Toxicitatea politicii actuale

Este oare politica o formă ideală de organizare a statului, cum credea Platon, sau este doar o sumă de manevre pragmatice de a deţine puterea, cum credea Machiavelli? Distanţa teoretică dintre Republica lui Platon şi Principele lui Machiavelli marchează încă politicul în datele lui antinomice. Idealitatea şi pragmatismul lui se combină încă într-o urzeală greu de descifrat în termeni de dreptate şi morală. Dintr-o doctrină care se dorea guvernată de legi democratice, politica a ajuns mai mult o parodie, o fonologie ego-centrică, o modalitate ieftină de manipulare a maselor. Dintr-o vocaţie a socialului, ea a ajuns doar un mod egoist de căpătuială, o modalitate de a înhăţa puterea. Începută ca o utopie platoniciană a binelui – „Morala determină politica” -, aceasta a ajuns un machiavelism deşănţat al puterii – „Politica n-are nimic de-a face cu morala”. Dintr-o virtute a cetăţii, activitatea politică a ajuns o mascaradă socială, cleptocrație. Nefuncţionînd pe un temei valoric, ci pe unul numeric, democraţia restituie celor care o practică exact ceea ce au investit în ea. Ea nu poate transforma cantitatea în calitate decît cu preţul reconsiderării ei radicale. Totuși, aceasta este oricînd operaţională tocmai în virtutea faptului că este tot timpul perfectibilă. Dictatura, perfectă fiind, nu mai poate fi îmbunătăţită, pe cînd democraţia, imperfectă fiind, suportă mereu îmbunătăţiri. Democraţia este cea mai suportabilă opțiune, fiind măsura libertăţii pe care o putem practica. Singura formă de a îmbunătăţi democraţia este aceea de a transforma majoritatea statistică într-o valoare operațională.

Nu există spectacol mai înşelător şi mai derutant decît cel al deţinerii puterii politice, în toate formele de manifestare. Aceasta obstaculează orice urmă de competenţă şi de moralitate, pentru că nu poate masca ipocrizia oricărui pas făcut în iureşul mercantil al parvenirii. Politica actuală a devenit un fel de eludare rentabilă a rezonabilităţii umane, o idiocratizare fără limite, un neociocoism păgubos. Faptul că există şi aici cîteva excepţii nu schimbă cu nimic amploarea cataleptică a acestei antiprofesii. Nici costatarea că aceasta rămîne răul necesar care promite tot timpul binele iluzoriu. Iar politicianismul patriotard a devenit o meserie care nu necesită nici o pregătire, ci doar visceralitate, ură şi resentiment. Politica îşi revendică şi anexează integral cel mai răspîndit produs uman – summa stupiditas. Politicianismul dă tonul tembelismului generalizat, al parvenitismului vulgar, al arivismului indecent. Politica e ştiinţa de a acumula un set de incompetenţe, de roluri în care perorează nişte măşti golite de orice conţinut. În mod axiomatic, nu există reuşită în afara condiționării și susținerii unui partid, a gurocraţiei. Din dedesubturile politichiei a răsărit cea mai falnică profesie, aceea de a minţi şi manipula cu cele mai puţine idei şi mai paupere cuvinte, în care se realizează plenar mulți eşuaţi ai sorţii. Rînjetul electoral ţine loc de adevăr, minciuna sfruntată, de ideologie. Politica este cel mai rapid mod de tranformare a incompetenţei în cratofanie, a raţiunii în delir. Într-o societate idiotizată, cu o educație precară, cu un dispreț nedisimulat față de cultură, mediocritatea devine deziderat, ideal. Proptită ideologic, devine normă sacrosantă. Din piedică existenţială, prostia politică a devenit trambulină, irepresibil elan ascensional. Toţi politrucii clamează, in abstracto, că vor face binele general pînă ce reuşesc, in concreto, să-şi facă binele particular. Forma supremă de degradere a adevărului social rămîne cea politică. Singurul adevăr al politicii rămîne puterea. Restul sînt ideologii aşternute pe drumul acaparării ei. Politica actuală se/ne minte chiar şi cu puţinele sale adevăruri. Politicul s-a specializat în organizarea şi valorificarea slăbiciunilor umane, în înmulţirea, prin sciziparitate, e experţilor în promisiuni goale. Acesta este tot timpul vinovat, fără să aibă vreodată vinovaţi. Politicul a devenit modalitatea în care se organizează mediocrii pentru a conduce societatea, chiar lumea. Recent, în vecinătatea noastră, a căpătat accente patologice, criminale.

Pe de altă parte (dar în același context interferențial), interpunem între noi şi lume o tehnologie tot mai sofisticată, una care ne cere din ce în ce mai puţin, în timp ce ne promite tot mai mult. E vorba de o tehnologie care ne invită în mod seducător la lene intelectuală şi la imbecilitate confortabilă. La iluzia că, supuşi infodemiei actuale, a afla totul înseamnă a înţelege totul. Ca atare, cădem mult prea repede pradă atracţiozităţilor ei deturnante, inutilităţilor care îi înconjoară magia, ratînd chiar dimensiunea autotelică pentru care a fost gîndită. Politicul a înțeles cît de important este acest spațiu virtual în care își poate disemina în mod nelimitat mesajul, înclinațiile tendențioase. Transferaţi hipnotic în mediul virtual credem că posedăm multul iluzoriu după care tînjim, pe cînd, rămaşi în realitatea operaţională, putem poseda puţinul concret pe care îl avem. Complexele existenţiale şi frustrările comunicaţionale nu pot fi vindecate în spaţiul virtual. Sîntem inundaţi cu informaţiile inutile şi secătuiţi de cunoştinţele esenţiale. Nici cea mai dezvoltată şi augmentată tehnică nu poate transforma informaţia în cultură, gustul în judecată de valoare, cantitatea informaţională în salt spiritual. Tehnica actuală, inteligenţa artificială avansează mult mai repede decît înţelegerea consecinţelor pe care le creează, succesul lor le determină în bună măsură şi necesitatea. Ele au căpătat o dimensiune aproape mistică, operînd dincolo de limitele umanului, acolo unde omul riscă să devină doar o simplă ipoteză. Context în care tehnica dă aripi nebănuite prostiei, care ajunge din abundență chiar şi la cei care nu o caută. E curios cum poate să tîmpească minţile o tehnologie atît de avansată, care ne dezumanizează pe măsura inventivității ei.

La întrebarea, atît de simplă în aparenţă, dar atît de tragică în fond: cum am ajuns, ca societate – cu toate posibilitățile culturii, civilizației, științei și tehnologiei informaționale -, atît de jalnic încît să ne gratulăm mediocritățile, să punem să ne conducă pe toţi sfertodocții naţiei, răspunsul nu se află doar în degradarea clasei politice. Deşi tot dezastrul social a început cu o generalizată contraselecţie valorică practicată de politicianismul veros. Răspunsul trebuie căutat, printre multe alte cauze sociale, psihologice și antropologice, şi în „trădarea intelectualilor”, a celor care, în loc să fie observatorii și criticii preventivi, s-au conectat la beneficiile oneroase ale politicului, la cei care s-au aliat pe faţă sau tacit cu tot soiul de ipochimeni agramaţi, dar deţinători de putere şi de sfere de influenţă. E vorba de intelectualii dispuși mereu la compromis, de cei care au cauţionat şi încurajat, la toate nivelurile şi în toate domeniile, impostura ca formă de reușită. După cum, pentru corectitudine, trebuie precizat imediat că există intelectuali prestigioși care, prin scrisul și atitudinea lor curajoasă, au încercat, de la distanță sau din proximitatea politicului, să explice și să corijeze erorile grave ale acestuia. Printre alte metehne, concubinajul dintre mediocritatea potentă şi inteligenţa tranzacțională a dus la degringolada socială în care trăim, şi care este gata să sacrifice şi ultimele rezerve de bun-simţ şi de exelenţă valorică pe altarul prostocraţiei. Mass-media a acompaniat complice și servilă politica în mersul ei triumfal spre decădere şi anomie, amplificînd tonul dat de aceasta. Din păcate, nici chiar unii reprezentanți ai confesiunilor religioase, aliați ai unor forțe oculte și ostile, nu s-au putut abține să nu cauționeze anumite anomalii și ideologii reciclate. Toţi cei care sprijină orice promovare pe criterii de obedienţă politică, în disprețul valorii profesionale și umane, susțin aberațiile extreme de orice natură, cei care ne fac să ne fie silă de lumea în care trăim sînt cu atît mai vinovaţi cu cît deţin un anume nivel de inteligenţă. Iar indiferența unor intelectuali, într-o ţară condusă, cu mici excepții, de semidocți și de posesorii unui analfabetism nefuncţional (şi nu funcţional, cum eronat se spune), devine una culpabilă. Căci se poate trece cu greu peste degradarea clasei politice, a societății în general, fără să se riposteze măcar cu un cuvînt, cu o atitudine rațională, cu un minim gest de revoltă. Cine și cum mai poate transforma toxicitatea politicii actuale în remediu social? Răspunsul nu constă doar în prezumtiva prezență la vot, ci, mai ales, în ceea ce se votează – dezastrul extremist sau răul corigibil. Normalitatea politică rămîne încă în stadiul de deziderat.