Debandada tot mai accentuată a vieții politice din România, o stare de fapt parcă tot mai asemănătoare cu aceea specifică primilor ani de după Revoluție, dar și apetitul din ce în ce mai redus pentru reflecție politică al publicului și, implicit, al presei, au făcut să treacă aproape neobservate descoperirea și publicarea unui document politic de maximă importanță
A ceea ce se socotește a fi “Testamentul politic” al lui Corneliu Coposu.
Așternut pe hârtie cu puțină vreme înainte de o intervenție chirurgicală ce s-a dovedit neputincioasă în fața bolii, a vârstei și a tot ceea ce au adus cu sine privațiunile și umilințele fizice și morale ale închisorii, Testamentul impresionează nu doar prin grija pentru destinul partidului pe care Corneliu Coposu l-a slujit încă din tinerețe. Partid căruia i-a asigurat supraviețuirea, fie ea și numai simbolică, după desființarea oficială din 1947 și căruia i-a pregătit revenirea în legalitate și în prim-planul vieții politice românești îndată după 1989, încă din 1987, într-o vreme în care mai toată lumea din România credea, fără nici cea mai mică urmă de speranță, în blestemata veșnicie a comunismului. Reamintesc detaliul că Seniorul Coposu a înscris PNȚ în Internaționala Creștin-Democrată, un eveniment, despre care, dăcă bine îmi aduc aminte, eu însumi am luat cunoștință cu scepticism și resemnare dintr-o emisiune realizată la Europa Liberă de directorul din acea vreme al Departamentului Românesc, regretatul istoric Vlad Georgescu.
Poate mai importante chiar decât gândurile lui Corneliu Coposu legate de cei ce ar fi trebuit să îi continue peste ani lucrarea, sunt reflecțiile Seniorului despre ce este ori ar trebui să fie politica, despre cum s-ar cuveni să fie și să se manifeste politicienii, despre stilistica apariției și conduitei publice a acestora. Aceste reflecții nu au fost niciodată pentru Corneliu Coposu doar niște simple, sterpe concepte ori aspirații teoretice, ci principii de acțiune practică ce i-au călăuzit ferm conduita înainte și după 1947, înainte și după 1989.
Cei care la începutul anilor 90 au avut vârsta necesara spre a se putea socoti astăzi martori ai întâmplărilor tulburi din primii ani de după Revoluție își amintesc, fără doar și poate, ostilitatea cu care a fost primit nu numai de o consistentă parte a noilor politicieni, mulți dintre ei altoiți, recrutați și ieșiți la lumină din rândul mugurilor care de abia așteptau să înflorească, din rezerva de cadre, din garnitura a doua a PCR, dar și de nepermis de mulți români așa-ziși “de bine”.
Lui Corneliu Coposu i-au fost reproșate și puse în cârcă atunci multe vini imaginare. Însăși alura retro, înțelepciunea de sorginte ardelenească moștenită de la cel care i-a fost mentor. Marele Iuliu Maniu de a cărui uriașă personalitate s-ar cuveni să ne amintim mai mult acum în anul Centenarului. Un Centenar care parcă pentru toți politicienii de azi, cu atât mai mult pentru guvernanți, pare a fi resimțit drept un reproș și o corvoadă. Cum bine spunea Andrei Pleșu în articolul intitulat Moartea și viața lui Corneliu Coposu, apărut în Dilema nr. 149, din săptămâna 17-23 noiembrie 1995, articol reprodus în volumul Chipuri și măști ale tranziției (Editura Humanitas, București, 1996), Seniorul a deținut “rolul de punte, de reper între democrația interbelică și cea post-revoluționară”, de aici , probabil,și “ efectul coagulant al personalității sale în interiorul Opoziției”.
Îmi aduc și acum perfect aminte ceea ce cred a fi fost ultimul interviu al lui Corneliu Coposu. A fost acordat lui Nestor Ratesh, directorul Europei Libere în românește, de puțină vreme mutată la Praga. Seniorul făcea în respectivul interviu distincția și rafinată, și clară între ceea ce înseamnă adversarii și inamicii politici.
Convins până în ultima clipă a vieții sale de importanța reconcilierii naționale, Corneliu Coposu i-a refuzat pe inamici și și-a respectat cu seninătate, respect și răbdare adversarii.
Să ne mire atunci oare că în Testamentul dat acum publicității, Corneliu Coposu crede că politica este “ o activitate morală ce nu poate fi delimitată de etică și onestitate” ? Ori rafirmarea prețuirii pentru “oamenii cinstiți și leali”? Sau refuzul ferm al negocierii principiilor în politică?
Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogul adevărul.ro