Pentru început, vreau să vă atrag atenţia că tot ceea ce urmează constituie o colecție de păreri personale care nu se erijează în verdicte. Asta nu mă face să nu cred cu pasiune în ele și să nu le consider adevăruri de necontestat. Evident, în această dezbatere toate opiniile sunt binevenite chiar și cele diametral opuse. În ultimă instanță, este vorba, totuși, despre libertatea de exprimare care include și dreptul de a nu fi…Charlie.
Charlie Hebdo, pentru cei neinformați, este o revistă satirică franceză care a fost atacată cu mitraliere de doi teroriști arabi și care au reușit să omoare 13 redactori pentru simplu motiv că profetul Mohamed a fost prezentat în niște caricaturi considerate blasfematoare. Atenție Cațavencu și KamiKaze! E momentul să remarc că mulți dintre comentatorii care s-au opus acestor prezentări s-au legat în special de calitatea îndoielnică a caricaturilor. Aceasta nu era decât o încercare de a confunda dreptul la libertate cu calitatea prezentării. Ca și cum, dacă ar fi fost niște caricaturi magistrale, nu ar fi provocat aceeași reacție. România Liberă din 16 noiembrie conchide pe drept cuvânt: „Dincolo de dezbaterea ulterioară privind limitele libertății de expresie și calitatea satirei produse de revista respectivă, un lucru poate fi convenit în privința atacurilor din luna ianuarie asupra lui Charlie Hebdo: a fost un atac asupra libertății de expresie ca valoare fundamentală a ordinii liberale occidentale”
Cum acest atac atroce a avut loc în ianuarie, o mulțime dintre cunoștințele mele s-au arătat intrigate de faptul că mă ocup de un subiect care nu mai este de actualitate. Doar trecuseră mai mult de șase luni de la eveniment. Lucru care m-a lăsat perplex. Libertatea de expresie nu mai e la modă? Să ne ocupăm de lucruri mai actuale? Pentru cineva care a trăit sau a auzit de acele timpuri din epoca de aur când această noțiune era de-a dreptul periculoasă chiar și prin simpla ei menționare, pare de neînchipuit. Astăzi, într-o simplă discuție acel drept este privit ca un subiect neinteresant care pare banal, normal, și care nu necesită o atenție deosebită. Dacă mi-aș permite o analogie, este într-un fel ca aerul pe care-l respirăm. Nu ți se pare important, ci doar un factor de rutină, dar panica începe atunci când acesta nu mai este accesibil.
Asta mă face să cred că o mulțime dintre problemele actuale din societate se datorează acestei ambiguități în privința adevărului. Sau, altfel spus, e vorba despre absența / unor principii prezentate fără prejudecăți privind probleme fundamentale într-o societate.
Iată un extras dintr-un editorial din Wall Street Journal din 5 mai 2015: „Insultele sînt permise de primul amendament al constituției americane. Teroriștii care i-au atacat pe caricaturiști în Paris și Texas sperau că aceste acte criminale îi vor intimida pe ei și pe alții și-i vor reduce la tăcere. Acest atac nu este împotriva unei publicații. Este un atac la fundamentele democrației liberale”.
Întâlnim aici dilema clasică a democrației liberale. Când democrația ia măsuri de apărare împotriva unui dușman al ei își trădează propriul ei caracter încetând să mai fie o democrație. Deci, oricum democrația ca atare ar dispărea. De aceea, existența democrației trebuie apreciată ca un miracol, ca o floare rară cu nenumăraţi duşmani. Parafrazându-l pe Churchill, putem spune că libertatea de expresie este discutabilă dacă nu luăm în considerație toate celelalte alternative mult mai dăunătoare.
Ceea ce m-a intrigat însă este lipsa unui consens chiar în tabere ideologice care împart aceleaşi principii. Şi asta nu numai în România, dar în întreaga lume. După o săptămână caracterizată prin solidaritatea „Je suis Charlie”, a apărut poziția adversă: „Je ne suis pas Charlie”. Postul de televiziune american Fox News, considerat un bastion conservativ l-a avut invitat pe starul lui, Bill O’Ralley adoptând un „Je ne suis pas” spre stupefacția multora dintre ceilalți realizatori. Mai mult chiar: când asociația PEN American Center, din care fac parte peste 4000 de literaţi şi scriitori, a decis să-i acorde un premiu pentru curaj jurnalistic publicaţiei Charlie Hebdo, 200 de membri au denunţat acest act, iar la festivitatea de premiere şase scriitori proeminenţi au refuzat să participe. Acuzaţia de bază era intoleranţa şi bigotismul. Interesant că, în conformitate cu gândirea de tip „politically correct”, adevărul nu figurează printre argumente, el fiind irelevant. Nu am fost deci surprins când două mari ziare americane au abordat poziţii diametral opuse în editorialele lor. Demne de semnalat şi de reprodus sînt unele argumente din editorialul ziarului New York Times: „Caricaturile cu Mahomed, evident, nu erau în realitate forme ale libertății de expresie. Ele erau un exerciţiu de ură şi bigotism prezentate ca o lovitură dată libertăţii.”
Ce părere aveţi de această cacofonie de idei, incoerentă, care confundă termeni? În schimb, în Wall Street Journal mesajul este clar şi fără scălâmbăieli intelectuale: „Scriitori vestici au abandonat sprijinul pentru libertatea limbajului”.
Ceea ce ne face să ne întoarcem în România, unde o carte recent apărută se ridică la un nivel de invidiat comentând acest fenomen. Semnificativ este titlul unui articol care comentează această carte, semnat de Sever Voinescu: „Apariţia spectaculoasă a unei cărţi în timpuri spectaculoase”.
Este vorba de o carte coordonată superb de Sorin Bocancea, devenită un element indispensabil pentru a înţelege argumentele de ambele părţi. Conţine o colecţie de articole semnificative pentru problematica în discuție, poziționându-se imparțial. Selecția este impecabilă, în sensul că prezintă cele mai articulate poziții pro și contra. Este de menționat organizarea excelentă pe capitole, care ajută cititorul să iasă la lumină din meandrele inerente ale conținutului. În paranteză fie spus, am apreciat atât de mult unele articole, încât mi-aș fi dorit să le fi scris eu. Este un exemplu de ce ar trebui să fie libertatea de expresie. Titlul cărții – Je suis Charlie?
Spuneam la început că doresc să ascult o multitudine de păreri, fie si pe acelea promovate de grupuri ideologice care, împreuna, determina reguli foarte vagi, lăsând loc astfel interpretărilor prin intermediul cărora ajung să controleze, in ultima instanta, opinia publică. Ei dețin puterea, iar conform zicalei „might is right”.
Eu, de pildă, sînt profund ofensat de toţi susţinătorii marxismului care au creat comunismul, cel mai ucigaş sistem politic din istoria lumii. Esenţa lui se reflectă într-una dintre componentele cele mai deplorabile ale caracterului uman: invidia. Invidia celor care n-au împotriva celor care au. Altfel spus, cei care nu reuşesc în viaţă – şi din păcate sunt majoritatea – cauza principală fiind că nici măcar nu încearcă, împotriva celor care reuşesc, în mare parte datorită unor mari sacrificii şi a unor eforturi considerabile. Şi, cum invidia va exista întotdeauna, aceste teorii n-au moarte. Cel care a promovat aceste idei, Marx, din simplu analist s-a erijat în filozof, astăzi însă ignorat, lucru care atunci i-a dat un aer de respectabilitate, împrumutând însă din plin din concepte consacrate. (Mulţumesc, domnule Feuerbach, mulţumesc, domnule Hegel). În ceea ce priveşte programul lui economic, putem spune ca s-a bizuit, în mare parte, pe ideile dubioase menţionate mai sus. Este o vorbă românească ce reflectă esenţa acestei gândiri. Şi spun românească fiindcă, interesant, nu am întâlnit-o pe ea, sau echivalentul ei, în alte limbi europene: „Să moară capra vecinului!” De fapt, creând aceasta lume utopica în care omenirea trebuia să creadă, el propaga în realitate o altă religie, religia comunistă. Așa cum doua săbii nu încap in aceeași teaca trebuia renunțat la una din ele. Astfel, s-a pronunțat împotriva ,,opiumului” pentru popor înlocuindu-l cu ceva mult mai periculos: heroina, heroina comunistă.
Însă eu aş dori să-i dezvălui inepția şi să câștig partida ideologică prin convingere, nu interzicându-i existenţa. La fel stau lucrurile și cu celelalte isme negative: fascism, fanatism religios, multiculturalism şi multe altele. Deci, orice idee este permisă şi nu poate fi contracarată decât prin elaborarea unei idei contrare. Cei care cred că soluţia este interzicerea unor idei adoptă o poziţie iluzorie. În primul rând, sunt păreri atât de diverse, încât încercarea de a le erija ca adevăr absolut este hilară. Mai mult, prin interzicerea lor devin un fruct oprit, ceea ce le face şi mai atractive, mai ales printre cei care văd în aceasta un complot sau sunt reacţionari profesionişti. Orice încercare de dialog devine, pesemne, foarte dificilă. De obicei, se invocă o mulţime de raţiuni care ţin mai mult de o religie politică decât de adevăr.
Unul dintre exemplele clasice în care se foloseşte un argument, îndeosebi facil, împotriva exprimării libere este cazul unui individ care strigă „foc” într-un teatru plin, provocând panică, cu rezultate dezastruoase. Acesta ar trebui să sufere consecinţele dictate de lege, deci nu trebuie să facem o derogare de la principiul fundamental. Aceeaşi soluţie a codului penal poate fi folosită şi în cazul defăimării sau calomniei, cînd se poate stabili adevărul împotriva unei fabulaţii şi, implicit, se poate recurge la remedii judiciare. Nu putem trata conceptul libertăţii de expresie ca pe o bucată de schweitzer. Nu putem adăuga găuri la nesfârșit până când aceasta va dispărea. Chiar dacă unii jenaţi de acest principiu vor spune: „Ei, şi ce dacă, mare brânză!”
Evident, această căutare a pietrei fundamentale a unei societăţi democratice are un trecut bogat, în care anumite personalităţi istorice s-au pronunțat, fără formule evazive şi contradictorii, în favoarea libertăţii de expresie. În 1859, filozoful englez Stuart Mill în eseul Despre libertate pe care Andrei Cornea îl numeşte un fel de biblie a libertăţilor de opinie, susţine că o societate liberă nu trebuie să interzică exprimarea publică nici măcar a opiniilor celor mai şocante, mai neobişnuite, mai excentrice. De cealaltă parte a Atlanticului, un monstru sacru, Benjamin Franklin declară: „Fără libertatea gândirii nu poate exista înţelepciunea unei naţii şi fără libertatea de expresie nu poate exista libertatea ei.”
La aproape 200 de ani, situaţia se repetă culminând cu o condamnare la moarte a lui Salman Rushdie de către islamiştii militanţi, pentru o carte pe care a scris-o. La târgul de carte din Frankfurt, unde Iranul şi-a revocat participarea din cauza prezenţei lui Salman Rushdie, el a condamnat situaţia scriitorilor cărora li se încalcă libertatea de exprimare. „Limitarea libertăţii de exprimare este un atac la adresa naturii umane. Fără această libertate eşuează toate celelalte libertăţi. Fără libertatea de exprimare nu există alte libertăţi. Nu doar violenţa şi terorismul sunt o ameninţare la adresa libertăţii de expresie, ci şi intoleranţa tot mai mare născută din corectitudinea politică prost înţeleasă sau dusă la extrem”.
Merită adăugat că libertatea de expresie nu se rezumă la cea verbală. Curtea Supremă a Statelor Unite a determinat că diferite acțiuni fac obiectul acestei libertăți de exprimare. Ku Klux Klan-ului i s-a permis o defilare în faţa unor biserici ale negrilor, de exemplu. Un alt element al acestei libertăţi, şi care este foarte controversat în restul lumii, este dreptul susținătorilor politici de a cheltui nelimitat în campaniile electorale.
În Statele Unite nu ai voie să limitezi contribuţiile cetăţenilor, interpretate ca manifestare a dreptului lor de exprimare. În Europa, lucrurile stau diferit. Ronald Reagan a exersat, în 1987, un veto în privinţa unei rezoluţii din Congres intitulată „the fairness doctrine”. A declarat că Guvernul nu are nicio treabă să dirijeze radioul şi televiziunea spre ce fel de discuţii politice trebuie prezentate în emisiunile lor. Ar contrazice primul amendament din Constituţie şi ar înlocui o dezbatere intensă despre subiect care, de fapt, reprezintă scopul emisiunii.
Unul dintre aspectele mai puţin cunoscute şi invocate este respectul proprietăţii private. Linia argumentativă ar fi următoarea. Dacă patronul unui ziar nu vrea să publice un articol, nu se i se poate invoca dreptul constituţional al expresiei libere. E şi normal ca el să fie cel care decide ce se publică şi ce nu. Totul se face pe banii şi riscul lui. Deci, cine e revoltat nu are decât să înfiinţeze ziarul lui, blogul lui, pagina lui de Facebook, sau să convingă alți patroni. Poziția libertariană, căci la ea ne referim acum, este clară în acest sens. În cuvintele decanului Școlii Austriece de Economie, Murray N. Rothbard:
,,Libertatea de exprimare se presupune că înseamnă, dreptul fiecăruia de a spune ceea ce doreşte. Dar întrebarea trecută cu vederea este: Unde? Unde are omul acest drept? Cu siguranţă că nu îl are pe o proprietate pe care o încalcă. Pe scurt, el se bucură de acest drept fie pe propria lui proprietate, fie pe cea a cuiva care a consimţit să-i permită accesul pe proprietatea sa, fie pentru a-i oferi un cadou, fie printr-un contract de închiriere. De fapt, aşadar, nu există nimic de felul unui „drept” separat la „liberă exprimare”; nu există decât dreptul de proprietate al omului: dreptul de a face ceea ce doreşte cu sine însuşi, sau de a face înţelegeri voluntare cu alţi deţinători de proprietate. Pe scurt, omul nu are un „drept la liberă exprimare”; el are însă dreptul de a închiria o sală şi de a li se adresa oamenilor care intră înăuntru. El nu are un „drept la libertatea presei”; ceea ce are însă este dreptul de a scrie, sau de a publica un pamflet şi de a vinde pamfletul celor care sunt dispuşi să îl cumpere (sau să-l distribuie gratuit celor ce sunt dispuşi să-l accepte). Astfel, ceea ce are el, în fiecare dintre aceste cazuri, sunt anumite drepturi de proprietate, printre care se numără şi dreptul la liberă contractare şi libertatea de a face transferuri, care constituie o parte integrantă a acestor drepturi de proprietate. Nu există nici un „drept” suplimentar la „liberă exprimare”, sau la libertatea presei, dincolo de drepturile de proprietate de care se bucură oricine, în orice caz particular dat.”(A se vedea lucrarea acestuia Etica Libertății, 2005).
Lucrurile devin mai complicate, când e vorba de un spaţiu privat clasificat ca public. Este cazul unor cofetari din Statele Unite care au refuzat să pregătească un tort de nuntă pentru o căsătorie între doi bărbaţi, invocând libertatea de expresie religioasă. În cele din urmă curţile au decis în favoarea nuntaşilor, considerând cofetăria un loc public licenţiat care nu avea voie să discrimineze. Într-un caz similar, o funcţionară de la primărie a refuzat să semneze un certificat de căsătorie „gay”. A fost dată afară pe motivul că, fiind angajată la stat, trebuia să se supună legilor în vigoare, iar singura ei formă de protest era să-şi dea demisia.
Interesant de remarcat este că în aceste cazuri se confruntă două libertăţi: cea de expresie cu cea religioasă. Poate că este cazul să analizăm cazul unei greşeli care alterează fundamental acest principiu. Este vorba de faimoasa formulă menţionată şi în cartea Je suis Charlie?, sau mai bine spus, obiceiul de a împăca şi capra şi varza, sau clasicul „să fii cu fundul în două luntrii”, producând, în opinia noastră, confuzie totală. În acest caz, ne raportăm la afirmaţia: „Sunt ferm de acord cu libertatea de exprimare absolută” care este urmată de… „dar”, după care urmează excepțiile. Nu poţi să ai o afirmaţie cu caracter absolut, urmată de o frază condiţională, care de fapt infirmă afirmaţia anterioară. În realitate, creezi un oximoron.
În Constituţia României este scris: „Libertatea de exprimare a judecăţilor, opiniilor sau credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.” Punct. Aparent, această exprimare nu ar lăsa cel mai mic loc de întors. Din păcate, nu s-au oprit însă, aici. ,,Political corectness,, și-a băgat coada, și urmează o colecție de excepții, unele mai ambigue decât altele, făcând, în acest fel, constituția să semene cu un cod penal fără pedepse. Mi-am spus că dacă articolul meu devine public pot fi arestat conform articolului 7 din Constituția noastră care interzice ,, defăimarea țării și a națiunii,,. Un prieten, în cunoștința de cauză, a încercat să mă liniștească: ,, Hei! Nu o lua și tu așa în serios, că nu am auzit în viața mea să fie cineva condamnat pentru acest fel de infracțiune”. Interesant! căci în fond dacă dorești să întocmești nişte excepţii, trebuie să înlocuieşti ultimele cuvinte, „sunt inviolabile” cu „în general sunt inviolabile”, şi atunci poţi să adaugi câte derogări şi excepţii vrei. Adică, în alți termeni, treci de la caracterul absolut la cel relativ. De aici acea formulă „Da, în mod sigur e adevărată!” urmată de… „dar!”, după care urmează excepţiile, este cel puţin absurdă, dacă nu cumva dă o notă de imaturitate. Este, în fapt, o atitudine de laşitate intelectuală. S-ar traduce prin: Este prea complicat pentru mine să iau o poziţie fermă. Ca să mă pun la adăpost, arăt că sunt de acord cu amândouă poziţiile, deşi par contradictorii. Un fel de hai să ne întâlnim la jumătate de drum. Noi suntem băieți buni, înţelegători, ei sunt băieţi buni, cam îndărădnici. Ne înțelegem noi până la urmă. Americanii au o vorbă: „Nu poţi să fii puţin însărcinată”.
În concluzia acestui paragraf, merită să menţionez un articol scris de Cătălin Ştefănescu în Dilema, cu un titlu sugestiv: „Tolerant e un nume de cod pentru a fi submisiv şi a pune capul în pământ”. Aici, pentru a completa imaginea trebuie să menţionăm două zicale care să adauge şi înţelepciunea din popor. Prima e una de care toţi românii cu şira spinării s-au simţit ofensaţi: „Capul plecat sabia nu-l taie.” Iar cea de-a doua reprezintă greşelile comise de cei care văd lucrurile simplist şi care hotărăsc fără să considere implicaţiile pe termen lung: „Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii!” Un produs direct, tipic al acestui gen de gândire este şi mult hulitul „political corectness”.
Ideea că printr-o atitudine supusă nu-i vom supăra pe agresori şi se vor cuminţi, ei care au început agresiunea fără motiv, e complet absurdă. Dacă ceva invită la agresiune este tocmai această temere, slăbiciune, care pregătește un teren fertil acţiunii, arătându-le agresorilor că n-au de ce să se teamă în expansiunea lor. Convingerea aceasta de a le arăta că noi suntem băieţi buni, pentru ca ei să ne lase în pace este nu numai hilară, dar și primejdioasă.
Când Ronald Reagan a caracterizat Uniunea Sovietică drept imperiul diavolului, toată „lumea bună” care aprecia coexistenţa paşnică (termen introdus de Henry Kissinger), s-a aruncat în genunchi implorându-i pe ruşi să nu se supere. Când, de fapt, coexistenţa paşnică era un element indispensabil al agresiunii comuniste în lume. Dacă vă mai amintiţi, se definea ca două sisteme diferite, fiecare având calitățile şi defectele lor, care trebuiau să existe şi să nu se deranjeze reciproc. Determinarea lui Ronald Reagan a făcut însă ca Uniunea Sovietică să aparţină lăzii de gunoi a istoriei. Alegerea între o atitudine fermă şi una ambivalentă este evidentă.
Citez din nou România Liberă, un articol semnat de Cristian Cîmpeanu: „Lumea noastră, lumea liberă occidentală construită cu sacrificiul a zeci de milioane de oameni, se află sub atacul unei ideologii barbare care doreşte să o distrugă şi dacă nu găsim resursele de a riposta, atunci vom asista la sfârșitul civilizaţiei aşa cum o ştim. Pentru că nu trebuie să ne facem nicio iluzie multiculturală. Singura civilizaţie care este capabilă să acomodeze în acelaşi timp maximum de bunăstare, siguranţă, libertate individuală şi egalitate este civilizaţia occidentală liberală, sau cu alte cuvinte, democraţia capitalistă. Odată aceasta distrusă omenirea ar intra într-o nouă eră a tiraniei, opresiunii şi inegalităţii”.
În definitv, dacă sunteţi dedicaţi libertăţii de expresie şi o consideraţi piatra fundamentală a unui sistem democratic, atunci ceea ce am afirmat aici nu vi se va părea ciudat. Din nefericire, libertatea de expresie e încontinuu amenințată. Aici, în România, peste tot în lume şi în special în Statele Unite ale Americii, în cadrul universităţilor. În campusuri, studenţii vor să elimine jurnaliştii din adunările lor. Se strigă în cor: „Hate speach is no free speach”. Bineînţeles că, pe lângă faptul că e fals, nu spune cine defineşte dacă o afirmaţie e „hate speach” sau nu.
Din fericire, nu întotdeauna a fost aşa. Un fost preşedinte al University of Chicago, Robert Hutchins, a apărat libertatea cuvântului în campus când i-a permis în 1932 preşedintelui Partidului Comunist să-şi exprime punctele de vedere, spunând că remediul ideilor periculoase constă în discuții deschise, nu în interzicerea lor.
Astăzi, tot la University of Chicago s-a lansat un manifest intitulat „Fundaţia pentru moduri individuale în educaţie”, şi care proclamă: O universitate este dedicată fundamental principiului că o dezbatere nu poate fi eliminată invocând faptul că ideile promovate de unii membri ai comunităţii pot fi ofensator imorale, greşit concepute sau urmând un drum periculos. Fiecare membru al comunităţii, şi nu instituţia universităţii, trebuie să decidă pentru sine şi să acţioneze nu încercând să elimine dreptul la libertatea cuvântului, ci combătând ideile cu care nu e de-acord. Până în prezent, doar două universități, Perdue şi Princeton, au adoptat această rezoluţie.
Situaţia e chiar mai dramatică decât pare. Grupurile de studenţi revoluţionari, care controlează campusurile universitare şi au reuşit să înlocuiască patru preşedinţi de universitate, au decis să introducă clase obligatorii de îndoctrinare la care trebuie să participe atât cadrele didactice, cât şi studenţii. Comitete formate ad-hoc vor avea dreptul de veto asupra profesorilor şi asistenţilor din corpul universitar. Toţi trebuie să se conformeze acestui gen deformat de gândire. Un moment! Dacă aud bine, cineva a spus: Asta e o formă de comunism primitiv. Sărace suflete naive, printre care mă număr şi eu, voi care aţi crezut comunismul înfrânt odată cu prăbuşirea sistemului. Good luck!
În 1971, când lucram pentru Europa Liberă la New York, i-am luat un interviu lui William Buckley, întemeietorul şi ideologul Partidului Conservator modern în America. Având în vedere că atunci, în America Centrală şi de Sud, comunismul era în ascensiune, nedumerit, l-am întrebat pe Buckley de ce după ce marxismul s-a dovedit a fi o catastrofă unde fusese aplicat, continuă să fie atractiv. Răspunsul lui: „Fiindcă au vanitatea de a fi primii care vor să dovedească prin fapte că Marx a avut dreptate.”
Cei care îngrijesc mormântul lui Marx în Anglia sunt însă mult mai cu picioarele pe pământ. Având în vedere fluxul enorm de oameni care vizitează mormântul, au instituit o taxă de 10 pounds pentru vizitatori, care le aduce peste o jumătate de milion pe an profit. Curat profit! Curat comunism! Curat murdar!
Reise credem din cele evidențiate de noi mai sus că libertatea cuvântului e în permanenţă amenințată. Şi aici, în România, în afara disputei ideologice din cazul Charlie, recent o lege a fost propusă în parlament, iar alta a fost deja aprobată. Este vorba de legea 271 şi de cazul defăimării. Îl citez pe Matei Martin în Dilema: „Pe baza acestei legi (e vorba de legea defăimării) un scriitor ireverențios ca Salman Rushdie, de pildă, ar putea face puşcărie. Şi ar târî după el şi pe traducător şi pe editor, chiar poate, şi pe librar, consideraţi şi ei poate complici ai infractorului scriitor. Da, avem nevoie să vorbim despre asta!”
Eu aş merge un pas mai departe. Găsesc că este nevoie de un comitet, o fundaţie care să protejeze libertatea cuvântului şi să observe în permanenţă, ca un fel de „watch dog”, toate derapajele şi comploturile împotriva unei societăţi libere. Nu putem exista într-o societate liberă unde anumiţi oameni nu-şi pot exprima ideile indiferent de opiniile lor, ei fiind marginalizaţi, ostracizaţi sau de-a dreptul puşi la stâlpul infamiei de un consens social creat de indivizi cu scopuri ciudate. Un fel de inchiziție socială. Chiar prin simpla exprimare a libertății de expresie contestată de mulți pentru că “nu se face”, devi un om marcat.
Această fundaţie ar urmări îndeaproape scena politică şi culturală, desfăşurările sociale şi ar trage un semnal de alarmă la orice pas greşit. Nu se vor da verdicte şi nu se va institui ca deţinătoarea unei dreptăţi absolute. Dar trebuie să-şi creeze o autoritate morală şi să fie un participant demn şi apreciat în societatea de astăzi. Cred că existenţa ei este imperios necesară. Repet, va fi o luare de poziţie pentru cine vrea s-o ia în seamă. Devotaţi ai gândirii libere şi libertăţii de exprimare din toată lumea, uniţi-vă! Poate că vă sună familiar, dar dacă a funcţionat o dată poate că avem noroc şi de această dată. Pe acest fundal, ar fi ideal să putem spune şi noi:
„Eu sînt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei”
Suprimarea libertăţii de exprimare Libertatea de exprimare cumpătată
Dacă doriţi să participaţi în crearea fundaţiei pentru libertatea cuvântului intitulată „Charlie”, scrieţi-mi la adresa de e-mail: [email protected].
P.S. Sunt curios dacă cei care au acceptat „Je ne suis pas Charlie”, şi acum, când după atacul din Paris a apărut sloganul „Je suis Paris”, ar adopta contrariul, „Je ne suis pas Paris!”
Notă: Acest material a fost scris înaintea asasinatelor din Paris. O primă variantă a apărut în Revista Economistul din 13 Iulie 2015. Au fost adăugate și comentate câteva fragmente apărute în ziare după atentatul din Paris, pentru a crea o imagine completă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Articolul dvs repeta o multime de idei care continua sa capteze atentia multora care se vad ca aparatori ai democratiei. Articolul este plin de miscari argumentative dubioase. Listati multiculturalismul alaturi de fascism, ca si cand ar fi echivalente, ceea ce este o manevra lasa si plina de rea vointa. Condamnati toleranta de pe pozitii liberale, ca si cand toleranta nu ar fi unul din principalale principii liberale (vorbiti de Mill dar uitati de Locke, ce convenabi!) si infierati „corectitudinea politica”care de fapt nu este decat principiul liberal al respectului demnitatii umane – dar care, pentru intoleranti, a devenit mantra cu care ataca orice apel la gandire nuantata.
Adevaratii liberali, advaratii observatori competenti ai realitatii politice, ar intelege ca cei care invoca „Je ne suis pas Charlie” vor sa se distanteze nu de valoarea in sine a principiului libertatii de cuvant, ci de modul in care revista in cauza foloseste libertatea de cuvant. Nu inseamana ca ataci principiul daca nu te identifici politic cu mesajul acestei revista. Doar rea vointa duce la aceasta concluzie.
Cat despre Marx, este greu, stiu, sa avem o parare nuantata in Romania in general, si pe aceasta platforma in mod particular. O scurta remarca, o invitatie sa reconsiderati cazul Marx: la ce ne ajuta libertatea cuvantului daca cei ce vorbesc cel mai tare si care influenteaza politica de stat sunt cei mai bogati si mai corupti, care controleaza mijloacele media? La ce bun libertatea de cuvant intr-o plutocratie? Putem sa vorbim noi aici pe internet la infinit. Atata timp cat libertatea cuvantului nu este asociata unei puteri reale de a influenta cursul deciziilor politice, libertatea cuvantului este o farsa. Drepturi si libertati liberate fara puterea de a le exercita in mod eficient nu inseamna mare lucru.
Ce vă face să credeți că multiculturalismul nu are similitudini cu fascismul?! Ambele se bazează în esență pe același fundament: închiderea gurii celor ce sunt de altă părere și imunerea unui comportament nenatural comunității. La fel și cu corectitudinea politică, care nu are nicio treabă cu demnitatea umană, ci este doar un atac grețos la adresa ei prin faptul că se chinuie să închidă gurile oamenilor.
E treaba oricărei publicații cum folosește libertatea cuvântului. Nu cumpăr publicația care nu-mi place și nu vizitez siturile gratuite care publică ceva ce nu-mi place. Punct. Dar e o chestie de un primitivism neaderthalian și o mitocănie balcanică ca cineva să găsească justificări violenței și crimei folosite împotriva celor ce spun lucruri incomode.
Ultimul pargraf al comentariul dumneavoastră e de-a dreptul stupefiant: Adică faptul că bogăția (obținută onest sau nu) le oferă bogaților posibilitatea de a se face auziți mai bine decăt săracii justifică închiderea gurii tuturor. Asta e o abordare dea dreptul patologică. Tocmai că libertatea cuvântului e începutul puterii reale. Fără libertatea cuvântului nu ați avea cum să aflați de existența și isprăvile plutocrației :-D
De libertatea cuvântului se tem întodeauna doar cei ce nu au argumente sau credibilitate și atunci unica lor șansă e reducerea la tăcere a celorlalți…
@Josef Svejk – poate ar fi util de evaluat situația inversă: mergeți prin niște sate românești cu caricaturi înfățișându-l pe Iisus în ipostaze scabroase, după care veniți să ne povestiți despre reacția oamenilor :P
Libertatea de expresie nu înseamnă a-ți bate joc de valorile altuia. Pot exista dispute academice sau teologice cu privire la acele valori (asta e într-adevăr libertate de expresie) dar nu ștergem pe jos nici cu Iisus, nici cu Mahomed. A fi civilizat presupune a nu-l agresa pe celălalt, nu presupune a cosmetiza agresiunea psihică sub forma unor caricaturi.
Mai pe înțelesul tuturor, religia face parte din identitatea persoanei. Și așa cum nu ne apucăm să înjurăm de mamă oamenii de pe stradă, conștienți fiind că unii dintre ei vor deveni violenți, tot așa nu ne batem joc nici de religia oamenilor. Iar dacă a fost nevoie de multiculturalism ca să ne spună că nu e OK să ne batem joc de religia altcuiva, înseamnă că nici noi nu eram tocmai civilizați înainte de apariția lui. Cam asta-i.
Eu nu o fac pentru ca sunt crestin. Puteti sa o incercati dumneavoastra ca si veti fi surprins ca nu vi se va intampla nimic. Cel mult vor rade de dumneavoastra sau va vor injura. Dupa caz. In orce caz crestinismul e de mult timp atacat in cele mai diverse moduri de tot soiul de zgubilitici mai mult sau mai putin debili. De vreo 2000 de ani…
Libertatea de expresie inseamna tocmai a-ti bate joc de orice. Daca alalalt considera ca i s-au adus prejudicii n-are decat sa mearga la tribunal. Chestia cu respectarea valorilor celuluilat e doar o tentativa nu foarte inteligenta de a impune cenzura. E modul in care regimurile dictatoriale se caznesc sa impuna varianta lor de „adevar” . Produceti o publicatie pe care o consider ofensatoare sau insultatoare, pur si simplu nu o cumpar. e foarte simplu.
Si daca va injura cineva pe strada de mama care e problema?! Injurati-l si dumneavoastra daca sunteti la mintea lui, sau ignorati-l daca sunteti o persoana civilizata. Nu sunt strazile marilor orase oricum pline de tot soiul de deraiati care chiraie cu disperare tot soiul de chestii care pana la urma nu sunt cu nimic mai prejos decat injuraturile?! Obisnuiti sa le dati in cap :-D ?!
In cazul particular al musulmanilor „respectarea valorilor lor” inseamna circumcizia, transformarea femeii in animal domestic, retinerea de la consumul de alcool si carne de porc, respingerea muzicii, plata unei taxe daca nu v-ati convertit la islam, etc. etc. etc. Toti cei ce refuza sa faca toate astea ii insulta pe musulmani si profetul le cere bunilor musulmani sa-i starpeasca prin orce modalitati. Simplul fapt ca existati e o lovitura cumplita la adresa „valorilor” lor…
Multiculturalismul corcit cu corectitudinea politica au de fapt efectul advers. Cresc gradul de excludere al celor pe care doresc sa-i protejeze. Cresc animozitatile si in final vor duce la confruntari violente si valuri de sange. Infernul e pavat cu bune intentii….
@Josef Svejk – nu e vorba de o cenzură impusă de guverne (deși Hatred Act 2006 exact asta face în UK, de asta pot fi înjurați numai românii și polonezii). E vorba de o cenzură impusă de bunul simț. În lipsa bunului simț, Ahmed nu merge la tribunal, Ahmed pune mâna pe Kalașnikov, că e mai eficient.
Ce inseamna bunul simt?! Cine stabileste ce anume inseamna bun simt?!
Daca Ahmed pune mana pe arma, pai cu tot arma trebuie sa i se raspunda. Vreti sa spuneti ca lumea civilizata trebuie sa-si limiteze libertatile si sa-si schimbe modul de viata de dragul lui Ahmed intrat in ea neinvitat pe geam?! Pai daca asta functioneaza inseamna ca in faza urmatoare Ahmed va pune mana pe Kalasnikov ca sa va faca sa behaiti de 5 ori pe zi spre Mecca, sau va va saprge botu’ daca nu purtati turbanul dupa ultima moda de la Teheran. Dumneavoasrtra vi se mai intampla sa ganditi?! Macar asa ocazional… :-D :-D :-D
@Josef Svejk – a nu cosmetiza agresiunea psihică sub forma unei caricaturi, asta înseamnă bun simț. Mulțumit? :P
Dreptul de a agresa psihic nu există, la fel cum nu există nici dreptul de a agresa fizic. Dar dacă societatea a luat măsuri împotriva agresiunii fizice, orice măsură împotriva agresiunii psihice este respinsă în numele libertății de expresie. De asta există tabloide și televiziuni ca Antena 3 și de asta toată România e o mocirlă dpdv moral.
@Harald
Dl. Dragnea a incercat sa strecoare in legislatia romaneasca asa numita lege a defaimarii. Atat el cat si dumneavoastra militati pentru acelasi cauza : Lupta impotriva agresiunii psihice. Sper ca va simtit mandru si onorat :-D de convergenta morala cu ilustrul condamnant teleormanean. Va dati seama cat de traumatizati sunt bietii clpetocrati care incearca si ei sa le ofere o viata fericita, familiilor lor, amantelor, amicilor de afaceri etc., iar media salbatica ii acuza de coruptie, delapidari, hotie si alte infractiuni (respectiv pune DNA-ul pe urmele lor) ceea le provoaca bietilor oameni traume psihice si ce pot degenera chiar in traume fizice. Ca doar atunci cand ajung bortosii in pragul infarctului e o trauma fizica, n-asa? :-D . Dupa mintea dumneavoastra ar trebuie inchisa cam toata presa (inclusive acest sit pe care scrieti) ce nu-i lauda pe astia ca sa pe protejeze natureleul simtitor. N-asa? Repet intrebarea de ieri: Dumneavoastra obisnuiti sa ganditi? Macar ocazional? :-D
Simpla existenta a unui imbecil e o agresiune psihica la adresa celor din jur. Ce propuneti? Sa fie internati prin ospicii unde sa fie eutanasiati asa cum facea Adolf?!
Va ofenseaza o caricatura, faceti una care sa-l ridiculizeze pe autorul ei. Sau daca nu posedati suficient talent pentru asa ceva ignorati-o. Daca simtiti nevoia sa actionati cumva impotriva ei faceti apel la boicotarea publicatiei in cauza, refuzati sa mai cumparati produsele ale caror reclame apar in acea publicatie si anuntat-i pe producatori de intentia dumneavoastra. Sunt nenumarate cai acceptabile. Cenzura insa nu e una din ele. Nu pentru oamenii civilizati. Cenzura e pentru alde Rusia, Coreea de Nord, China, Cuba, Iran, Zimbabwe si alte asemenea tari pitoresti…
@Harald
Între timp, unul din ăsta ce s-a simțit „agresat psihic” (ca să citez din clasici :P) de manifestațiile prilejuite de ziua națională a Franței tocmai sa băgat cu cu un camion pete trecători. omorâdmai bine de 80 dintre ei.
Cam astea sunt consecințele corectitudinii politice li ale multiculturalismului. Toți cei care susțin acea enormitate monstruoasă au mâinile pătate de sângele victimelor nevinovate.
Nu vă grăbiți șă vă spălați pe mâini. Petele sunt tot acolo…
Problema e ca logica dvs nu e ancorata in realitate, in natura umana. Pana la urma tot impuneti ceva cuiva. Impuneti tututor sa nu fie deranjati de un mod de exprimare. Dar oamenii sunt oameni, cu sensibilitati diferite si reactii diferite.
Da, trebuie sa avem dreptul sa spunem si sa criticam orice, dar nu oricum. Putem critica si rade si fara vulgaritate. Si mai e o chestie. Uneori e bine sa ascultam de principiul „cel mai destept cedeaza”, atunci cand nu e vorba de ceva esential pentru libertatea mea. Nu e ceva esential sa fiu vulgar. Nu e ceva esential sa injur. Pot renunta la aceste „drepturi” (desi nu sunt drepturi) ca sa evit niste conflicte inutile. Altfel, in urma conflictelor care se creeaza o sa pierdem libertati mult mai importante. Asta se intampla acum in lume.
draga tovarasa mihalela, ati gresit articolul si site-ul. Mereti tovarasia voastra la criticacatac si altele la fel, si acolo infierati si demascati dupa pofta inimioarei rosii pe care cu mindrie o posedati. In concluzie nu ati inteles absolut nimic din articol, ceea ce era de asteptat din partea unei tovarase de nadejde. Ilustrati perfect argumentatia autorului, mai bine nici nu se putea.
Articol incomplet si poate ca fara intentie oarecum manipulator, intrucat nu se prezinta si propozitia esentiala al lui John Stusrt Miil:
“Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt!”
PS Un text foarte indragit de regretatul Ion Ratiu.
Usor de zis, dar in practica se pare ca e destul de greu de stabilit obiectiv unde incepe si unde se termina libertatea ta si a celuilalt. Fiecare incerca sa impinga granitele.
Erata: Nu e voie sa gresesti la scrierea numelui. Deci John Stuart Mill. :)
Ei da, e o diferenta! Aceasta fraza chiar justifica masacrul de la Charlie Hebdo.
Puteti fi mai explicit? Ce libertate a altuia a inceput si a fost incalcata? Pentru ca si mie imi place si afirm totdeaunca ca exista limite si in libertate, dar nu vad de ce aici, in ce priveste Charlie…
Desigur si chiar cu multa placere pentruca acest articol chiar merita atentia nostra si autorul chiar ne-o cere, neavand pretentia ca ar fi inchis subiectul ci doar ca l-ar fi deschis si intru adevar asa a si facut.
Doresc de la inceput sa precizez ca am dorit doar, intr-o prima faza, sa pun discutia pe fagasul ei cel mai fertil si de aceea am pus in fata contributorilor si cealalta fata „a foii de hartie” care insa in mod gresit este interpretata mai sus ca ar justifica masacrul de la Charlie Hebdo.ci doar cred ca conduce lucrurile in zona descrisa de dl Logos foarte corect si cu riscul permanent de a impinge o granita fie intr-un sens fie in celalalt.
Autorul articolului scrie o propozitie care daca ii apartine merita felicitat si care daca este preluata merita citata sursa.
Propozitia este: „Întâlnim aici dilema clasică a democrației liberale. Când democrația ia măsuri de apărare împotriva unui dușman al ei își trădează propriul ei caracter încetând să mai fie o democrație.”
Din pacate autorul dand destule exemple referitoare la aceasa dilema, nu o circumscie teoretic complet(cam cum s-a intamplat si cu marxism-leninismul asa cum voi explica mai jos) si de fapt interventia mea anterioara asta face, pune in fata uneia din laturile dilemei deja prezentata pe cealalta, ambele fiind enuntate de John Stuart Mill astfel:
„În 1859, filozoful englez Stuart Mill în eseul Despre libertate [pe care Andrei Cornea îl numeşte un fel de biblie a libertăţilor de opinie], susţine că o societate liberă nu trebuie să interzică exprimarea publică nici măcar a opiniilor celor mai şocante, mai neobişnuite, mai excentrice si in acelasi timp precizeaza limitele cerintei de mai sus prin preceptul: Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt! ”
Voi aborda in continuare cateva din cazurile citate de autor:
„Merită adăugat că libertatea de expresie nu se rezumă la cea verbală. Curtea Supremă a Statelor Unite a determinat că diferite acțiuni fac obiectul acestei libertăți de exprimare. Ku Klux Klan-ului i s-a permis o defilare în faţa unor biserici ale negrilor, de exemplu”
Aici este evident o aplicare numai a primei laturi , cea permisiva , a dilemei esentiale.
Voi adauga ca solutia permisiva este justificata doar daca Klanul a eliminat din textele sale diriguitoare sau din concluziile si hotararile luate in secret, rasismele nu numai declarate da si programate a fi efectuate cat si toate celelalte ingradiri ale drepturilor omului care nici macar in virtutea liberatatii de expresie nu pot fi ingradite si tocmai aici trebuie sa privim si limitarea prescrisa de JSM.
Alt exemplu este: ” Un alt element al acestei libertăţi, şi care este foarte controversat în restul lumii, este dreptul susținătorilor politici de a cheltui nelimitat în campaniile electorale
În Statele Unite nu ai voie să limitezi contribuţiile cetăţenilor, interpretate ca manifestare a dreptului lor de exprimare.”
Adaug eu : da, dar doar daca si pedepsele pentru incalcari ale altor drepturi electorale, propaganda publica care aplicata ar ingradi drepturi constitutionale si pentru diverse infractiuni electorale, nu ar avea nici ele o limitare similara.
Unul dintre exemplele clasice în care se foloseşte un argument, îndeosebi facil, împotriva exprimării libere este cazul unui individ care strigă „foc” într-un teatru plin, provocând panică, cu rezultate dezastruoase.Este un exemplu prost folosit bazandu-se evident pe un argument falacios, intrucat nimeni nu poate impiedeca pe un altul sa strige o vorba dar il poate doar pedepsi si anunta anterior pedeapsa or a pedepsi un instigator la dezordine pentru dezordinea produsa cu certitudine matematica prin actiunea lui este un fapt penal si nu o limitare a ceva anume. Nici eu nu pot fi oprit sa ucid un om pe strada daca am innebunit sau daca asa vrea muschiul meu doar ca dovedesc ca acesasta posibilitate nu-mi poate fi luata, desigur cunoscand toate consecintele, dar nu pot invoca nici-o libertate pentru a scapa de pedeapsa daca sunt prins.
Ne impartaseste autorul o opinie: „Eu, de pildă, sînt profund ofensat de toţi susţinătorii marxismului care au creat comunismul, cel mai ucigaş sistem politic din istoria lumii.
Însă eu aş dori să-i dezvălui inepția şi să câștig partida ideologică prin convingere, nu interzicându-i existenţa. La fel stau lucrurile și cu celelalte isme negative: fascism, fanatism religios, multiculturalism şi multe altele. Deci, orice idee este permisă şi nu poate fi contracarată decât prin elaborarea unei idei contrare. Cei care cred că soluţia este interzicerea unor idei adoptă o poziţie iluzorie. În primul rând, sunt păreri atât de diverse, încât încercarea de a le erija ca adevăr absolut este hilară.:
Nota mea: Interzicerea primirii propunerilor de perpetuum mobile la Academia Franceza nu cred ca este hilara si cum marxismul are pretentia de stiinta trebuie si cu el procedat la fel Acesta este motivul pentru care si aici, in trecut, am constatat ca doar un Kolakowski sau von Mises au reusit intr-o oarcare masura sa combata teoretic pe fond si nu pornind doar de la consecinte care chiar daca sunt o indicatie clara prin faptul ca peste tot in lume au fost incadrabile in aceiasi clasa de oroare, sunt inutile daca nu se distruge teoretic , reducand-l la incorectitudine absoluta din punct de vedere stiintific-conceptual si care cand este aplicata tocmai de aceea produce inerent consecintele monstruase la care a asistat umanitatea in ultimul secol . I-am cerut si dlui Tismaneanu ca pe langa analiza ororilor comunismului sa incerce ca sa-l distruga in plan conceptual ca sa poata fi si aceasta ideologie tratata precum perpetuumul mobile si sa nu mai permita tuturor iliestilor din lume sa spuna ca o idee nobila si fertila a fost doar manjita de o eronata aplicare de un ceausescu sau altul la fel
PS. Poate ca tocmai fundatia pe care o doriti, ar putea sa-si asume si aceasta sarcina absolut importanta pentru omenire, ocupandu-se de ismele totalitare, care toate isi au radacina in „corectitudini politice” de tot soiul de nuante, cu grija ca ea insasi sa nu devina una si mai atotcuprinzatoare.:)
Asadar de acord cu propozitia: „Nu putem trata conceptul libertăţii de expresie ca pe o bucată de schweitzer” cat si cu cea in care autorul spune „Asta mă face să cred că o mulțime dintre problemele actuale din societate se datorează acestei ambiguități în privința adevărului.”
dar cum o facem este altceva. :)
Din pacate iarasi s-a intamplat, dovedindu-va ca nu aveti dreptate. Ca sa revenim la libertate, despre care asa cum am zis, sustin si eu ca „libertatea ta se termina unde incepe libertatea altcuiva”, ati scris mai sus un roman aproape dar fara a raspunde concret si concis la intrebarea mea: Ce libertate (dar prevazuta in lege, Carta Drepturilor Omului, orice act oficial si legal, nu o libertate inventata ad-hoc) a fost incalcata? Si chiar presupunand ca o astfel de libertate ar fi fost incalcata, fiind prevazuta in legislatie, acte oficiale, de ce nu s-a actionat tot legal?
Eu nu sunt Charlie! (adica din aia care dadeau foc la DeeSses pe Champs Elysee ,, In mai 68 eu aplaudam les Ceux qui la Republique ont Sauve).
Si mai zic ca dreptul meu se opreste unde incepe dreptul altuia . Si ca uni sunt dispusi sa isi bage picioarele in ea de viata si lege ptr ca au fost insultati . So cutitu in cel care a comis ofesa.
Oricum nu este decent (si uneori sanatos) sa insulti religila altuia, sa strigi osbecenitati dupa femei … ca nu se stie !!! Ca poti da peste unu care se exprima cu pumnu sau AK ul …
Eu nu sunt Charlie! fiindca in primul rand nu insult religia altuia, nu ma comport indecent fata de femei si ca in general imi tin slitul inchis
In secundar sa intelegeti ca apucand pe drumul „liberatilor” voastre si a isteriei voastre „libertare” riscam sa ajungem sa strigam din nou „Dieu reconnaitra les siens!”
Ada. Nici papa Francisc nu este Charlie. A zis ca la o adica da un pumn in nas …
Se pare că adresa Dvs. de mail e greșită. La schimb iat-o pe a mea: [email protected].
Proverbul romanesc citat „„Capul plecat sabia nu-l taie” pe care il auzim aproape zilnic este in realitate incomplet.
Varianta completa este cam asa : „Capul plecat sabia nu-l taie dar cu umilinta jugu-l incovoaie.” Poporul roman e mai destept si mai realist decat lasa sa se inteleaga aceasta mica manipulare proagandistica prin care se citeaza trunchiat proverbul schimbandu-i sensul (nu stiu cine a lansat varianta trunchiata).
Practic se constientizeaza cele 2 mari variante existente in viata: lupta pentru libertate/succes/bogatie cu sanse maricele de a sfarsi in mormant/infrant sau evitarea luptei/stresului prin acceptarea „robiei”/saraciei/submediocritate cu sanse mai mari de a ramanse in viata.
Si mai complet:
„Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie, Dar cu umilinţă lanţu-l înconvoaie! Ce e oare traiul dacă e robit? Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit!”
http://leplus.nouvelobs.com/contribution/687164-charlie-hebdo-mgr-vingt-trois-mariage-gay-moquer-les-religions-un-mal-necessaire.html
E greu sa te identifici cu autorii copertii de mai sus.
Mie nu mi-e greu.. :) Dar intai si intai trebuie sa cunoastem contextul: coperta face referire la Andre Vingt-Trois, un cardinal catolic care se pronuntase impotriva casatoriilor gay. De aici: „Mr Vingt Trois are trei tati” –> adica, vezi Doamne, cel care se pronunta impotriva casatoriilor intre tati are el insusi 3 „tati” (unitatea crestina a Sfintei Treimi). O poanta cam fortata si, evident, ireverenta.
Dar…
Daca nu pot rade de „credintele” oamenilor, atunci de ce mai pot rade? Cine stabileste granita? Sigur, poate nu e „frumos”, intocmai cum nu se face sa razi ca X o iubeste pe Y, care e fantastic de urata . Insa intre nu e „frumos” (o problema de moravuri) su nu e „bine” (o problema de morala) e o distanta imensa.
E una sa razi si alta sa infatisezi grafic public tot felul de batjocuri sexuale sau de alta natura. Poate pe dvs. nu va deranjeaza asta, dar va deranjeaza altele. Sau daca sunteti atat de „zen” incat nu va deranjeaza nimic, desi ma indoiesc, va puteti abtine sa va bateti joc de „credinta” cuiva, pentru ca stiti ca il ofenseaza. Nu e ceva absolut necesar pt existenta dvs ca sa va bateti joc de ceva intr-un mod atat de vulgar. Cineva cat de cat inteligent si cu bun simt (ce-o mai fi si aia?) poate rade si critica si fara sa fie vulgar.
Daca nu exista o astfel de autocenzura pana la urma se ajunge la o cenzura mult mai grava, impusa, de exemplul de tipul raidurilor recente ale politiei germane prin casele unor oameni care au postat comentarii incorecte politic contra imigrantilor pe retelele sociale. Pentru „libertatea” prosteasca de a ne bate joc de cineva, ajungem sa pierdem libertati mult mai importante.
Ma tot mir ca oameni aparent rationali nu inteleg asemenea lucruri simple. Traim intr-o lume tot mai aberanta.
Exercitiul libertatii nu presupune incartiruirea in organizatii.
Dupa cum libertatea nu inseamna corectitudine sau adevar. Exercitiul libertatii poate presupune cunoastere falsa sau cunoastere adevarata.
Gradul de libertate al unui om se raporteaza la gradul in care se apropie de adevar. Cu cat omul este ancorat in cunostinte eronate cu atat el este mai putin liber.
Libertatea nu este un exercitiu abstract. Libertatea presupune responsabilitate …
Vedem acest lucru in cazul ideologiilor secolului 20 cum teoriile lui Marx sau Fascismului si Nazismul au avut efecte nefaste asupra vietii atator oameni.