Tigrul est-european cu dinții sparți

România este țara cu cea mai mare creș­te­re economică din Europa, un fel de ti­gru est-european, care a dat peste cap sta­tis­tica prin cifra de 3,5% anuală de majorare a PIB, într-un context în ca­re orice e peste zero e o per­formanță. Totodată, Ro­mânia este singura țară a UE care mai are o relație pe bază de acord cu Fondul Monetar Internațional. De asemenea, România se îm­prumută la cele mai mici do­bânzi din istorie pe pie­țele internaționale, ba chiar la maturități record de 30 de ani, ceea ce arată o încredere în sta­bilitatea macroeconomică a țării dincolo de orizontul îngust al acordului cu FMI, și, totuși, acest acord intră în detaliile unor decizii care frizează ridicolul (cum să se fa­că listările de companii publice sau să nu se ia decizii legate de falimentul personal). FMI are și motive interne să țină la acest acord. Prin trecerea României pe creștere eco­nomică cvasirecord, după două acor­duri finalizate și unul în derulare, eco­no­miștii de la Washington pot oricând spune că nu au greșit recomandând, mai întâi, o macrostabilizare pe baza unor mecansime de austeritate, pentru ca apoi să apară creș­terea economică. Acesta era scenariul ini­țial, chiar dacă, la începutul lui 2012, Jef­frey Franks, fostul șef al delegației pentru România, intrase în panică pentru că nu se întrevedea creșterea economică. Și Ro­mâ­nia are motive să se considere relativ mulțumită cu această situație cu totul ati­pică (acord cu FMI și creștere record). În fond, în urma acestei negocieri în trei – pen­tru că nu trebuie ignorată prezența re­prezentanților UE -, Ro­mâ­n­ia are parte de un bonus de cofinanțare din fon­du­rile europene. Să fie toată povestea cu FMI doar o mi­că șmecherie românească de a mai ciupi câteva mi­li­oane de euro? Chiar atâta prag­matism aici, când la chel­tuieli suntem mână spar­tă?

Valoarea acordului cu FMI vine din cu totul altă parte. De ani buni este singurul document de politică eco­no­mică al guvernelor României. În lipsa acor­durilor, cu greu se putea vorbi de planuri strategice, programare de politici sau pre­dictibilitate minimă în actul de guvernare (nu vorbim de predictibilitate fiscală, deja e prea mult). Și așa, marile decizii s-au luat și continuă să se ia de azi pe mâine, dar măcar mai avem unele de care ne ți­nem, cu întârzierile de rigoare. De exem­plu, planul de listare a cinci companii pu­blice pe piața de capital s-a decis în 2011 și continuă încă și în 2014! Dar toate astea nu explică marea nepotrivire: creșterea eco­nomică record și acordul cu FMI de pru­dență și supraveghere! Atunci, din două, una: fie creșterea economică este o în­tâm­plare fericită, dar care nu confirmă decât parțial depășirea situației de echilibrare ma­croeconomică spre o nouă perioadă de creștere semnificativă, fie acrodul cu FMI este depășit. Ultima variantă, chiar dacă presupune elemente controversate, nu cred că e validă. De la taxa pe carburanți la privatizarea CFR Marfă, după ce com­pania ajunge pe excedent comercial (mare parte a datoriilor fiind deja reziliate), în acord sunt tot soiul de măsuri care nu prea mai au sens într-o economie care a decolat. Asta înseamnă că această creștere economică peste așteptări nu prea are de-a face cu politicile economice ale gu­ver­nului. Este o întâmplare fericită ca o ploa­ie de vară (sau datorată ploilor de vară, ca­re au dus la anul agricol excepțional) și re­zultatul celor 50 miliarde de euro obținuți din exporturile realizate de mul­tina­țio­na­lele implementate în România, pe care Gu­vernul Ponta și-a propus să le taxeze tot mai… sănătos, să simtă mai mult că fac parte din economia locală, și nu doar că sunt parte a unor lanțuri de producție ca­re încep și se termină în Occident.

Pe scurt, în consistența creșterii nu crede nici guvernul prea mult și nici FMI sau UE, așa că strânsul acord de interese co­mune continuă. Din păcate, cele trei părți urmăresc scopuri diferite. Pentru Comisie, treaba e simplă. Vrea echilibru bugetar, con­tinuarea reducerii deficitului, de aici rigiditatea în privința taxei pe carburanți. Pentru FMI, interesul constă în politicile de macroprudențialitate. Ele se manifestă prin grija parțial justificată față de situația delicată a sectorului bancar, cu cele 22% record de credite neperformante, și prin continuarea politicilor corporatiste, in­clu­siv a privatizărilor. Guvernul, în schimb, continuă acea strategie de reevaluare a po­liticilor publice dintr-o perspectivă eta­tistă, fără ca FMI să intervină. Nu doar ta­xa care l-a exasperat pe Traian Băsescu es­te vizată aici. Mai mult, guvernul își pro­pune să evalueze impactul transferului de fonduri spre pilonul pensiilor publice ad­ministrate privat, ceea ce ar trebui să tri­mită un fior de groază celor din domeniu, pentru că asta poate însemna orice, in­clu­siv un prim pas spre limitarea acestor fon­duri, dacă nu chiar anihilarea lor. Cum ar arăta un scenariu în care cele 3 miliarde de euro administrate privat ar fi trans­fe­rate spre bugetul asigurărilor sociale, așa încât impactul unei reduceri semnificative a cotei de CAS să fie complet anihilat pe ter­men scurt? Cine ar mai putea protesta atunci, iar visul d-lui ministru Voinea de a termina cu fondurile private ar deveni realitate. Deocamdată, e doar un scenariu. Până atunci, Fondul și guvernul se uită la creșterea economică și nu le vine să creadă, niciunuia, cât de buni sunt în relansarea economiei!

Articol aparut in Revista 22