joi, martie 28, 2024

Toamna universitatilor

Nicăieri nu e mai pregnantă atmosfera încărcată şi mohorâtă a toamnei decât în instituţiile pentru care fiecare toamnă ar trebui să marcheze un nou început. În ciuda discursurilor liniştitoare, începutul lui octombrie evocă în universităţile româneşti mai curând umbra funestă a unui sfârşit încă amânat, dar inexorabil. Menţionarea triumfalistă a sălilor de curs şi a calculatoarelor ascunde cu greu împuţinarea drastică a studenţilor, iar ditirambii cu privire la “calitatea educaţiei” alcătuiesc o pojghiţă prea subţire pentru a masca incapacitatea absolvenţilor de a se angaja altundeva decât în servicii temporare şi fără legătură cu studiile lor. Nu doar scandalurile din vară, în care persoane de primă mărime în stat (un prim ministru şi doi miniştri – ai Educaţiei!) au dezonorat învăţământul superior, ci – în primul rând – al doilea bacalaureat “cu camere”, la care se adaugă accelerarea plecării vârfurilor liceelor cu burse în străinatate, au avut un efect direct cuantificabil în numărul bobocilor universitari de toamnă.

.

Aceştia din urmă nu numai că sunt mai puţini şi mai slab pregătiţi decât cei din generaţiile anterioare, ci privesc deja universitatea cu o circumspecţie (dacă nu mefienţă) total străină de încrederea pasională a predecesorilor lor. Pentru noile generaţii de absolvenţi ai liceelor (dintre care mulţi fac deja vacanţe lucrative alături de părinţi în Spania sau Italia) reuşita socială nu mai trece în mod necesar prin universitate. În plus, liceul i-a învăţat deja cu faptul că cele mai multe din cunoştinţele pe care le dispensează învăţământul sunt cu desăvârşire inutile şi, prin urmare, nici atunci când poposesc în universităţi nu înţeleg să se supună orbeşte unei discipline (înainte de toate a prezenţei) de care se pot foarte bine dispensa. Căci, parafrazând vorba clasică a lordului Keynes: un student care nu vine la cursuri sau nu învaţă are o problemă la examen, dar o grupă sau un an a cărei majoritate nu frecventează orele şi apare (dacă apare) doar în al treilea re, fără a şti măcar la ce examen a venit; o asemenea grupă sau un asemenea an reprezintă o problemă pentru facultăţi şi pentru universitate.

Cel mai adesea răspunsul “conducerii” pare a fi inspirat de înţelepciunea regelui din “Micul Prinţ”: de vreme ce studenţii sunt puţini, trebuie economisiţi. Aşa că represalii ample (precum căderea majorităţii unei grupe sau a unui an) sunt excluse, de vreme ce singurul lor efect ar fi trecerea în stare de “nesustenabilitate financiară” a catedrei ai cărei profesori ar lua o asemenea hotărâre radicală (deoarece salarizarea cadrelor didactice e direct legată de numărul de studenţi). Şi ce credeţi că fac tinerii care descoperă că nici absenţele, nici neînvăţatul nu se pedepsesc? Nu trebuiesc acuzaţi chiar de toate relele, dat fiind că mefienţa lor faţă de universităţi şi de cunoaşterea pe care o dispensează acestea e doar un palid reflex al circumspecţiei statului pentru diplome manifestată de celebrul algoritm “unu (angajat) la şapte (disponibilizaţi)”.

Blocând total accesul tinerilor (în particular al celor cu studii umaniste, administrative şi ştiinţifice) pe posturile publice, statul nu face decât să confirme logica pe care pretinde că o denunţă: tot aşa cum înainte s-a intrat fără ca diploma să conteze, acum oamenii sunt refuzaţi fără ca cineva să mai ia în considerare diploma şi studiile lor. Mai mult decât orice, tocmai această incapacitate a statului de a crea mecanismele de înlocuire firească a generaţiilor în spaţiul public (ceea ce înseamnă şi în instituţii) le lasă celor tineri senzaţia că aruncaţi brutal la periferia societăţii şi că toate discursurile ce le sunt adresate (inclusiv cel al şcolii) îi vizează doar ca şi clienţi şi contribuabili.

.

În vreme ce pentru tineri aceste lucruri fac parte din acele date pe le asumă nu neapărat raţional, ci mai curând osmotic, universităţile par a fi rămas înţepenite în comportamentul (deja codificat procedural) care a fost expresia gloriei lor între 1990 şi 2008. În primul rând sunt împărţie într-o mulţime de specializări mărunte care (în ciuda “abilităţilor” şi a “competenţelor” pe care sunt ţinute a le forma) oferă cunoştinţe monocrome şi patetic de inutile. E greu de găsit astăzi o specializare a universităţii care să nu afişeze pe jumătate din programa de studii “metode”, “metodologii”, “metodici”, “tehnici”, “etici aplicate”, etc. al căror scop – teoretic – e acela de-ai învăţa pe studenţi cum se face un anumit lucru. Din păcate, nimeni nu le mai arată efectiv cum se face acel lucru şi nimeni nu-i mai însoţeşte la începutul făptuirii lor. “Metodele” şi “tehnicile” sunt (teoretic) bune la orice tocmai pentru că nu sunt nimic altceva decât o colecţie de platitudini şi generalităţi pe care le luminează (spectral) doar power-point-ul de pe perete.

Nu cu mult timp în urmă, o studentă intervievată pe stradă de televiziuna naţională mărturisea că nu mai are timp să citească de câte proiecte are de făcut la facultate. În cel mai bun caz “proiectele” în cauză vor fi fiind părţi ale proiectelor mai mari ale profesorilor ei; de regulă nu sunt nimic altceva decât nişte divagaţii inventate pe moment de un profesor sau altul, la fel de utile şi de folositoare precum extragerea radicalilor de ordinul trei pentru elevii de liceu. În mod absolut ambele sunt bune şi “dezvoltă inteligenţa”; în mod practic o dată ce te-ai văzut cu diploma în mână realizezi că, de fapt, nu mai ştii nimic şi chiar dacă-ţi mai aduci aminte ceva, nimeni nu e interesat de asemenea găselniţe. Iar altceva nu prea ai ce face, pentru că nici liceul, nici facultatea nu te-au învăţat să gândeşti altfel. Căci mobilitatea gândirii nu se dezvoltă pe “trebuie să”-uri cu liniuţe şi numerotate, ci în confruntarea personală cu textele clasice ale domeniului ales. Însă aici problema mare este aceea că profesorii înşişi au un contact destul de slab cu aceste texte. Multe dintre ele nu au fost traduse pre limba noastră (şi, mai ales nu erau traduse atunci când  profesorii de azi au citit cel mai mult şi cu cel mai mult folos: în vremea facultăţii lor) şi nici despre cele traduse nu se poate spune că sunt tocmai accesibile în bibliotecile de provincie ori ca preţ de librărie.

În fine, cum profesorii sunt şi ei oameni (care “ştiu dureros ce e suta de lei”), nici disponibilitatea de-a se dedica aprofundării unui text care i-ar scoate un timp din circuitul administrativ (cu toate “obligaţiile” şi hârtiile lui) nu le prisoseşte. Astfel că s-a dezvoltat această modă a “cursului scurt”: câteva platitudini şi banalităţi, agrementate cu date de Wikipedia şi glumiţe etern valabile plus, ici şi colo, câte o referire la ultima apariţie a unui Journal de peste ocean ori la cea mai recentă modificare a legislaţiei europene; lucruri care prin noutatea lor insolită le dau şi studenţilor, şi profesorilor senzaţia că sunt contemporani cu timpul lor. Lipsa de judecată a unor tineri cărora liceul nu le-a format în nici un fel judecata este cea care favorizează şi întreţine acest tip de cursuri. Profesorul îşi spune că studentul oricum nu are nici cele mai elementare date şi, prin urmare, trebuie alfabetizat în domeniu, iar studentul e mulţumit nu doar că se alege cu o spoială de cunoaştere ci şi pentru că văzând cele 20 de pagini ale “suportului de curs”, realizează că nu are a se obosi prea mult cu învăţarea. Un ultim amănunt: adesea “metodele”, “metodologiile”, “tehnicile”, etc. sunt acompaniate de sintagma “de cercetare” iar etica – cum altfel? – e aplicată tocmai cercetării.

Nu ştiu dacă şi-a pus cineva banala problemă a procentului absolvenţilor acestor cursuri care ajung să lucreze în cercetare, adică, la modul cel mai concret şi mai eficient, să pună în practică metodele deprinse pe băncile şcolii. Cam câţi sunt de toţi? Poate – dacă chiar căutăm un răspuns – ar fi bine să ne gândim care sunt în România zilei de azi posibilităţile de cercetare (adevărată) pentru un absolvent de istorie, de filosofie, de litere, de sociologie, de psihologie, de drept, de economie ori chiar de biologie sau de fizică. Dacă cercetare înseamnă să te prezinţi cu (aceleaşi) extrase din lucrarea de diplomă la “sesiunea de comunicări” a şcolii, la “zilele oraşului” ori la reuniunea învăţătorilor locali, atunci – evident – orice absolvent de facultate (ba chiar şi aspirantul la ea) poate fi considerat “cercetător de calibru”. Şi pentru ca să nu existe nici o umbră de îndoială, se obişnuieşte ca la asemenea evinemente – la care, de regulă, participă doar cetăţeni români din acelaşi oraş – să se vorbească în engleză, limba care ne dă tuturor un aer de universalitate. Dacă un tânăr (doritor de alt tip de cercetare) ar avea curiozitatea să recenzeze actele “colocviilor”, “conferinţelor” şi “simpozioanelor” de acest fel am avea, în sfârşit, măsura “societăţii bazată pe cunoaştere” în România.

Ca să alcătuim o ţară n-ar mai fi necesari decât militarii din Afganistan, copiii străzii şi cei ce fac (de voie, de nevoie) agricultură ecologică. Dacă cercetare înseamnă, în schimb, acele lucruri despre care se vorbeşte în lumea bună a mediului academic internaţional şi care – pe termen lung – schimbă lumea noastră, a tuturor, atunci mă tem că numărul cercetătorilor de la noi din fiecare domeniu nu depăşeşte numărul celor 10 degete ale mâinilor. Problema e că în loc ca aceşti 10 (sau mai puţin) pe fiecare specialitate să fie susţinuţi pe toate căile şi propuşi ca modele ale unui parcurs educativ şi profesional, noi căutăm să demonstrăm că nici restul populaţiei (mai ales a celei universitare) nu e funciar deosebită de ei. Cu toţii facem cercetare, doar că cei de top beneficiază de un “management de imagine” mai bun. Aşa că nu la cercetare trebuie lucrat, ci la imagine. Cercetarea, o dată ce cunoaşte metoda, o poate face oricine. Altminteri de ce s-ar preda în toate universităţile de provincie al căror “centru de excelenţă” constă într-un “laborator” cu câteva calculatoare (şi atât) a cărui cheie nu e nici la portar, nici la secretare? Dincolo de toate acestea, iniţierea “în cercetare” se termină la fel de brusc şi de imprevizibil cum a început şi – dacă a învăţat – tânarul student rămâne în cap cu un dicţionar de termeni disparaţi care nu descriu nimic din realitatea lui cotidiană (în vreme ce această realitate rămâne fără nume). Filosofic vorbind, el are conceptul, dar nu are reprezentarea a ceea ce-i e cerut să realizeze. În limbaj comun: nu ştie ce să facă. Şi-n această perplexitate (simetrică celei cu care a început facultatea) îi e livrat Moloh-ului social.

.

Totuşi, nu aceasta e marea problemă a universităţilor. Dacă priveşti lucrurile din interior, studenţii sunt fermi pe poziţie (căci dacă nu s-ar ţine locului, cum s-ar putea centra educaţia pe ei?), statisticile debordează de cercetare ce “schimbă paradigmele metodologice” ale tuturor domeniilor, articolele din Journal-uri (e drept, locale şi în care publicarea e condiţionată de cumpărarea revistei) abundă, orarul sălilor e o minune de ingeniozitate (ce depăşeşte cu mult problemele de acoperire din matematică), iar cele 20 de pagini ale fişei disciplinei reprezintă “o abordare complexă, adaptată nevoilor momentului, a procesului didactic”.

Toată lumea munceşte în universităţi, în frunte cu administraţia centrală, la zeci, sute, mii de rapoarte, raportări, evaluări („colegiale” şi “transversale”); se folosesc cuantificatori, indici, calcule de aproximaţie, matematici speciale şi noi programe de calculator (iar Senatul deliberează non-stop asupra tuturor acestora) pentru a… Pentru ce? Pentru a crea o realitate secundă, a hârtiilor, perfect coerentă în ea însăşi, chiar dacă puţin (şi slab) legată de realitatea efectivă. Ar fi interesant de văzut – în termenii termodinamicii – ce procent din resursele (materiale şi umane ale) unei universităţi e folosit pentru a crea această lume platonică în care totul e bine, adevărat şi frumos şi care, în plus, o ascunde abil pe cea imperfectă, în care lucrurile nu se potrivesc mai niciodată. Cei ce-şi închipuie că, măcar de astă dată, universitatea se dedică unui joc gratuit greşesc. Tonele de celuloză care rezultă din această activitate vor fi procesate de “consumatorii secundari”: comisiile de acreditare, de calitate, de etică, cele (mai temute decât toate) fără nume, plus inevitabila Curte de Conturi (şi, ce e drept, din când în când, Procuratura). Reprezentanţii tuturor acestor comisii au reuşit să desăvârşească arta de a evita oamenii concreţi (fie ei studenţi, fie profesori), pe care nu-i întâlnesc decât “în grup organizat” cu ocazia unei alocuţiuni (evident, pe teme de metodă) în sala festivă a universităţii. În rest au de-a face doar cu hârtiile care, şi aici se vede valoarea investiţiei de resurse a universităţii, le spun exact ce vor ei să audă. Problema acestor “înalţi reprezentanţi” este aceea că, fiind ei în contact cu vârful lanţului trofic (cu Ministerul), nimeni nu ar risca să le spună ceva ce nu s-ar potrivi cu “concepţia lor despre lume şi viaţă”. Nimeni nici nu a încercat vreodată şi, tocmai de aceea, nimeni nu poată să răspundă întrebării simple dacă persoanele acelea ar înţelege ceva ce nu e precis formatat de “metodele” şi “tehnicile” lor. Unii spun că nu; alţii susţin că şi oamenii Ministerului sunt oameni ca şi noi şi, la fel ca şi noi, ştiu şi ei cum stau lucrurile, dar pur şi simplu refuză să audă şi să accepte această stare de lucruri.

.

Oricum, de ei depinde problema problemelor: finanţarea. Ne place sau nu, încă o dată totul se reduce la bani. Şi Ministerul nostru, al Educaţiei Naţionale, e mai parcimonios ca oricând. Şi are de ce. În ciuda aerelor feroce ale reprezentanţilor săi pe teren, în guvern e pe unul din ultimele locuri, dat fiind că “prioritatea educaţiei” e eternă, în vreme ce alte probleme presează în mod particular luna sau anul acesta.Timp de două decenii sute de mii de oameni au fost împinşi în pensie pentru a se masca şomajul şi acum ne-am trezit cu o masă enormă de oameni – mulţi în putere – pe care statul îi plăteşte ca să se uite la televizor. Nu e o problemă plăcută pentru stat, dar în Parlament toată lumea e de acord că “principiului bunului câştigat” nu poate fi pus în discuţie fără a atenta la sacrosantul drept de proprietate (şi, mai ales, fără a pune problema câtorva proprietăţi concrete). Astfel că pensiile se vor plăti, cu orice preţ. De astă dată Europa nu ne va ţine lecţii, deoarece are şi ea această problemă (numai că noi n-am ajuns la pensionarea “baby boomer”-şilor noştri; când vom ajunge acolo – prin 2030 – va fi şi vom fi o problemă pentru Europa).

Pe lângă pensii mai sunt spitalele, în care se moare cu zile, drumurile (din cauza cărora se moare), feluritele compensaţii pentru dezastre naturale şi parlamentare – toate de plătit imperios. Iar bugetul unei ţări cu o agricultură pastorală şi aproape complet dezindustrializată, ce trăieşte în mare pe seama TVA-ului, e departe de a putea susţine atâtea cheltuieli câte ar fi de dorit. Între multe altele, un lucru e cert: din învăţământ nu se moare în mod direct, iar profesorii pot fi oferiţi oricând vindictei publice prezentându-se – în direct şi la o oră de maximă audienţă – “salariul din învăţământ” ca fiind media ritmetică dintre salariul unui rector şi cel al unui profesor debutant. Înainte ca cineva să întrebe câţi rectori sunt în ţară, e mai mult ca singur că violenţa şcolară pe de-o parte şi absenteismul pe de alta vor creşte la cote alarmante. Dar nu profesorii din şcoli şi licee sunt primii vizaţi de reduceri, dat fiind că ei au totuşi un rol social pentru care nu există (deocamdată) înlocuitori: ei îi ţin pe cei ce se află sub vârsta majoratului într-un loc atâta timp cât părinţii lor sunt la lucru. Pe primul punct al listei de tăieri a Ministerului sunt universităţile. E limpede că orice măsură directă (fie ea şi cea a clasificării) ar determina reacţii ce ar merge neîndoielnic până în tribunal, aşa că tactica lui Fabius Cunctator e cea mai eficientă. Pe de-o parte bariera bacalaureatului relativ onest din ultimii ani (pe care, tocmai de aceea, orice ministru va fi interesat a-l perpetua), pe de alta lipsa de interes pentru universităţi a unor tineri cărora diploma nu le oferă mai nimic sunt mijlocul cel mai neutru şi inatacabil de-a submina – tăcut, dar sigur – universităţile. Căci, nu?, împuţinarea studenţilor e o expresie a pieţei şi cine ar îndrăzni să protesteze (iar dacă ar protesta la ce bun?) împotriva acestui avatar contemporan al destinului?

.

Astfel că la-nceput de toamnă toată lumea e pe poziţii: Ministerul atent doar la numărul de studenţi “efectivi”, dar – cu măsuri şi cu comisii – distrăgând pe moment atenţia universităţilor. Universităţile, la rândul lor, se căznesc să-şi facă hârtiile şi mai coerent ca anul trecut, doar-doar vor impresiona prin cuminţenie şi vor primi bani de salarii până la finele anului universitar. Ciudat e faptul că, deşi bătălia e pe studenţi, ei sunt ultimii care contează. Poate singurul lucru bun – pe care-l atestă tocmai rărirea lor – e faptul că ei au înţeles aceasta realitate. Şi, cei care pot, pleacă spre zări mai calde.

.

Căci aici nu doar că iarna va urma în mod necesar toamnei, ci – aşa cum ne-am obişnuit în ultima vreme – trecerea de la toamnă la iarnă se va face dintr-o dată şi, ca întotdeauna, pe nepregătite.

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. Asa, si ? Anii de promovari de pile credeti ca nu au pina la urma efect ? Copilul meu nu va studia la universitatile voastre ///, dragi profesori. String bani de-acum sa-l trimit in zone mai prietenoase intelectului, nu spre distrugatorii de suflet si inteligenta din Romania.

    • nu pot intzelege de ce unii autori,caut sa i citesc doar pe cei care cu alta ocazie i am apreciat,nu realizeaza ca un articol aici ar trebui sa aiba o dimensiune rezonabila!!!!?
      in Ardeal in anii 80 inca mai existau Profesori care facusera studiile la Viena si Budapesta,dar vai,deja valul profesorilor comunisti era mare

  2. Un pilot catre turn: „Am pierdut un moto! Ce fac?”

    Turnul:”Reduceti turatia la al doilea si trageti flapsurile opuse!”

    Pilotul; „Am pierdut si al doilea motor! Ce fac?!!”

    Turnul”Trageti toate flapsurile si intrati in zbor planat curs 2-1-7″

    Pilotul: „Avionul nu mai raspunde la comenzi! Ce fac????!!!”

    Turnul:” Acum e usor. Spuneti dupa mine: Tatal nostru carele esti in ceruri…”

    ––-

    Cam asa si cu invatamantul nostru.

  3. Felicitari pentru acest articol… Este o sinteza frumoasa…

    Singurul minus pe care il vad este lungimea. L-as imparti in mai multe articole mai mici centrate pe cate o idee.

  4. Lamentari fara obiect. Profesori universitari plangandu-se de atmosfera din universitati, de parca nu de ei ar depinde totul. Pe cand un articol despre un cercetator din acesta de succes, o minte minunata, un profesor care reuseste sa atraga studentii la un curs interesant?

      • Daca asta e pretul platit pentru criteriul cercetarii, e foarte bine asa. Si-asa se plangea dl Maci ca sunt doar 10 cercetatori adevarati pe-un domeniu in tara, restul sunt doar mestecatori de cuvinte.

        Talentul didactic n-ar trebui sa lipseasca complet, dar cam atat. In nici un caz nu cred ca e un criteriu valid pentru promovari etc., si nici nu e posibil de masurat in mod obiectiv. Eu cred ca principala deosebire intre cadre didactice nu este dupa talent, ci dupa pregatirea si cunoasterea domeniului. Studentii (buni) simt imediat cand cineva e solid pe domeniu sau doar recita.

          • Avand in vedere ca modelul este preluat din Vestul mult superior tehnologic, presupun ca o parere buna. Cu precizarea ca ma refer la invatamantul superior tehnic din domeniul calculatoare / electric, pe care il cunosc indeaproape, unde vorbele in general au in spate un aparat matematic si aplicativ consistent.

            • Puteti presupune orice, si eu pot face asta si oricine. Un minister competent cerceteaza problema profesionist (sondaje, studii statistice, etc) si decide in cunostinta de cauza cu argumente solide, nu pe baza de presupuneri, slogane si idei preconcepute care ciocnite de realitate se dovedesc subrede, ca sa ma exprim diplomatic.

            • Eu cred ca invatamantul superior roamnesc duce lipsa in priul rand de cercetare, nu de talent didactic. Ca atare mi se pare normal ca si criteriile sa reflecte acest lucru.

              Ma refer, repet, la invatamantul tehnic, unde cercetarea este mai usor de cuantificat.

  5. partea asta din textul Dumneavoastra „în mod practic o dată ce te-ai văzut cu diploma în mână realizezi că, de fapt, nu mai ştii nimic şi chiar dacă-ţi mai aduci aminte ceva, nimeni nu e interesat de asemenea găselniţe. Iar altceva nu prea ai ce face, pentru că nici liceul, nici facultatea nu te-au învăţat să gândeşti altfel. Căci mobilitatea gândirii nu se dezvoltă pe “trebuie să”-uri cu liniuţe şi numerotate, ci în confruntarea personală cu textele clasice ale domeniului ales. Însă aici problema mare este aceea că profesorii înşişi au un contact destul de slab cu aceste texte.”
    mi-a amintit de o carte pe care sunt convins ca cine o va citi, profesor sau elev, va castiva multe

    De pe Wikipedia…
    How to Solve It (1945) is a small volume by mathematician George Pólya

    O recomand toturor celor interesati sa inteleaga cum sa gandeasca pentru a rezolva probleme.

  6. Sincer nu sunt de acord cu primii doi comentatori, solutii cred ca (mai) exista, dar e nevoie de o vointa politica inteligenta (v. Funeriu). Blazarea, individualismul, cinismul, nu aduc solutii.

    Eu am incercat o varianta alternativa cu studentii mei de profil tehnic, si nu sunt singurul, am relaxat programa si atmosfera, am redus aspectele teoretice anoste, am pus accentul pe aspecte experimentale, cu aplicatii practice de natura industriala sau pur si simplu de hobby. Apoi o gramada de discursuri motivationale: sunteti in perioada decisiva a carierei voastre, nu trebuie sa lasati sa treaca inutil timpul, stabiliti-va singur probleme de rezolvat si obiective. Dati si pe la scoala, fara pile si relatii la mine, ca va pic! Doriti sa ajungeti ingineri sau manipulatori in supermarket?

    Sincer nu pot sa spun ca sunt multumit, putini au percutat, majoritatea invoca ratiuni financiare si joburi din care trebuie sa supravietuiasca, altora de bani gata le intra pe o ureche si le iese pe alta. In fine, re-programarea modului de gandire este o munca serioasa dar cred ca singura ratiune a unui profesor.

    • Tocmai. Sistemul de invatamant de-aia e sistem sa se bazeze pe mecanisme, pe institutii si reguli, pe raspuns la cererea externa etc.

      Un sistem de invatamant care se sprijina excluisiv pe buna credinta si devotamentul dascalilor nu poate functiona in mileniul III, cand el trebuie sa raspunda unor cerinte de paita exterem de dinamice.

      Asa ceva, invatamant bazat 100% pe magister e propriu mai degraba Evului Mediu (desi nici acolo nu era 100% asa , in realitate…).

      In rest, jos palaria pentru initiativa personala. Mai salveaza cate ceva, dar nu sistemul.

  7. Ma bucur mult ca ati decis sa scrieti despre universitati. Desi voi critica…

    Plangem, plangem dupa statul providenta…. Dar acesta-i dus pentru totdeauna si, deocamdata nu sunt semne ca va reveni prea curand.

    Si atunci ce sa mai facem oare in afara de a plange ? E cam periculos, caci vorba poetului: Les sanglots longs des violons de l’automne blessent mon cœur d’une langueur monotone.”

  8. Eu zic sa intrebati si pe la alte universitati unde rectorii spun clar ca desi mai putini, bobocii din ultimii doi ani sunt mult mai bine pregatiti decat orice generatie pana la ei. tocmai pentru ca s-a facut o selectie prin Bacalureat!

    • Calitatea studentilor si absolventilor nu este un criteriu in ierarhizarea universitatilor.

      Pentru a putea rezista la actualul sistem de finantare, universitatile au cuplat cursuri (asta inseamna mai multe discipline la fiecare profesor, deci evident o calitate mai scazuta), au cuplat grupe (30-40 studenti), si au luat si multe alte masuri de acest gen. Ma indoiesc ca un profesor care trebuie sa pregateasca 5 discipline pe semestru (sunt care au si 10 discipline in norma, unele chiar si din domenii diferite) poate sa mentina un standard calitativ peste mediocru, el fiind mereu sub potentialul propriu calitativ. Excelenta se obtine prin specializare.

      • Eu nu mai inteleg ce doriti. Cand voiati aceleasi conditii ca in universitatile dinafara Romaniei, cand veniti si respingeti criterii de evaluare pe care respectivele universitati nu le contesta. Calitatea actului de predare (nu chiar calitatea studentului) e o masura de eficacitate interna, iar calitatea insertiei profesionale a absolventilor (in acelasi domeniu in care au fost pregatiti in universitate) e o masura de eficacitate externa. Ambele masuri pot intra in componenta unor indicatori pe baza carora se face clasificarea universitatilor.

        Nevoia de ameliorare a conditiilor este legitima, dar pe ce baza sa se decida aceasta ? Eu una nu ajung sa va urmaresc rationamentul pana la capat.

  9. Foarte interesant articolul si plin de adevar. Imi amintesc ca intr-o seara, la TVR, era dna Andronescu invitata si prin telefon dnul rector de la Bioterrra. Dupa ce dnul de la Bioterra a fost sapunit de catre moderator, intervine dna Andronescu si spune ca universitatile trebuie sa isi puna la punct mecanisme de autoevaluare a calitatii. Adica, hartii… Ca unul care am lucrat la o universitate privata, pot spune ca, chiar cand era comisia ARACIS in universitate si cerea un document, se cobora la secretariat si se producea acel document. Chiar hotarari de senat, hotarari ale nu stiu carei comisii etc. Comisiile de calitate pe facultate si pe universitate lucrau cu spor, hartiile erau impecabile, iar oamenii de la minister plecau multumiti.

    Care ar fi solutia? Sistemul capitalist ne-a invatat ca nu exista alti factori mai buni pentru progres decat concurenta si recompensa. Una se sustine pe cealalta. La noi, fie sunt anulate amandoua, fie una dintre ele. De pilda, in invatamantul liceal nu avem nici concurenta (profesorul odata titularizat iese doar la pensie din liceu, sau daca nu mai sunt elevi, dar… va avea el grija sa fie), nici recompensa (salariile sunt mici cat ale femeilor de serviciu). La universitate avem recompensa (profesorii universitari au salarii mari in comparatie cu venitul mediu), dar lipseste concurenta. Profesorul intra in universitate ca asistent si iese la pensie ca profesor. Simulacrul de concurs pentru un post in universitate e organizat special pentru el. In Occident, contractele sunt pe perioada limitata, cu evaluari obiective, cu concursuri etc. Doar profesorii consacrati primesc contracte pe termen nelimitat. Extrapoland, finantarea in invatamant trebuie sa incurajeze concurenta (nu cea de a atrage studenti), ci cea a rezultatelor. De fapt, statul insusi ar trebui sa se intoarca spre un sistem meritocratic. in acest caz, concurenta intre universitati, corelata cu finantare corespunzatoare va duce la selctia naturala a univeritatilor de la noi. Iar cele private, care ofera diplome cu buletinul, vor disparea. Doar evaluarea pragmatica (bazata pe rezultate) a pietei este cea mai buna forma de evaluare. Daca nu facem asta, ramanem la lumea platonica a hartiilor, cum bine zice autorul.

    • Nu idealizati Occidentul. Situatia e complicata si pe acolo in materie de cariera academica. S-au dezvoltat alte forme de protectionism academic. Sansa pe care o are universitatea romaneasca este tocmai aceea ca are posibilitatea sa invete din experienta si nereusitele altora. Ca sa faca lucrurile mai bine, nu de alta.

    • In Statele Unite, „contractul pe termen nelimitat” (tenure) se acorda de obicei odata cu promovarea de la Assistant Professor la Associate Professor, deci nu numai „profesorilor consacrati”. Promovarea la Associate Professor nu este prin concurs.

      Cu stima,

      Prof. Peter Manu
      Hofstra University
      New York

  10. Îmi place faptul că atribui cercetarea reală unui număr de maxim zece oameni în fiecare domeniu. Așa cum funcționează lucrurile în învățământul superior românesc, fiecare cercetător care va lectura articolul se va considera inclus în decima enunțată, salvându-se de la ridicolul propriei performanțe și eludând autoreflecția asupra unei schimbări la nivel personal.

    E un tablou teribil de trist, dar absolut realist al universitarilor români…

  11. Felicitări pentru articol, sunt de acord cu multe dintre ideile expuse şi în principiu cred că aţi sesizat o problemă , subfinanţarea cronică în buget. Aici aş interveni cu un argument, dacă e imposibil pentru Stat ca să injecteze bani, soluţia alternativă logică ar fi reorientarea spre parteneriate private ale departamentelor de cercetare din universităţi sau sponsorizarea-donaţiile din zona societăţii civile pe bază de granturi şi proiecte care ar trebui încurajate , din zona celor mai fortunaţi, lucru ce se întâmplă în oarecare măsură(fundaţii). Şi nu în ultimul rând având experienţa a două sisteme de învăţământ (o universitate considerată de top-criteriul selecţiei în România datorită profilului unic la vremea respectivă şi alta în topul 100 mondial) pot să afirm, chiar dacă nu am performat mai departe la nivel academic , că la nivel uman(interelaţionare) universităţile trebuie regândite din prisma relaţiei clasice student-profesor la nivel de interacţiune şi poziţionare în oră . Mă refer la abordarea pedagogică şi formarea spiritului critic prin mecanismul întrebărilor-răspunsurilor în clasă chiar şi acceptarea faptului că încă nu s-a născut profesor care să răspundă la toate întrebările studenţilor dar calitatea unui profesor e dată şi de faptul că la o întrebare fără răspuns îşi va face partea lui minimală, va nota întrebarea, se va documenta şi va reveni cu un răspuns.Desigur există în anumite specializări tendinţa aceasta probabil( mă gândesc că la nivelul facultăţilor de filozofie acest dialog se practică).

    Sunt de acord că dl Funeriu a fost ministrul educaţiei care în ultimii 20 de ani a avut( prin prisma experienţei personale internaţionale)o viziunea a reformării sistemului pentru a redeveni competitiv internaţional, dar din păcate sistemele sunt formate din oameni iar prima caracteristică a unui sistem este funcţia de autosupravieţuire de unde rezistenţa .

  12. Etapele acceptarii cancerului: Socul si negarea, Furia, Negocierea, Acceptarea. Am impresia ca autorul, ca si atatia altii sunt in faza de acceptare, ca atatia altii. Dar, acest cancer este vindecabil, spre deosebire de altele.
    Subscriu opiniei autorului, si la partile obiective, si sub aspect sentimental. Trist dar foarte adevarat.
    Exista un singur mod in care populatia activa minoritara poate sustine o populatie asistata, o munca cu valoare adaugata foarte mare. Aceasta munca nu poate fi realizata decat cu personal ultra-calificat, ceea ce inseamna o schimbare de paradigma economica majora. Romania nu mai poate fi o piata pentru forta de munca ieftina, modelul nu mai este sustenabil in conditii de echilibru social. Invatamantul trebuie adaptat pentru a creea forta de munca valoroasa in masa. Asa ceva nu se va realiza niciodata pornind de la idei preconcepute si masuri pompierstice. Ceea ce avem, bun, rau, este baza de pornire de care dispunem.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro