București, 2020).

Datorită unei scurte note biografice publicate în interiorul cărții, am aflat că Tiberius Vasiniuc a obținut în anul 2018, cu calificativul Summa Cum Laude, titlul de doctor în Teatru și Artele Spectacolului, că este cercetător științific la Institutul de Cercetări Teatrale și Multimedia a sus-menționatei Universități, redactor șef al revistei Cercetări teatrale și coordonator la Centrului de Etică Aplicată în Cercetarea și Creația Artistică. Deduc că volumul Mihail Sebastian-Teatrul și Interogațiile eticii reprezintă varianta destinată publicării a cercetării doctorale girată științific de profesorul Sorin Crișan.

Nu spun nici o noutate când afirm că nu doar din cauza faptului că strugurii sunt acri în lumea academică există o seamă de reticențe față de tezele de doctorat scrise fie de practicienii scenei ori ai celorlaltor arte, fie de foști sportivi de performanță care predau azi la facultățile de specialitate. Multe dintre aceste reticențe mi se par justificate. Tocmai de aceea socotesc cum nu se poate mai util să precizez de la bun început că unul dintre primele merite ale cărții lui Tiberius Vasiniuc constă în faptul că  dovedește că genul acesta de reticențe nu este chiar pe deplin îndreptățit. Că există și excepții notabile.

 Cercetarea, la urma urmei, o monografie Mihail Sebastian având drept fir roșu relevarea și explicația interogațiilor și, aș zice, frământărilor etice ce au caracterizat întreaga viață și creație a autorului Stelei fără nume înseamnă,înainte de toate, o tentativă de reevaluare a contribuției scriitorului la tot ceea ce înseamnă viața intelectuală și artistică românească din prima jumătate a secolului trecut. Tiberius Vasiniuc revizitează și publicistica centrată nu doar asupra teatrului ori a altor arte (literatură, film, arte plastice, dans), și romanele, și scrierile destinate scenei, desigur și celebrul Jurnal purtând semnătura lui Mihail Sebastian. Revizitarea corpusului textelor autorului Orașului cu salcâmi este însoțită de lectura a aproape tot ceea ce s-a scris despre Mihail Sebastian încă din momentul debutului acestuia și până după apariția Jurnalului. De la G.Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Eugen Ionescu, Camil Petrescu la lectura pe care Ion Vartic o socotește într-un capitol al cărții sale Modelul și oglinda (și ea citată în prezenta carte) profund deformatoare, de la Alexandru George și Nicolae Manolescu (extrem de critic și, uneori, după părerea mea, nedrept la adresa pieselor lui Sebastian) la Mihai Iovănel. Acesta din urmă autorul unei cărți cum nu se poate mai interesante despre autorul Ultimei ore (Evreul improbabil: Mihail Sebastian : o monografie ideologică, Editura Cartea Românească. București, 2012), carte indiscutabil marcată de apariția Jurnalului. Deși apreciază- et pour cause- investigația lui Mihail Iovănel, Tiberius Vasiniuc ia anumite distanțe față de o afirmație precum: „Mihail Sebastian este un autor canonic într-un canon care nu mai este cel estetic… Într-adevăr, distanța de la literatura de raftul al doilea a lui Sebastian până la locul central al pe care autorul îl ocupă în discursul cultural al ultimului deceniu și jumătate pare explicabilă doar prin factori exteriori valorii estetice; și, de fapt, așa și este ”. La o adică, Mihai Iovănel s-ar putea să aibă dreptate dacă ținem seama de faptul că nu doar critici literari din toate generațiile, ci și critici și istorici de teatru, buni cunoscători ai literaturii dramatice, așa cum a fost Mircea Ghițulescu, au formulat destule rezerve pentru ceea ce se dovedește cea mai rezistentă sau frecevntată parte a creației lui Mihail Sebastian- literatura destinată scenei. Pe care o analizează în cea mai consistentă parte a cărții sale și Tiberius Vasiniuc.

Indubitabil, orice monografie, declarată ca atare sau doar mascată dedicată lui Mihail Sebastian nu avea cum să eludeze o seamă de probleme importante. Precum frământările și contradicțiile identitare, situația aparte în contextul generației ’27 a tânărului brăilean Iosif Hechter, relația mai mult decât bizară dintre Mihail Sebastian și Nae Ionescu. Semnalez aici atitudinea necruțătoare pe care Tiberius Vasiniuc o adoptă în comentarea cărții Martei Petreu Diavolul și ucenicul său.

Tiberius Vasiniuc observă și anumite distanțe dintre ideile referitoare la inovația în teatru din publicistica de tinerețe a lui Sebastian și literatura lui dramatică. Avea, indubitabil, dreptate Alexandru George care sesiza că logica inimii (T. Vasiniuc) “îl trăgea înapoi în lumea fanteziilor puțin desuete, cu intelectuali candizi și neputincioși pierduți în lună (într-o vreme cnd aceasta nu încetase să fie totuși un sediu poetic) sau în afaceri istorice anacronice, cu urmări pe jumătate hazlii, pe jumătate anacronice”. Pesemne aceeași logică a inimii explică “ușurința cu care autorul trecea cu consecvență stilistică de la un gen la altul, dar și atmosfera plină de lirism din scrierile sale (ale lui Sebastian n.m.), sau elemente de construcție proprie din comedii, teatralitatea din proze sau tușele eseistice din cronicile literare” (T. Vasiniuc). Cartea are meritul de a releva respectiva consecvență stilistică. Dar mai presus de toate de a demonstra că, dincolo de anumite contradicții care țin de specificitățile devenirii intelectuale personale, ale cunoașterii, Sebastian nu a făcut nici o concesie criteriului etic. Care l-a preocupat de-a lungul întregii sale creații.

Tiberius Vasiniuc- MIHAIL SEBASTIAN – Teatrul și interogațiile eticii; Editura Eikon, București, 2020