Mi-am schimbat soarta plecând din România? Nu știu, dar obișnuiam să mă gândesc la asta ca la ceva ce ar fi putut să îmi mântuiască memoria, să pot umbla prin lume cu mâinile curate și cu mintea limpede. Dar plecarea a fost o reacție, așa că after party-ul unei istorii insuficient individualizate pentru a promova o necesară obiectivizare a realității a continuat și după. Ca să înțeleg cum s-a ajuns aici, a fost nevoie să îmi amintesc. Pentru a-mi responsabiliza gândirea, am început prin a-mi aminti ca și cum m-ar fi întrebat altcineva.
Era târziu, și ne chemau în casă. Se întâmpla pe când învățam jucându-ne cu ochii închiși, pe când necunoscutul descria o posibilitate, și nu o limită. Târziul, un conglomerat de emoții prefabricate, a fost prima teamă care s-a manifestat în viața mea ca influență a observației subiective ce aparținea altcuiva. Întunericul a devenit frică nu prin experiență directă, cum se întâmpla cu fricile din mijlocul zilei, al străzii, al sălii de clasă sau al propriei sufragerii, ci prin contaminare. Obiectul fricii, rămas nedefinit, deci liber să ia orice formă, se manifesta spontan în umbra unei draperii, după un colț de bloc, în silueta unui pom sau în ecoul propriului glas. Prin urmare, întunericul năștea lumi care se hrăneau din ele însele, ale căror gramatică nu o înțelegeam, dar cu care interacționam elaborând povești. Am fost cu toții, la un moment dat, eroi închipuiți ai unei vieți imaginare, un rol pe care l-am dus mai departe în lumi interioare mai mult sau mai puțin permeabile realității obiective.
Suntem noi, cei care am abandonat conținutul lumii imaginare, dar am teoretizat și conceptualizat spațiul nedefinit ce o cuprindea. Cei care am sperat că Vestul va contamina Estul, cei care am judecat în modele și în comparații, căutând mereu să ne confirmăm poziția. Pentru o parte dintre noi, târziul a învins – în România conceptualizată era rău, și urma să fie și mai rău – prea târziu să mai facem ceva, un alt târziu vag definit de așteptări inflexibile. Am plecat spre un alt loc, al cărui gramatică nu o înțelegeam, dar despre care ne-am imaginat și am povestit îndelung, favorizând de fiecare dată unele adevăruri, și ignorând altele. Acel loc nu există, în acea formă, în același fel în care în umbra perdelei nu se ascundea nimic. Încercarea de a cerne din complexitate pentru a susține și peste graniță povestea care te ajută să te desprinzi este, poate, cea mai importantă sursă de suferință a celor care rămân plecați.
Mai suntem și cei pentru care universul elementelor nemăsurabile, singurul spațiu care tolerează scenariul eroului etern independent de evoluția lumii exterioare, constituie interfața noastră cu lumea. O lume care se supune unor reguli fluide, dar a cărei existență rămâne tot o încercare de autodefinire prin delimitare. În plus, alimentându-se mult mai liber de constrângeri externe din ea însăși, poate ajunge să hrănească un alt nivel al absurdului – cel în care ne folosim materialul propriei vieți pentru a ne satisface nevoia de senzațional.
În fapt, aplicând instrumente distincte pentru a măsura interpretări diferite ale lumii exterioare, ambele abordări rămân prea puțin permeabile realității celuilalt, fie și la nivel de idee. Totuși, delimitarea de un anumit fel de a gândi este o plasare în opoziție, deci un act politic, ceea ce deconspiră o altă latură a crizei sanitare – o revoluție a individualității. Un proces de învățare dur și iminent unei democrații care își începe timid anii adolescenței.
Pe mine nu m-a modelat atât sistemul în care m-am mutat, cât decizia de a renunța la investiția pe care o făcusem într-un fel de a funcționa cu care mă identificam. Progresul a fost mult timp un proces ce a trebuit îndurat, de-a lungul căruia continuu să mă simt inconfortabil. Inconfortabil și în nesiguranță sunt însă lucruri distincte iar unul dintre motivele pentru care Vestul pare că este mereu cu un pas înainte este că țările bogate își permit să mențină starea de siguranță, pentru a putea face loc inconfortabilului și deci autoactualizării constante.
Mi-am schimbat soarta plecând din România? Dacă da, nu în felul în care aș fi crezut. Ce am învățat însă, din necesitate, a fost că schimbarea este un parcurs căruia este nevoie să i te dedici, care îți cere să revizitezi constant limita confortului, și niciodată rezultatul unei contaminări.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Soarta ni se poate schimba in fiecare zi, fie c-o obligam noi, prin niste hotariri, fie ca asa vrea ea.
Ai putea spune, care ar fi fost soarta mea daca as fi studiat altceva, daca as fi ramas cu Maria, aia cu sinii mari, daca as fi incercat sa am un job la Parfumeria Grand s.a.m.d.
Sigur, a pleca intr-o alta tara e o schimbare majora si, mai ales, brusca. Nu schimbarea in sine ne zapaceste ci, mai ales, bruschetea. Cit am fost ceva mai tinar eram atit de ocupat cu adaptarea, cu reusita, ca nu ma gindeam nici un moment daca am facut bine, sau rau, ca de fapt asta e intrebarea capitala, a fost o decizie inteleapta?
De abia acum la batrinete am nostalgii, de abia cum ma gindesc cum ar fi fost sa-mi traiesc amurgul acolo, unde am fost, desi acolo, in Bucuresti, la bloc, nu m-as mai intoarce nicicind.
O influenta enorma o au familia si prietenii din tara adoptiva.
In mod normal, cei care gandesc ca autoarea, ar trebui sa se intoarca…Sunt curios cati sunt?
Bine scris, dar in ciuda unui format ce se vrea “liberal”, impresia pe care mi-o lasă textul este una de rigiditate oficială, de tehnicitate politicoasa, care mai mult respinge decât atrage. Așa se face că, deși trăirile descrise corespund realității, nu simt acea emoție specifică sincronizării survenite pe neașteptate cu impresiile altcuiva.
Foarte frumos scris.
As fi preferat sa-l aud spus.
Poate?!
Astept continuarea, sau continuarea o scriu eu, acum, pentru, numai pentru mine…
A fi liber „oriunde te-ai afla ”A te simti liber , printre oameni, indiferent cine sunt ei .A fi parte a trairilor tuturor semenilor tai ce seamana , de buna seama , cu trairile tale .A fi impreuna cu cei care iti sunt dragi si cu care ai cite ceva de impartit sufleteste pe aceasta lume .A fi propriul tau decident indiferent de locul in carte te afli si de modul in care te misti liber in societate .A fi multumit de existenta a ceea ce poti face si a ceea ce nu poti face .A fi impresurat si admirat de familia si prietenii tai impreuna cu recunosterea calitatilor tale , uneori chiar si a defectelor inerente fiecarui om , de catre toti cei din jur , poate este chiar maximul a tot ceea ce poti cere de la viata . Asta inseamna sa fii chiar TU .
Recunosc, textul ma depaseste , lucrurile sunt mai simple si triviale pt cei care au plecat si pleaca in continuare, nu cred sa fie multi care au timp sa reflecteze precum exprimat in textul de mai sus.
Într-un campionat de Eludat meandrele Concretului, faza europeană, proba de Învârtit in jurul cozii, probabil că v-ați bate pentru o mențiune cu Ion Iliescu și HR Patapievici. Alegeți dumneavoastră personajul care v-ar onora prin apropiere.
Când am ajuns cu lectura la această răspântie frazeologică (cum o fi să spui atâtea nimicuri cu atâta emfază?):
„Am plecat spre un alt loc, al cărui gramatică nu o înțelegeam”
m-am gândit că ar fi bine să părăsesc „spațiul” virtual in care hoinărește un autor ce nu cunoaște gramatica limbii ce-l definește (însă adoră înșiruirea de foneme ‘g r a m a t i c ă’ căreia îi imprimă felurite sensuri care mai de care mai ambigue). Dar m-am răzgândit. De ce? pentru că mi-am zis că n-ar fi rău să zgândăresc toți românii ce se regăsesc in acest text și să-i anunț că au fost contaminați. De toate bolile Vestului. Și că, din păcate pentru ei, tot ceea ce are mai bun Vestul a ajuns mai iute la ceilalți, ăi rămași in țară. Nu e marotă, nu e scrânteală, nu e nicio bubă mentală europeană care să nu-i fi atins pe bieții evadați închipuiți…din pușcăria România. Mulți se cred viețuitori ai unui Sistem Superior, practicanți -de-a dreptul mistici- ai unui cult in Democrație, vectori ai Progresului Social, salvatori ai Temperaturii Optime Globale, Cavaleri ai Justiției Sociale și câte și mai câte ipostaze donquijotești. Și pentru că imboldul auctorial e prea puternic, iar socializarea in real minimă, noul Eu -construct pritocit cu greu in anii de alienație- este scos la plimbare pe forumuri de limbă strămoșească, trimis să ‘re-viziteze confortul’ altora (sic), insuficient de contaminați de gargara occidentalului liber-schimbist ( :) ). jale.
Sunteti un pic prea dur dar sunt de acord cu dumneavoastra. Si eu simt o usoara iritare in fata discursului unora care au plecat din tara de buna-voie dar prezinta acest lucru ca pe un act de eroism sau ca un fel de tifla: ba, fraierilor, uite ce grozav sunt eu!
Când e vorba de impresii, stimată Doina, există doua surse de subiectivitate: emitentul și receptorul. De cele mai multe ori, in caz de nesincronizare, fiecare dintre cele două vede defectul doar la cealaltă.
Eu sunt tare curios care sunt toate aceste boli ale vestului si de ce numiti acele ipostaze „donquijotesti”. Si eventual sa aud de la dvs., un om emancipat intelectual, cum ar trebui sa stea de fapt lucrurile, ca doar sa ne luam de ce a scris altcineva stim cam cu totii.
Dacă plătiți bine vă produc in câteva zile un ghid al rătăcirilor europene contemporane care, sunt sigur, o să vă satisfacă setea intelectuală. Că doar nu vă imaginați că o să fac acest efort gratuit, in subsolul unui articolaș de forumaș. In ceea ce privește starea dezirabilă a utopiilor pot să vă spun de pe acum că ne aflăm in punctul de maximă întrupare retorică, intr-un echilbru perfect al ideilor, că altceva nu mă interesează din moment ce nu-s dintre cei ce vor să salveze lumea. Deci stăm foarte bine. Când vreuna din aceste utopii o să capete o audiență prea mare, și implicit un număr exagerat de adepți, ca urmare a unor fonduri și eforturi plasate la nimereală/plesneală, ceilalți vor resimți năpasta, prăbușirea iminentă și vor reacționa. O să aflați la vremea cuvenită..
Felicitari autoarei, un text fabulos de bun!!!
„Fabulos de bun” ar putea fi considerat un fel de „foarte superior”, nu?
Am citit articolul, l-am dat mai departe, degeaba, nu trece, este prea „woke”.
Oricum, o felicit pe autoare pentru Zürich!
Desi, daca stau sa ma gandesc bine, niciunul dintre filologii pe care-i cunosc eu, nu s-ar fi simtit bine in orasul acela minunat, Si asta nu numai din cauza limbii.