marți, iulie 16, 2024

Tragedii cotidiene

Într-un interviu din 1964, prilejuit de revenirea sa în Germania, Hannah Arendt a făcut o observație uimitoare, a cărei valabilitate depășește cu mult contextul postbelic. Vorbind despre asumarea responsabilității în cazul crimelor naziste, ea constata că niciunul dintre cei acuzați și condamnați pentru crimele în masă, fie că era vorba despre cei care au condus propriu-zis masacrele, fie despre cei care le-au organizat de la birou (celebrul „caz Eichmann“) nu și-au asumat vinovăția. Fiecare în parte a căutat pentru sine îndreptățiri, cea mai frecvent invocată fiind „supunerea la ordin“. Niciunul, dar niciunul nu și-a făcut un adevărat proces de conștiință.

Acest soi de insensibilitate, chiar înaintea iminentei morți (căci toți au fost condamnați la moarte) e șocant. De fapt, acei indivizi, puși în fața monstruozității propriilor fapte, își refuză, în fond, șansa de a redeveni oameni.

Spuneam că valabilitatea observației depășește contextul postbelic. Cei care au urmărit recent procesele celor doi torționari din perioada regimului comunist, Alexandru Vișinescu și Ioan Ficior, vor înțelege de ce. Ambii sunt la fel de înverșunați în a-și aroga îndreptățiri similare (supunerea la ordin) și, mai mult, sunt îndârjiți, chiar agresivi, frizând postura nedreptățitului. Cât despre păreri de rău sau acte de penitență, despre asta nici nu poate fi vorba. E șocant să-i vezi pe acești bătrâni care au torturat și ucis cu o cruzime inimaginabilă oameni cu totul nevinovați că privesc în continuare cu ură către victimele lor și că, deși nu mai există pedeapsa cu moartea, nu fac nici cel mai mic gest pentru a-și recupera demnitatea umană.

La fel de imperturbabil a fost și este Ion Iliescu. Ani de zile a avut aceeași mimică iritată când era întrebat în legătură cu victimele mineriadelor. Pus acum, după 25 de ani, în fața acuzațiilor de crime împotriva umanității, nu pare a fi dispus să-și schimbe atitudinea cu care a sfidat atâta timp memoria celor uciși, răniți, terorizați în iunie 1990.

„Mergeți și reocupați Piața Universității!“ le-a spus atunci minerilor președintele proaspăt ales al țării. Și ei au mers: au bătut, au omorât, au răspândit spaima și ura printre oameni complet nevinovați. Și, după ce și-au consumat furia, au „plantat panseluțe“, spre marea satisfacție a lui Ion Iliescu. Care le-a mulțumit și i-a trimis înapoi în întunericul minelor de unde îi scosese. Și de unde vor ieși peste câțiva ani definitiv. Sărăciți și fără niciun viitor.

A avut oare Ion Iliescu în toți acești ani vreo părere de rău? S-a pus vreo clipă în pielea victimelor, a celor care doar fiindcă aveau barbă, sau plete, sau ochelari de intelectuali, sau pur și simplu erau tineri, au fost omorâți, bătuți până la leșin, distruși psihic? S-a gândit vreo clipă cum ar fi arătat România azi, dacă acele zile n-ar fi decurs cum au decurs? Nu cred. Această incapacitate de a accesa căința, regretul, părerea de rău nu este o maladie care îi afectează doar pe exponenții regimurilor totalitare, ci și pe toți cei care s-au născut din sămânța lor. Gestul lui Ion Iliescu de la mineriadă a fost, cum foarte bine observa Cristian Pantazi, unul fondator. Atunci s-au pus bazele unei clase politice care și-a făcut un țel din a deservi interesul public, din a fi împotriva oamenilor. Iar victime am fost noi toți. Căci, tot atunci, corupția a devenit politică de stat.

Trăsăturile distinctive ale acestui nou specimen post-totalitar pot fi identificate pe toate chipurile celor acuzați azi de corupție. Primarul Oprescu, spre exemplu, se căznea să-și stoarcă lacrimi din izvoarele secate ale ochilor săi mai reci decât ghețurile Nordului când, din iresponsabilitatea și neglijența sa, pierise, sfâșiat de câinii comunitari, un copil. Regretele lui de circ nu l-au împiedicat să-și bată joc ani la rând de bucureștenii a căror viață cotidiană e zilnic un coșmar: o capitală fără șosea de centură, cu un trafic infernal, cu un patrimoniu excepțional lăsat special în paragină. În schimb nu s-a sfiit să primească mită în punguliță, vămuind orice contract public. Ați citit vreun regret în privirile lui, o mică sclipire a unei conștiințe care să dea semne de viață? Dimpotrivă, din ochii lui țâșneau deunăzi doar săgeți de ură și furie.

Dar câte portrete nu pot fi expuse în această galerie a dezumanizării! Cea mai recentă figură, contorsionată de grimasa furiei neputincioase, este aceea a generalului Oprea. Acest personaj-golem, confecționat în atelierul subteran al politicii, bun de folosit ca troian în jocurile puterii, s-a trezit la viață. Și a început să joace pe cont propriu. Greoi ca orice golem, crispat, bolborosind cuvinte nobile – interes național, demnitate, respect, onoare –, generalul Oprea a prins gustul puterii și s-a pus pe trai. Oriunde merge are nevoie de alai: ca să se știe cine e și de ce e în stare. Și chiar ne-a demonstrat. A sacrificat un om pe altarul măririi sale. Un tânăr. Vă întrebați dacă îi pare rău? Dacă îl mustră conștiința? Nu știm, căci generalul tace, se ascunde. Însă putem bănui că nu părerile de rău îi vor adânci cutele de pe frunte, ci furia, o mare și greoaie furie.

Dincolo de conștiințele atrofiate ale acestor indivizi, există însă și o conștiință publică. Iar aceasta are obligația de le sluji drept oglindă. Aș invoca-o din nou pe Hannah Arendt, care spune că societatea este datoare să le dea unora ca aceștia șansa reumanizării. Adică să le așeze dinainte oglinda propriilor fapte. Căci doar atunci când sunt aduși în fața unei astfel de judecăți ei pot redeveni oameni. Atunci nu mai sunt directori de penitenciare, președinți, miniștri, primari, generali, ci oameni în carne și oase care au făcut anumite fapte, în anumite circumstanțe. Iar pentru aceste fapte trebuie să răspundă. Pentru că, altminteri, societatea nu se poate curăți, nu se poate vindeca.

Mai mult, Hannah Arendt invocă „cinstea și onoarea victimelor“. Ea afirmă că, atâta timp cât cei vinovați trăiesc alături de victimele lor, societatea în ansamblu este vinovată. Căci ea le refuză unora posibilitatea de a se regăsi în postura de om, iar altora dreptul la onoare și cinste. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă mai putem amâna această purificare, dacă mai putem accepta ca tragedii cotidiene – precum aceea a tânărului polițist Bogdan Gigină  – să se petreacă sub ochii noștri și să trecem nepăsători mai departe.

Dacă vom proceda astfel, atunci totul e pierdut în lumea de aici. Nu ne mai rămâne, vorba Hannei Arendt, decât „să așteptăm Judecata de apoi“.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Trebuie sa intelegem, o data pentru toteauna (!), ca pentru rezolvarea problemelor MARI avem nevoie de solutii pe masura! Altfel, peste alti 25 de ani vom avea acelasi discurs fatalist, auto-victimizant si steril :(
    Incendiul unei paduri nu se stinge cu o galeata cu apa pe care si-o paseaza 2-3 oameni de bine, dintr-un sat de piromani!

  2. Să mă scuze Hannah Arendt (?!) dar AU FOST doi înalți funcționari naziști care și-au recunoscut vina: Hans Frank (”călăul Poloniei” – realmente) și Abert Speer, mult mai puțin implicat în crime (tocmai de aceea nu a primit decît 20 de ani pe care i-a executat integral). Ultimul a fost SINGURUL care a spus că trebuie să-și asume complicitatea chiar dacă practic nu a știut nimic substanțial despre Holocaust.

    Citez din memoriile lui Speer (În umbra lui Hitler – Memorii vol.2 pag.710) despre întîlnirea lui cu Karl Hanke, gauleiter-ul Sileziei Inferioare:
    „S-a aşezat pe fotoliul verde din biroul meu… era tulburat, vorbea şi se poticnea. Mi-a spus să nu accept niciodată invitaţia de a vizita un lagăr de concentrare în Silezia Superioară. Niciodată, sub nici un motiv. El văzuse acolo ceva ce nu avea voie să descrie şi nici nu era în stare să descrie.” Ca să nu persiste dubii, Hanke se referea la Auschwitz.

    Precizare: Gauleiter-ii erau funcţionari de partid, deci puternic îndoctrinaţi.

    • Hans Frank si Albert Speer sunt asa-numitele exceptii, dar totodata cazuri profund discutabile. Cercetatorul Joachim Fest, de altfel unul dintre cu care Hannah Arendt poarta dialoguri publice la intoarcerea ei in Germania, aduce desigur in discutie aceste cazuri. Tot el face cercetari din care rezulta ca asa-zisa marturisire a celor doi ridica probleme. Frank – un temperament de fanfaron, cu instabilitate psihica – a recunoscut doar initial, in primele zile ale anchetei, sub impulsul starii emotionale, pentru ca in fata instantei sa-si retraga afirmatiile. Si-a venit in fire, vorba ceea. La Speer avem cazul invers, acela al unei viclenii tenace (autostilizare – spune Fest) de a recunoaste in gura mare doar lucruri care nu-l incriminau direct, fapt care i-a adus si achitarea, murind linistit la Londra in 1981. Insa documente descoperite si cercetate ulterior de catre Joachim Fest dovedesc ca avea legatura directa cu actul terorii. „A dus de nas o lume intreaga”, asa suna concluzia cercetatorului. Sunt deci cazuri perticulare atipice care intaresc, confirma regula invocata de Arendt.

      • Iată o precizare foarte binevenită.
        Învăţăm, deci, că marii criminali nu sunt, aproape niciodată, în stare să „redevină oameni”.
        Din păcate, nu putem să folosim această caracteristică, adică afirmarea nevinovăţiei proprii, ca o dovadă a vinovăţiei, pentru că mai există şi câţiva oameni cu adevărat nevinovaţi… altfel ajungem să imităm aşa zisa justiţie de pe vremea prigoanei vrăjitoarelor. (Deşi, în anumite cazuri, parcă mi-aş călca pe inimă!)

  3. ptr a construi o tara si un popor nici o crima nu i prea odioasa,probabil
    iar constructorul sef lucreaza cu subordonati si ptr bunastarea subordonatilor,nu ptr cei care nu inteleg marili tzeluri, unii se mai si pun impotriva;ce sa i faci ? trebuie eliminati

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristina Cioaba
Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro