Deceniile tranziţiei au fost marcate de o succesiune nesfârşită de transformări şi experimente socio-economice şi politice pe care populaţia a trebuit în ultimă instanţă să le suporte. Tranziţia în România nu pare a se fi încheiat, economia de piaţă şi democraţia nu se manifestă încă prin mecanisme şi instituţii suficient de stabile şi predictibile, chiar dacă au fost îndeplinite aşa numitele criterii de la Copenhaga şi ţara face parte astăzi din Uniunea Europeană. Criza economico-financiară mondială care a afectat şi România a scos la iveală slăbiciunile sistemului. Nu trebuie ignorate efectele psihologice, pe care tranziţia şi reformele ei le au asupra populaţiei, unele absolut traumatizante, începând cu transformările de pe piaţa muncii şi încheind cu recentele schimbări din sistemul de sănătate şi din educaţie. România ultimilor 20 de ani seamănă cu un imens laborator social în care este testată rezistenţa unei naţiuni la schimbare.
Într-un alt context politic, alte generaţii au traversat o perioadă similară de transformări profunde şi pe multiple planuri, soldată cu sacrificii incomparabil mai mari. Interesant este faptul că prima jumătate a perioadei comuniste se încheie cu o radicală reformă administrativă. În 1968, după aproape două decenii de funcţionare bazată pe un model de organizare administrativ-teritorială, de import cu raioane şi regiuni, se revine la formula antebelică a judeţelor. Ce-i drept nu se revine întocmai, noul decupaj conducând la o reducere cu aproape 50% a numărului iniţial de judeţe (de la 58 la 40 în limitele actualului teritoriu naţional). Vechile denumiri se menţin în general dar forma şi dimensiunea celor mai multe se modifică uneori semnificativ (cazul unor judeţe precum Botoşani, Olt, Sălaj, Suceava, Vaslui). Prin comasare apar sau reapar judeţe precum Caraş-Severin sau Vrancea. Modificări ulterioare determină şi apariţia altor noi judeţe precum Călăraşi şi Giurgiu de pe urma dezmembrării de data aceasta a unora istorice precum Ilfov sau Ialomiţa. Costurile şi impactul reorganizării administrativ-teritoriale din 1968 au fost considerabile. Au fost declarate reşedinţe de judeţ oraşe care nu mai deţinuseră vreodată acest rol (Alexandria, Baia Mare, Reşiţa, Vaslui şi ulterior Slobozia) şi în care s-a investit pentru realizarea de sedii administrative şi centre civice. Investiţii importante au fost necesare însă şi în alte oraşe, care nu erau echipate corespunzător precum şi în cele cca. 50 de noi oraşe declarate odată cu promovarea noii legi. În acelaşi timp o serie de centre urbane care deţinuseră funcţii administrative în trecut şi pe care nu le-au redobândit, au cunoscut un declin socio-economic. Este cazul unor oraşe precum Bârlad, Câmpulung Muscel, Dej, Făgăraş, Oraviţa, Lugoj, Rădăuţi, Sighetul Marmaţiei şi altele.
Deşi a negat o serie de structuri cu o anumită identitate şi tradiţie şi a impus în mod forţat noi relaţii teritoriale, decupajul a asigurat o împărţire echilibrată din punct de vedere funcţional şi dimensional, atenuând fragmentarea destul de ridicată a organizării interbelice. La nivelul de bază al comunelor şi oraşelor s-a operat de asemenea o reducere a numărului de unităţi administrativ-teritoriale prin regruparea unora dintre ele. Considerând ca interval de referinţă perioada 1918-1989, această formulă organizatorică a deţinut recordul de continuitate (formula interbelică a fost mai longevivă, dar continuitatea ei a fost întreruptă în perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea). Anul acesta sistemul de organizare administrativ-teritorială stabilit în 1968 împlineşte 42 de ani de existenţă egal distribuiţi între perioada comunistă şi cea de tranziţie post-decembristă. Fără a fi suferit modificări de esenţă, în acest interval de patru decenii este cu siguranţă componenta cea mai „ne-reformată” a vechiului regim.
Organizarea administrativ-teritoriala in timpul tranzitiei – „o nuca tare”
Această longevitate, din multe puncte de vedere benefică, poate fi privită în mai multe feluri. Pe de o parte cei care văd partea plină a paharului pot susţine avantajele unei asemenea stabilităţi şi o pot folosi ca o probă de viabilitate a sistemului. Dimpotrivă, cei care văd jumătatea goală vor sublinia caracterul învechit şi depăşit al acestuia şi vor afirma că este o relicvă a vechiului regim. Adevărul este că acest sistem de organizare administrativ teritorială s-a dovedit o „nucă tare” pentru politicienii tranziţiei, care în diferite momente au abordat această problemă. La începutul anilor `90 a existat o tentativă destul de susţinută de reînfiinţare a unora dintre judeţele antebelice, apoi în ultimul deceniu crearea celor 8 regiuni de dezvoltare a deschis discuţia despre regionalizare având drept corolar tema mai delicată şi disputată a federalizării. Între timp, în special la nivelul local al comunelor s-a manifestat o tendinţă de fragmentare, spontană şi democratică (prin referendumuri locale), numărul acestora crescând cu cca. 10% prin divizare. Procesul a fost stopat în mare măsură în 2007 când prin legea 100 a fost impus un prag minimal de 1500 de locuitori pentru înfiinţarea unei noi comune. În ciuda faptului că există aproape un consens general asupra necesităţii unei reformări a sistemului de organizare administrativ-teritorială, deşi motivele nu sunt enunţate cu claritate, este probabil unicul domeniu care nu a fost afectat de tranziţie. Tranziţia a generat transformări majore în economie, justiţie, educaţie, sănătate, apărare, protecţia mediului, în domeniul fiscalităţii, a avut loc o reformă monetară, sistemul de proprietate s-a modificat radical, instituţiile vechiului regim – bune sau rele – au dispărut în mare parte, mutaţii semnificative s-au produs în plan social şi demografic, sistemele de valori au fost reconsiderate, istoria a fost rescrisă, relaţiile geo-strategice s-au modificat, cam tot ce se putea schimba a fost schimbat. Legea 2 din 1968 şi organizarea teritorială stabilită atunci, par a fi ultimii „supravieţuitori”.
În „logica” tranziţiei, „legea 2” trebuie să moară şi implicit odată cu ea judeţul. O astfel de acţiune ar putea marca însuşi sfârşitul tranziţiei şi trecerea la o nouă etapă de dezvoltare. Ar fi frumos şi simplu, dacă nu am lua în calcul următoarele două aspecte: primul ar fi că „logica” tranziţiei nu a adus numai lucruri bune ci şi multe schimbări nefericite, iar al doilea ar fi că s-ar putea să fim încă destul de departe de sfârşitul tranziţiei. Recenta criza a avut şi o parte bună, trăgând un semnal de alarmă şi arătându-ne mai exact cum şi cât am progresat şi ce ar mai fi de făcut. Un termen rezonabil pentru încheierea tranziţiei, în contextul actual, ar putea fi mai degrabă orizontul 2020, adică spre finalul celei de-a 5-a etape de programare a Uniunii Europene, respectiv a doua pentru România. O astfel de perspectivă ar da răgazul necesar pentru pregătirea judicioasă şi coerentă a poate ultimei reforme a tranziţiei: cea administrativ-teritorială. Ar putea fi şi o şansă pentru clasa politică de a se reabilita măcar în al 12-lea ceas printr-un demers corect, raţional şi fundamentat. O abordare pripită, fără o evaluare atentă a consecinţelor şi costurilor, cum pare a fi tendinţa actuală a factorilor politici, ar fi realmente dezastruoasă în plan economic, social şi mai mult ca sigur şi psihologic pentru o populaţie agresată şi stresată excesiv de reduceri salariale, disponibilizări, inflaţie, reducerea accesului la serviciile de sănătate, modificarea bruscă a regulilor în educaţie, în sistemul de pensii, bombardată de informaţii despre crime macabre şi sinucideri dureroase, la care nu mai rămâne decât să adăugăm o creştere a îngrijorării privind schimbările climatice şi terorismul pentru a-i da lovitura de graţie!
Punerea problemei: cum gandim reorganizarea.
Ultima „oază de stabilitate” a tranziţiei trebuie aşadar abordată cu grijă şi dacă motivele expuse mai sus nu sunt suficiente se mai poate adăugă pur şi simplu complexitatea ei! Chestiunea reorganizării administrativ-teritoriale comportă extrem de multe discuţii şi generează o mare diversitate de opinii pentru că poate fi abordată dintr-o multitudine de puncte de vedere. Poate fi abordată din punct de vedere politic, identitar-istoric, cultural, etnic, socio-economic, funcţional, instituţional, fiscal, statistic, al eficienţei politicilor de dezvoltare, al respectării principiilor europene. Poate fi abordată în mod diferit şi cu interese diferite de către partidele politice, de administraţiile centrale sau locale, de către istorici, sociologi, economişti, geografi, urbanişti, de analişti, jurnalişti, comentatori, de omul de rând, de cercetători, de oamenii de afaceri. Poate fi privită într-un fel din interiorul ţării sau din afara ei, de cei de „acasă” sau de cei plecaţi temporar sau definitiv din ţară. Este o problemă extrem de complicată şi delicată în acelaşi timp, pe care fiecare cetăţean o poate resimţi diferit, în funcţie de anumite convingeri, interese, sentimente.
O reorganizare administrativ-teritorială corectă şi bună nu este neapărat una perfectă din punct de vedere al unor criterii de natură tehnică, ci una care ajunge să fie acceptabilă, convenabilă pentru toţi locuitorii unei ţări. În plus, ea nu se face pentru prezent, ci mai ales pentru viitor ceea ce presupune o gândire prospectivă şi o bună înţelegere a tendinţelor şi schimbărilor din societate. Ea trebuie să poate demonstra că aduce beneficii unor categorii şi segmente sociale cât mai largi şi numeroase şi în orice caz nu ar trebui să aducă prejudicii altora. Cu alte cuvinte o reorganizare care serveşte unora în detrimentul altora nu poate fi una bună. Fie şi numai din aceste motive, decizia care este în final una politică nu trebuie luată în pripă, fără o analiză temeinică şi transparentă a variantelor posibile, a avantajelor şi dezavantajelor acestora, sau în termeni economici a costurilor şi beneficiilor pe care le incumbă.
Desigur, astfel de considerente sunt nerelevante într-un sistem autoritar, dictatorial, în care reorganizările administrative pot fi impuse şi sunt făcute în general pentru a servi celor ce conduc. Într-un sistem democratic, demersul este evident infinit mai dificil, mai costisitor şi necesită un timp mai lung de realizare. Dacă într-un regim autoritar, o reorganizare administrativă se poate opera prin tăierea „nodului gordian”, acest lucru este nefiresc în democraţie. Într-o democraţie, fie ea şi de tranziţie problema reorganizării administrativ-teritoriale trebuie tratată cu toată consideraţia şi trebuie să i se acorde pentru început cel puţin prilejul şi răgazul unei dezbateri şi confruntări de idei, înainte de luarea oricărei decizii. Ar fi cel puţin un gest de decenţă, dar şi de raţiune. Nu pentru că prin dezbateri s-ar ajunge la soluţia optimă, dar pentru că exprimarea unei diversităţi de puncte de vedere ar putea pune în evidenţă gama problemelor pe care acţiunea de reorganizare ar trebui să o rezolve.
Este necesară o reorganizare şi dacă da, de ce? Care sunt problemele actualei organizări administrativ-teritoriale şi care ar trebui să fie obiectivele unei eventuale reorganizări? Care sunt adevăratele mize ale reformei? Există modele europene, care pot fi o sursă de inspiraţie? Dacă da, care ar fi acestea? Ce este regionalizarea şi care sunt formele pe care aceasta le poate îmbrăca? Care este raportul regionalizare – descentralizare? Sunt câteva întrebări la care răspunsurile ar putea oferi elemente suport pentru un proiect de reorganizare teritorială şi reformă administrativă.
False probleme si motive
În economia acestui articol mă voi limita la a semnala pentru început falsele probleme, pentru că ele pot conduce discuţia pe o pistă cu totul şi cu totul greşită. Şi asta pentru că multe din discursurile îndelung mediatizate din ultimele săptămâni au urmărit mai degrabă manipularea decât informarea audienţei prin enunţarea unor astfel de false probleme. Una dintre cele pe care s-a insistat în mod special a fost legată de slaba absorbţie a fondurilor europene. Mesajul transmis a fost de genul: nu putem avea mari proiecte cu impact regional, judeţele sunt prea mici pentru a putea susţine proiecte de anvergură, şi în plus fiecare luptă pentru el (aici intervin desigur şi „baronii” locali) şi nu cooperează pentru un beneficiu la scară regională. Mesajul poate părea multora o motivaţie pertinentă a situaţiei în care se află România după 4 ani de la aderare, situaţie în care a reuşit să cheltuiască abia o cincime din suma alocată ei pentru intervalul 2007-2013. Motivaţia ar sta în picioare dacă am face abstracţie de următoarele aspecte:
(1) priorităţile, tipurile de intervenţie şi categoriile de proiecte au fost stabilite în 2006-2007 de autorităţile centrale responsabile, prin negociere cu Comisia Europeană, un document numit Cadru Strategic Naţional de Referinţă fiind adoptat în acest sens, iar schema generală după care pot fi accesate fondurile europene a fost stabilită încă din perioada de pre-aderare;
(2) a invoca drept scuză actuala organizare administrativă este o ipocrizie, în condiţiile în care Guvernul României s-a angajat prin semnarea unui document de poziţie în 2004 (pentru capitolul 21 din procesul de negociere) să menţină neschimbat decupajul teritorial până în 2013 (lucru absolut firesc de altfel, pentru a nu perturba derularea perioadei de programare);
(3) cea mai slabă absorbţie a fondurilor europene poate fi constatată în Programele Operaţionale de Transport, Mediu şi Competitivitate, programe gestionate exclusiv la nivel central şi care vizează proiecte de interes naţional şi regional;
(4) Programul Operaţional Regional a fost negociat şi întocmit în aşa fel încât încurajează mai degrabă competiţia între judeţe, municipii, oraşe decât cooperarea acestora şi iniţierea de proiecte de cooperare teritorială, deci a blama judeţele pentru lipsă de cooperare este din nou incorect;
(5) în fine, se omite (deliberat sau nu) a se preciza că fondurile europene se cheltuiesc de fapt în intervalul 2009-2015 (primii doi ani fiind de fapt de pregătire, contractare şi începere a proiectelor) ceea ce aruncă o perspectivă ceva mai bună asupra şanselor de a absorbi sumele alocate, modul catastrofic în care este prezentată situaţia fiind de fapt unul prin excelenţă speculativ.
Pe scurt, un alt mod de concepere a unora dintre programele operaţionale ar fi putut încuraja iniţierea de proiecte cu impact regional, chiar şi în actualul context teritorial (de exemplu stimularea sau obligativitatea parteneriatelor teritoriale pentru anumite categorii de proiecte). Nu actualul decupaj teritorial este „ţapul ispăşitor” al slabei absorbţii a fondurilor UE!
O altă falsă problemă prezentă în dezbaterile mediatizate a fost legată de invocarea marii fărâmiţări administrative a ţării. S-a afirmat în numeroase rânduri că România cu cele peste 3000 de comune şi oraşe ar fi de departe cea mai fragmentată ţară din UE. Această afirmaţie poate fi uşor combătută prin statistici: în UE există cca. 120.000 de unităţi administrativ-teritoriale de bază (NUTS5 sau LAU2), adică echivalentul comunelor /oraşelor din România. Pe teritoriul Franţei se află 30% dintre acestea. Italia, Spania au în jur de 8000 de municipalităţi, iar Germania peste 12.000. România deţine cam 4% din populaţia UE şi cca. 5% din suprafaţa acesteia, dar numai 2,5% din numărul de unităţi administrativ-teritoriale de bază. Elveţia, care are a 6-a parte din suprafaţa României şi cam o treime din populaţie are 26 de cantoane (ce-i drept extrem de inegale) şi cca. 2900 de municipalităţi. În fine se poate pune şi o simplă întrebare (evident retorică): dacă fragmentarea teritorială este o problemă, de ce politicul a admis timp de 15 ani divizarea comunelor şi chiar a localităţilor?
În fine, s-a mai afirmat şi faptul că judeţul ar fi o structură depăşită, perimată, o moştenire a perioadei comuniste. Nimic mai fals: judeţul este o alcătuire teritorială cu vechi tradiţii în Vechiul Regat şi care are un echivalent în Transilvania la nivelul comitatului. În istoria recentă a României judeţele au fost desfiinţate doar de două ori: în 1938 când a fost instaurată dictatura regală şi Carol al II-lea a decis crearea a 10 mari ţinuturi conduse de guvernatori numiţi şi în 1950 de regimul comunist, care a introdus modelul sovietic al unei aparente descentralizări, bazat pe regiuni şi raioane.
False piste şi false probleme. Care sunt însă cele reale şi cum pot fi ele identificate? Un posibil răspuns într-un viitor material. Deocamdată….căldură mare, „monşer”!
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Un articol rational si prezentat cu calm. De astfel de puncte d eplecare pentru dezbatere avem nevoie. Felicitari autorului!
Felicitari pt abordarea pragmatica si sistematica, unii dintre noi chiar aveau nevoie sa li se confirme niste banuieli. Eu personal mi-am pus din start intrebarile de baza „de ce am avea nevoie de chestia asta?” si „de ce fix acum?”. Dincolo de niste beneficii ipotetice de genul „o mai buna absorbite a fondurilor”, nu ni s-au prezentat o analiza SWOT onesta, ci numai lapte si miere, totul va fi bine si nu va costa mai nimic. Cei care au cit de cit tangente cu administratia publica din Romania, fie ca beneficiari fie ca insideri, stiu foarte bine cam care sunt costurile, si mai ales riscurile la care te expui daca iei decizii din astea, sentimental-politicianiste, cu puternic parfum de dictatura. Chiar n-as fi spus cuvintul asta tare, daca as fi avut vreun moment senzatia ca am fost consultati vreun minut in legatura cu asta. Dar pot spune cu mina pe inima ca in ultima vreme am din ce in ce mai mare nemultumiri in legatura cu modul la care e guvernata tara asta, cu ordonante de urgenta care suprascriu legi importante, si bulverseaza activitatea aproape lunar. Am avut de suferit personal in urma acestor decizii absolut arbitrare, si stiu ce spun. Ma bucur ca au lasat-o balta cu marea reorganizare, dar totusi am un sentiment de frustrare, cind imi dau seama ca politicienii romani se joaca cu noi la modul asta, asa cum bine spunea Michael Moore : „they play us like an organ”. Ei ne cinta, si noi le jucam, in ce ritm vor ei. Democratie, transparenta decizionala si participare la guvernare sunt asa niste vorbe…. de ti se face sila…
Divizarea administrativ-teritoriala se confronta in mod clasic cu 2 probleme, legate una de alta bineinteles: marimea teritoriului si atributiile autoritatilor decentrale. Nu exista, cum semnaleaza foarte corect autorul, o solutie pentru problema cat de mare trebuie sa fie unitatile sau ce atributii trebuie sa aiba. Cum spunea un om intelept: problemele politice nu pot fi rezolvate, ci doar reglementate.
Eu nu cred ca la ora actuala exista probleme care pot fi rezolvate sau chiar reglementate cu reforma administrativa propusa de actualul guvern. Dar cu siguranta vor aparea probleme si cheltuieli noi. Deci avantaje dubioase si probleme sigure.
Este timp pentru aplicarea corecta a legilor existente si nu pentru o noua schimbare care da peste cap toate autoritatile decentrale, limitand pentru mult timp functionarea lor. Daca autoritatile, in primul rand guvernul, executa legile existente (anticoruptie, administrare, impozitare) cu seriozitate, nu avem nevoie de nicio reforma deocamdata.
Deci trebuie aplicarea legilor, nu schimbarea lor.
Cam tarzie reactia, asteptam mai devreme la acest comentariu, cel putin in timpul dezbaterilor aprinse de acum cateva saptamani desi tema a fost lansata doar pentru un show media (cu substrat de ping-pong politic pentru „secui”-rizare). Din pacate cei implicati nu au fost cei „initiati” in domeniu si din nefericire acest lucru va persista in continuare.
Felicitari pentru articol, ca deobicei bine documentat, argumentat si plin de substanta domn’ Profesor.
„Homo doctus in se semper divitas habet”
Cortizo, multumesc de comentarii. Ma bucur sa te vad conectat la problema. Ai dreptate cand spui ca reactia e cam tarzie. Totusi subiectul ramane cald si probabil va reapare in prim plan cat de curand. Nu strica sa profitam de ragazul oferit pentru a pregati poate mai bine si opinia publica pe aceasta tema. Si cred ca si cuvantul tau si al altor colegi „initiati” ar putea sa se faca auzit, tocmai pentru ca dezbaterea sa capete consistenta si credibilitate.
Foarte frumos articol, intr-adevar, nemaipomenit de scolastic, dar care scapa esentialul.
Pe actuala structura nu se poate dezvolta autonomia! Nu trebuie sa fii mare profesor ca sa vezi lucrul asta si cum in toata lumea asta civilizata accentul se pune pe transferul responsabilitatii luarii deciziilor de la centru inspre regiune, doar noi inca mai pastram modelul comunist centralizat.
Normal, unora le convine ca toata spaga sa se ia in Bucuresti, sau ca regiuni intregi sa fie sponsorizate la infinit de alte regiuni. Trebuie rupta pisica si cu cat administratia este mai aproape de cetatean cu atat se va dezvolta si in poporul asta constiinta ca apartine unei colectivitati relativ restranse, care se conduce ea insasi, cetateanul va deveni important pentru ca parerea si votul lui va conta.
Basca reducerea cheltuielilor bugetare prin diminuarea aparatului.
Domnule Radu Popescu, multumesc pentru interventia in discutie si comentarii. Va respect opinia, dar nu pot fi de acord cu cele spuse. Afirmati ca pe structura actuala nu se poate dezvolta autonomia. Oare de ce? Francezii au avut numai departamente (cca. 100, care exista si azi) pana in 1981. Oare era dictatura in Franta? Britanicii au comitate doar ceva mai mari decat nivelul judetului. Si le au de secole. Germanii au la nivelul landurilor un soi de structuri similare judetului. Olandezii la fel cu provinciile si exemplele pot continua. Ideea ca nu se poate face descentralizare pe actuala impartire este o falsa problema care se pare ca prinde destul de usor. Mai ales cand se fac afirmatii care nu respecta adevarul, de genul „judetul este o creatie comunista”. Automat cine crede acest lucru va considera judetul ca ceva nefast. Va rog cititi si partea a 2-a aparuta mai recent pe site. Descentralizarea nu este altceva decat o „cedare” de atributii de catre stat, catre alte niveluri teritoriale, care sunt tot mai aproape de nivelul local. Din pacate nu orice atributie poate fi cedata si nu la orice nivel acea atributie poate fi indeplinita eficient. De aceea exista trepte intermediare intre nivelul national si cel local. Pot fi una sau mai multe trepte intermediare. Sunteti de acord ca judetul e mai aproape de local decat regiunea? Sunteti de acord ca si in prezent judetul ar putea prelua anumite atributii de la stat astfel incat sa se reduca personalul din administratia centrala si implicit distantele si birocratia? Regiunile apar si sunt necesare in acest proces pentru a prelua atributii de la stat pe care judetul nu le poate indeplini eficient – de exemplu planificarea teritoriala sau sanatatea populatiei. Sunt absolut de acord ca o tara de talia Romaniei are nevoie de regiuni, dar nu in detrimentul judetelor ci impreuna cu ele. Pot fi si alte variante totusi, dar simpla stergere cu buretele, peste noapte a judetelor nu este o solutie rezonabila si durabila. Cat priveste reducerea aparatului si a cheltuielilor aceasta este nesemnificativa. Ba chiar s-ar putea ca intr-o prima faza sa necesite cheltuieli suplimentare. Reducerea cheltuielilor si a aparatului se poate face insa la nivelul structurilor deconcentrate, ceea ce s-a si inceput de altfel, mai mult de nevoie decat de voie…
Domnule profesor,
departe de mine sa cred ca judetul este o creatie comunista. Eu ziceam ca sistemul centralizat de luare a deciziilor este unul de sorginte comunista.
Regiunile trebuie neaparat sa fie infiintate, asta nici nu intra in discutie. Din acel moment, hotararea de impartire administrativa reviene REGIUNII, daca populatia vrea judete, nu e o problema!
Pe langa argumentele enumerate de mine mai sus, mai pot sa adaug si cel politic. Datorita culturii colective diferite de la o regiune la alta, alegatorii n-o sa se mai simta frustrati cand o sa fie condusi de o partid pe care ei nu l-au votat.
Absolut de acord cu prima afirmatie. Foarte intersanta ideea exprimata cu privire la o decizie de organizare la nivelul regiunilor mari. Mi-e teama totusi ca asa ceva nu ar fi totusi in concordanta cu caracterul de stat national unitar ci ar corespunde mai degraba unui cadru de tip federal sau cu autonomie regionala ridicata. Dar, ar putea fi studiata ideea in sensul unei dezbateri largi pe regiuni care sa preceada decizia politica pentru a vedea si cunoaste reactia comunitatilor regionale. Exista intr-adevar diferente culturale importante intre regiuni si nu doar atat. Si optiunile electorale sunt diferite. Asta va cere poate si un sistem adecvat de reprezentare a regiunilor in Parlament, aspect care a fost la un moment dat adus in discutie. Ceea ce ar putea duce in final la existenta tot a 2 camere, dar organizate pe criterii diferite. Vedeti deci ca problema este complicata si deschide multe alte capitole. De aceea nu poate fi facuta „peste noapte”!
Erata: vor conta, asta ca sa intru si eu in randul „initiatilor”…
Destul de nuantat articolul si cuprinzator… Dar tin sa precizez mai multe aspecte (adevarat personale) legate de modul in care se desfasoara conducerea tarii si mai presus felul in care deciziile sunt luate. Avand in vedere ca in ultimii 22 de ani structurile tarii sufera un proces continuu de reformare si la finele fiecarui ciclu se reia acest proces, traind intr-o tara in care se face reforma la reforma, este de inteles motivul pentru care nimic nu misca. Romania a incetat a mai avea valori dupa abdicarea Regelui Mihai si totul se rezuma la a copia si a-si atribui principii ale unor state care prin natura lor au la baza traditii, valori si istorie. Din punctul meu de vedere, desi este o afirmatie destul de cinica, Romania nu are istorie si nu poseda o traditie, iar singurele valori pe care le mai are au ramas undeva in „mult prea divizata” tara in sate si catune (taranul autentic). Facand o scurta trimitere la o reactie fugitiva in cadrul unei conversatii cu Dl. Profesor, eram pe atunci si sunt in continuare de aceeasi parere ca regimul adoptat, de catre conducatorii tarii noastre, de la revolutie pana in prezent, este unul dictatorial sub masca democratiei. Ca dovada ce-mi sustine afirmatia pot spune ca Romania nu a cunoscut niciodata si nu a fost educata niciodata in spiritul unui astfel de regim, intrucat a fost inca de la inceputuri sub dominatie si a fost condusa in regim monarhal si dictatorial, astfel nu a avut posibilitatea de a-si putea insusi mentalitati si principii democratice, acest lucru confirmand si istoria se face dealungul generatiilor. Astazi carma tarii este tinuta de catre personalitati crescute, educate si dezvoltate intr-un regim dictatorial. Am sa revin la o idee anterioara, rectific Romania a incetat a mai avea virtute si valori nu de la abdicarea Regelui ci mai devreme de la Marea Unire sub influenta PNL cand Iuliu Maniu (PNT) a explicat ca este nevoie de o epoca de tranzitie intrucat nu este posibil (asa cum am precizat mai sus) ca intr-un singur moment sa poti lasa trecutul si sa infaptui o stare noua. In concluzie si ca o scurta adaugare problema absorbtie nu consta in modul in care este divizat teritoriul, acest lucru ar fi influentat mai curand modul de dispersie al fondurilor in teritoriu, ci faptul ca principiul capitalismului consta in forta de munca si investitor, iar atunci cand banii sunt controlati si inaccesibili acestia nu-l pot favoriza pe investitor exemplul cat se poate de relevant comparatia intre magnificul si grandiosul inegalabil Pasajul Basarab si poduletul chinezilor Qingdao Haiwan.
Draga Alexandru, ma bucur sa te vad ca participi in dialog. M-as bucura sa citesc si opiniile altor colegi ai tai. Mi-e teama ca vezi totusi doar partea rea, negativa a situatiei. Poate ca e o perspectiva justificata la cei douzecisiceva de ani pe care ii ai. Ea poate fi rezultatul faptului ca ai o perspectiva si o intelegere mai profunda a contextului doar pentru ultimii 6-7 ani, ani contradictorii si marcati de certuri politice si crize. Daca ai incerca sa privesti totusi comparativ si obiectiv momentul actual fata de cel de acum 20 de ani sau in raport cu situatia de acum 40 de ani nu ai putea contesta o evolutie reala si evidenta. Asa cum a observat cineva intr-o recenta intalnire pe o tema apropiata, orice aspiratie sau stare de nemultumire este relativa si se raporteaza la un anumit context. Exista progres tehnologic, exista un alt nivel al bunastarii, nu mai mergem agatati pe scara masinii, ne facem concedii la Mediterana etc. Sigur ca progresul institutiilor este mai lent, datorita inertiei mari a acestora (si nu e doar o chestiune balcanica). Sigur ca progresul la nivelul culturii si al valorilor este neliniar si greu de evaluat. Este totusi exagerat sa afirmi ca nu exista valori, istorie…Ti-as propune sa faci un tur mai lung prin tara si sa te opresti si in orase si in sate. S-ar putea ca dupa o astfel de experienta sa ai o alta parere. Ar putea fi suficient si sa stai 10 zile pe Valea Izei, sau a Ariesului, sau in Marginime, sau la Oradea, Arad, Timisoara, Iasi, Suceava, Botosani. Sau in Gorj, Valcea… Dar chiar si la Turnu Magurele ai fi uimit sa descoperi bogatia de valori, cultura, istorie care exista. Ca nu e cunoscuta, ca nu e promovata…Ca promovare turistica la noi inseamna Lucian Bute si litoral, asta este din nepriceperea celor care se ocupa de astfel de lucruri si care poate, nu te supara, dar au idei similare cu ale tale. Poate ma insel totusi si ai tu dreptate. Dar ca sa ma convingi ar trebui sa imi spui mai intai ca nu exista Sighisoara, ca nu exista Hurezi, ca nu exista Dragomirna, ca nu exista Surdesti, ca nu exista Biertan, ca nu exista Mogosoaia, ca nu exista Enisala (apropo ai luat numarul cu Dobrogea din Urbanismul? doua colege mai mari de-ale voastre care au trerminat si masterul au un text superb despre cultura Dobrogei si mai e un alt text al unei alte colege urbaniste despre un sat din Arges…fie si numai pentru astea doua texte si merita sa iei numarul, dar mai sunt si multe altele care s-ar putea sa te surprinda…sper placut). Iti dau dreptate sa fi suparat pe Podul Basarab, care este o evidenta greseala urbanistica, dar nu as ridica in slava ce fac chinezii, care poate pentru prima oara in istoria lor milenara se lasa purtati de orgolii desarte si investesc fara masura. Vor da curand de fundul sacului si vom vedea un colos in suferinta. Da, fac lucrari gigantice, impresionante, dar care nu sunt justificate economic si social in clipa de fata!