N-a existat televiziune generalistă sau de ştiri din lume care să fi ignorat două evenimente care au produs o imensă emoţie populară în Săptămâna Luminată: nunta din familia regală britanică şi beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea. Nici nu se putea altfel, din moment ce scenariul lor a fost gândit şi produs cu gândul la impactul mediatic şi mai ales elaborat pentru a se transmite prin intermediul televiziunii şi Internetului. Sofisticate proiecte de PR au adus în atenţia lumii globalizate două din cele mai vechi instituţii: monarhia şi Vaticanul. Nici instituţiile, suspectate adesea de anacronism, n-au ratat oportunitatea de a-şi consuma potenţialul spectacular şi de a transmite un mesaj de modernizare şi adecvare la cerinţele secolului. Secretul rochiei de mireasă a viitoarei ducese de Cambridge, Kate Midleton, momentul mult aşteptat al sărutului mirilor în balconul Palatului Buckingam, unde publicul a fost răsplătit cu un bis, dilema caleaşcă versus automobil decapotabil, ieşirea-surpriză a cuplului după cununie în piaţa publică pentru un tur cu baloane şi zdrăngănele legate de maşină în bună tradiţie americană, deci în răspărul protocolului regal, toate au fost potrivite astfel încât să corespundă show-ului mediatic aşteptat.
Londra şi Vaticanul invadate de presă au devenit locul transmisiilor fluviu, cu studiouri şi ecrane uriaşe instalate peste tot, cu numeroşi reporteri, cameramani, fotografi dotaţi cu adevărate „tunuri” foto, relatând neobosit fiecare moment al protocolului regal sau pe cel religios din faţa Catedralei Sfântul Petru, explicând fiece detaliu al costumaţiei, al personajelor şi al ceremoniei pentru a oferi publicului senzaţia că participă, că este acolo, că nu lipseşte de la marile întâmplări ale lumii.
Acest „reality-show” exacerbat care subminează valorile clasice ale ştirilor fiindcă acaparează atenţia oamenilor fără să aibă un impact asupra existenţei lor, consacră transformarea vieţii private în bun de consum, aşa cum anunţaseră cu decenii în urmă teoreticienii post-postmodernismului şi instaurarea culturii divertismentului. Televiziunea devine referinţa principală de existenţă, conduitele sociale pot fi influenţate de aceasta, şi, mai mult, ea oferă standardele de utilzat în viaţa cotidiană. Cum altfel ar putea fi justificată „prezentarea” unei fiole cu sângele Papei Ioan Paul al II-lea tocmai la beatificare, într-un moment care invocă sacralitate, duh şi nu trup, spiritualizare, decât prin presiunea vizualului, a nevoii de spectacol, în faţa unei mulţimi de un milion de oameni care ştiu prea puţin despre tradiţia relicvelor? McKibben acuza dealtfel televiziunea de absenţa sentimentului istoriei şi de amnezia pe care o produce în conştiinţa publică, instalând proiecţia în locul realului, emoţia în locul raţiunii, fragmentariul în locul sintezei.
Dar, dincolo de teoreticieni şi teorii, transmisia în direct, cea care produce în cel mai înalt grad iluzia participării la evenimentul imediat, este probabil şi forma cea mai intens manipulatoare: iată, spune reporterul, ceea ce vedeţi aici şi acum împreună cu mine este exact realitatea, netrucată, nemodificată. Aşa poate telespectatorul nemişcat în scaun să se plimbe la trap însoţind caleaşca regală, să îngenunchieze ronţăind evlavios pufuleţi, în faţa Catedralei Sfântul Petru, să comenteze ironic forma pălăriilor ce îi defilează prin faţa ochilor sau să suspine la vederea cuplului echipat după manualul de protocol regal. Numai fiola cu sânge papal, ei bine, asta îl nedumereşte o clipă, până îi găseşte locul cuvenit în show, urmând să regăsească probabil eprubete în miniatură pe tarabele vaticaneze, aşa cum londonezii au putut cumpăra tricouri, farfurii, brichete cu figurile surâzătoare ale mirilor regali.
Aparut si in Revista 22, nr. din4 mai 2011
Sper ca d.-na Brandusa Armanca sa revina cat mai curand si mai des cu texte, realmente cu valuare adaugata. Cu multumiri, cornel.
„Numai fiola cu sânge papal, ei bine, asta îl nedumereşte o clipă, până îi găseşte locul cuvenit în show, urmând să regăsească probabil eprubete în miniatură pe tarabele vaticaneze…”
Autoarea e libera sa-si traiasca ori exhibe ,iarasi, ad libitum, idiosicraziile. Cu mijloacele pe care le avem azi la dispozitie e cit se poate de comod, insa, a gasi suficienta iluminare in ce priveste locul si rolul relicvelor in toate religiile, inclusiv in cele atee. Si-apoi, cum zicea un inaintas, „comparaison n’est pas raison”. Altminterea, asteptam cu interes implinirea profetiilor comerciale la care sintem martori.
Nu neg ca institutiile cu pricina or fi acordat o atentie maxima modului cum evenimentele vor fi reflectate in mass media, nici ca televiziunile au exploatat la maxim momentul pentru audienta. Totusi mirarile autoarei mi se par nejustificate.
„Acest „reality-show” exacerbat consacră transformarea vieţii private în bun de consum”:
Monarhia este o institutie publica, iar nunta este un eveniment public. Biserica la fel este institutie publica, iar bietul papa nu stiu ce viata privata ar mai putea avea, decat cea de veci. De unde atunci asocierea cu notiunea de „reality show”?
„Cum altfel ar putea fi justificată „prezentarea” unei fiole cu sângele Papei Ioan Paul al II-lea tocmai la beatificare, într-un moment care invocă sacralitate, duh şi nu trup, spiritualizare, decât prin presiunea vizualului, a nevoii de spectacol, în faţa unei mulţimi de un milion de oameni care ştiu prea puţin despre tradiţia relicvelor?”
S-ar parea ca si autorea se incadreaza in acea multime. In teologia crestina omul este trup si suflet, Hristos a inviat cu trupul, invierea de obste va fi tot in trup. Relicvele tocmai asta vor sa arate. Asadar, cu ce ar fi diferita venerarea unor oase de venerarea sangelui din fiola? Ineditul vine doar din faptul ca sfintii de pana acum n-au lasat in urma astfel de ramasite. Iar daca oamenii stiu prea putin despre traditia relicvelor, nu ar fi tocmai acesta un motiv pentru a fi prezentata?
Corect! Se vede ca inainte de a scrie un comentariu ati si gandit profund (si just)! Sper ca toti cei ce citesc sa ia aminte.