“Tocilarul”

Lui George Simion i se aplică uneori eticheta de “huligan” sau “golan”, ceea ce nu este neapărat un apelativ negativ, dat fiind modul cum Nicolae Ceaușescu a catalogat manifestanții de la Timișoara sau cum Ion Iliescu s-a exprimat la adresa manifestanților din Piața Universității din București.

În schimb, lui Nicușor Dan i se aplică, oarecum cu obstinație, eticheta de “tocilar”. În continuare, voi aduce argumente împotriva acestei categorisiri:

1. Tocilarul, după cum îi spune numele, “tocește”, adică învață pe dinafară, fără a face prea mare uz de logică. Un matematician cu performanțele pe care le-a demonstrat în tinerețe Nicușor Dan – vezi mai jos – nu poate fi numit tocilar.

2. În clasificarea (incompletă, după părerea mea, vezi mai departe) a lui Cristian Tudor Popescu de acum 38 ani (vezi Anexa) privind motivațiile actului învățării, tocilarii se încadrează îndeobște la „categoria A” (cel care are un respect profund pentru învățătură, dar nu-l duce capul să aprofundeze dincolo de o asimilare superficială) sau „categoria B” (cel care asimilează informații motivat fiind exclusiv de posibilitatea ascensiunii sociale). Am avut colegi în facultate care toceau formulele de matematică sau fizică teoretică pe dinafară, fără să se preocupe de modul în care se puteau deduce aceste formule. Iar, odată trecut examenul, toată informația (vizuală) acumulată se ștergea instantaneu. Cu modul acesta de abordare, nu poți în niciun caz să faci ceva notabil în matematică.

3. Un creier precum cel al lui Nicușor Dan (în special în tinerețe, poate și acum) este complet dependent de jocul logicii. Un asemenea personaj este frământat în permanență de diverse probleme abstracte, dependent de învârtirea rotițelor și de extazul pe care-l generează rezolvarea unei probleme. Această categorie nu este pe deplin caracterizată de Cristian Tudor Popescu. Ar putea fi „categoria D” (Anexa), însă parcă din această categorie lipsește partea ludică sau de frământare specifică modului de funcționare al acestor minți.

În zgomotul de fond din momentul de față legat de activitatea sa ca primar al Bucureștiului, ONG-ist (etc.) se eludează de multe ori performanțele intelectuale remarcabile ale lui Nicușor Dan. Iar acestea sunt, în principal, trei:

1. De două ori premiul I la Olimpiada Internațională de Matematică, unde a obținut punctajul maxim (42 p.) de fiecare dată. În 1987 au existat 22 concurenți care au obținut punctajul maxim, iar în 1988 aceștia au fost 5. Intersecția celor 2 mulțimi conduce la numai doi concurenți, ambii români, Nicușor Dan și Adrian Vasiu. Putem așadar presupune că acești doi români au reprezentat cei mai talentați tineri matematicieni (sub 20 de ani) ai acelui moment.

2. Ca urmare a Revoluției din 1989 și a deschiderii granițelor, cei doi matematicieni au fost imediat admiși la Ecole Normale Supérieure, Paris, rue d’Ulm (Nicușor Dan) și la Princeton University (Adrian Vasiu).

Dacă despre Princeton University se știe că este sistematic pe una din primele poziții din topul mondial al universităților, mă simt dator să fac niște precizări privind sistemul franțuzesc de “Grandes Écoles”. Acesta este un sistem foarte elitist de învățământ superior; admiterea la aceste școli se face numai în urma unor cursuri intensive postliceale de aproape 2 ani (“classes préparatoires”) și a unor examene foarte dure unde sunt cam 100 de candidați pe un loc. Aceste școli sunt clasificate în mai multe categorii, dintre care cele mai prestigioase sunt “ENS–X”, adică Écoles Normales (pe vremea când Nicușor Dan era admis, erau 3 la număr: Paris – rue d’Ulm, Paris–Cachan, Lyon) și École Polytechnique (numită familiar și X). Dintre aceste instituții cotate în prima categorie de Grandes Écoles, ENS Paris (rue d’Ulm) este cea mai prestigioasă. Admiterea la una din aceste școli îi lipește pentru tot restul vieții celui care reușește eticheta de “normalian” sau “X”. În societatea franceză, aceștia vor fi catalogați definitiv ca aparținând unei elite. Nu mă pot abține să nu mă laud aici: una dintre cele mai frumoase zile din viața mea a fost aceea când am aflat că fata mea cea mare a fost admisă la École Polytechnique.

Viața de student la École Normale sau la École Polytechnique presupune dezvoltarea de foarte multe abilități de relaționare socială și de competențe de asociere. Nu poți rămâne în colțul tău să-ți vezi (numai) de abstracțiuni matematice sau fizice – sau poți rămâne, dar acest lucru este descurajat. Acest tip de activități și-a pus, fără îndoială, amprenta asupra caracterului și activității ulterioare ale lui Nicușor Dan, cu toate inițiativele pe care le-a avut după întoarcerea în țară.

3. Doctoratul în matematică obținut la Paris nu a fost decât consecința logică a performanțelor obținute ca licean și a admiterii la ENS Paris.

În momentul de față, România are șansa să aleagă drept Președinte cel mai strălucit tânăr matematician de acum 37–38 de ani, care a absolvit cea mai prestigioasă instituție de învățământ superior din domeniul științelor exacte de pe continent, doctor în matematică, care a desfășurat benevol activități în folosul comunității timp de 20 de ani și a performat binișor și în calitate de primar al Bucureștiului. Toate aceste fapte se încadrează la opusul definiției de “tocilar”.

Menționez că nu-l cunosc personal pe Nicușor Dan. Cred că ne-am intersectat o dată în Franța, însă aparținem unor generații ușor diferite.

Anexă

“În actul învăţării se pot deosebi mai multe categorii umane, uneori suprapuse:

Categoria A – subiectul uman nu poate depăşi un anumit prag de abstractizare, 2+3=5 e ceva familiar şi chiar plăcut, ?+3=5 e o întortochere totuşi obositoare, a+b=c totul devine confuz şi străin, aXb=c, unde X reprezintă o lege de compoziţie oarecare, este ceva de-a dreptul duşmănos. Exemplul e structural valabil, deşi mai puţin vizibil, în asimilarea oricărei discipline, nu numai în matematică. De cele mai multe ori, subiectul munceşte mult şi inutil, presat de insistenţele familiei, reuşind doar să memoreze nişte pattern-uri vizuale sau auditive. Aceste pattern-un se pot dovedi foarte persistente, subiectul menţionîndu-le respectuos şi complet anapoda în decursul existenţei sale. De reţinut deci respectul profund al subiectului pentru ceea ce nu pricepe.

Categoria B – subiectul e dominat de o viziune pragmatică. Învaţă propulsat de ideea utilităţii sociale a cunoştinţelor dobîndite. Înclină de obicei spre ştiinţele pozitive. A moştenit din familie cunoscută aserţiune “ai carte, ai parte”, cu nimic mai adevărată sau falsă decît străvechea „fericiţi cei săraci cu duhul”. Odată atins statutul social dorit, volumul de cunoştinţe acumulat ca un rău necesar părăseşte automat şi aproape în totalitate creierul subiectului, rămînînd doar strictul necesar susţinerii unei conversaţii mondene. Pe locul rămas liber se pot dezvolta acum realele aptitudini pentru intrigă şi arivism. Tot ce nu înţelege, subiectul dispreţuieşte pînă la ură.

Categoria C – aici mobilul asimilării de informaţie este snobismul. Să facem mai întîi o necesară precizare: snobismul e de două feluri. Avem mai întîi snobul făţiş, obstrucţionist, miserupist. De o parte noi, cei cu sînge albastru, maro sau oliv şi mîini foarte fine, de cealaltă voi, plebeii, butucănoşi, ordinari şi confundabili. Mult mai sofisticată şi deci mai greu de detectat este categoria snobului democrat, uneori chiar filantrop. El este excesiv de familiar şi protector cu toţi, are predispoziţii misionare, visează să lumineze massele, se simte chemat să conducă gloata confuză şi neajutorată spre un ţel pe care ea nu şi-l poate nici măcar propune. Se poate identifica pînă la sacrificiu cu cel ce vrea să pară că este, păstrînd însă în adîncul sufletului un dispreţ aproape inconştient faţă de cei pentru care s-a jertfit.

Snobul este specialist în asaltarea redutelor părăsite, glorificînd cu entuziasm şi gesturi largi personalităţi cu o reputaţie bine consolidată de multă vreme, ca şi cum aceştia taman de pledoaria lui ar avea nevoie ca să nu se prăbuşească de pe socluri. Emite judecăţi de valoare nete, cu fermitate de taxonom: “ăla e un geniu… ăla un ageamiu…”

Categoria D – se caracterizează prin absenţa mobilului. Asimilarea informaţională are asupra subiectului efectul unui drog. Ca orice toxicoman, se îndepărtează progresiv de realitate. Ştie tot şi totul îl interesează. Un singur lucru nu ştie sau a uitat: să trăiască. Acestei categorii îi aparţinea Matheus, categorie blestemată, pentru care a afla nu reprezintă o obligaţie, un sport, o ocupaţie nobilă, un joc, sau un mijloc de a avansa social, ci pur şi simplu o necesitate fiziologică. Elevii de felul acesta sînt în general mediocri, cu rare şi neaşteptate sclipiri, incapabili să se axeze eficient şi la timp asupra unor domenii precis delimitate.”

(Cristian Tudor Popescu, povestirea Galla din volumul Planetarium, Ed. Albatros, București, 1987)