După întâlniri peste întâlniri la nivel înalt, politicienii de la Bruxelles au decis într-un final să treacă la „acţiune”. Să întreacă în zel şi în determinare viteza de reacţie a pieţelor care, în opinia multora, au ajuns „să domine” supărător decizia politică. Soluţia la criza datoriilor din Uniunea Economică şi Monetară este un Tratat privind stabilitatea, coordonarea şi convergenţa în UEM. Interesant este că la nivelul anului 2011 doar Estonia, Luxemburg şi Finlanda sunt singurele ţări care îndeplinesc cele menţionate în Tratat.
Pe scurt, prevederile acestui tratat vor viza următoarele aspecte importante:
- Statele membre să menţină bugete echilibrate şi să nu depăşească un deficit structural de 0,5 la sută din PIB.
- Fiecare stat va avea obligaţia de a institui un mecanism de corecţie care se va declanşa automat în cazul unor derapaje de la acest obiectiv. Statele care vor depăşi limita de 3 la sută din PIB a deficitelor publice anuale vor fi expuse unor sancţiuni cvasi-automate (se discută despre o penalizare de 0,1% din PIB).
- Datoria publică va fi limitată la 60% din PIB.
- Statele semnatare, dar din afara zonei euro, vor participa la discuţiile din cadrul summit-urilor Euro care au ca subiect competitivitatea părţilor contractante, modificarea arhitecturii globale a zonei euro şi a regulilor fundamentale care se vor aplica şi, când e necesar şi de cel puţin o dată pe an, la discuţiile privind chestiuni specifice de implementare a Tratatului de stabilitate, coordonare si guvernare a Uniunii Economice si Monetare.
Argumentele pentru semnarea acestui Tratat sunt următoarele:
- Acest Tratat pare că pune ordine în fantezia multor guverne cu apucături populiste şi socialiste de a mai cheltui sume importante de bani peste ceea ce încasează din impozite şi taxe;
- Tratatul limitează consumul de resurse pe credit şi finanţarea nelimitată a deficitelor;
- Tratatul pune presiune pe guvernele ţărilor membre de a aloca mai responsabil resursele prin perceperea acestora ca fiind limitate (guvernanţii trăiesc adesea cu impresia că statul îşi poate permite să cheltuiască oricât şi orice fără a exista un cost asociat acestei risipe de resurse).
Argumentele contra semnării acestui Tratat vizează următoarele:
- Echilibrul bugetar nu este neapărat o condiţie de bunăstare, creştere economică şi creare de locuri de muncă durabile. Faptul că un guvern reuşeşte să echilibreze „veniturile” din taxe şi impozite cu cheltuielile statului structurate pe diferite categorii şi obţine un deficit zero făcând acest lucru prin taxe aberante şi sufocante aplicate mediului privat diminuează drastic şansele de creştere economică, prosperitate şi locuri de muncă durabile. Tratatul nu atinge deloc problema nivelului taxelor generatoare de „venituri la bugetul statului.
- Tratatul nu pune serioase probleme şi presiuni nici în ceea ce priveşte tipul cheltuielilor finanţate de la bugetul statului. De fapt nici nu intră în discuţii (pe fond foarte importante) cu privire la ceea ce ar trebui să mai facă şi ce ar trebui să nu mai facă statul în economie. Ori, în acest caz, e clar că în acele ţări cu democraţie îndoielnică vor rămâne pe hârtie proiecte ale statului care de fapt sunt simple consumuri de resurse cu efect de antrenare nul în plan economic (un rondou de flori, de exemplu, va genera locuri de muncă .
- Tratatul vorbeşte de o uniformizare a modului de a accepta datoria publică a fiecărei piese componente a Uniunii Europene. E similar cazului unui judeţ din România care decide să facă un deficit imens şi o datorie pe potrivă. Supărător pentru Franţa şi Germania este că acum nu pot anula datoriile Greciei prin preluarea lor la nivel de contribuabil german sau francez fără să îi consulte politic pe votanţii lor. Prin centralizarea problemelor legate de deficit şi datorie publică se doreşte iniţierea şi acoperirea lor (în fapt deplina gestionare a lor) de la centru, mult mai rapid şi mult mai uşor, fără justificări prea multe. Proiectul Euro a fost şi rămâne în primul rând un proiect politic pe care Franţa l-a impus Germaniei ca preţ plătit de aceasta din urmă pentru unificarea sa. Proiectul Euro a fost întotdeauna vândut ca un proiect cu beneficii economice nete (reducerea costurilor de tranzacţionare, reducerea riscurilor valutare, transparenţa mai mare a preţurilor, facilitarea tranzacţiilor pe piaţa unică internă etc.). Cei care au creat Euro cu acele criterii de convergenţă ataşate care au fost încălcate încă din primii ani de existenţă de către marile puteri economice din spatele monedei, s-au gândit încă de la bun început la problemele de astăzi şi la faptul că Euro va deveni un puternic vehicul de împingere a Uniunii Europene către un nou stadiu de integrare mai puţin dezirabil politic (care presupune noi şi noi renunţări la suveranitate);
- Tratatul vorbeşte ca şi precedentele tratate care adresează problema monetară a Uniunii Europene (Maastricht, Amsterdam) de criterii şi de sancţiuni. Rămâne însă în continuare problema cu cine va verifica şi va aplica sancţiunile în cazul încălcării prevederilor din Tratat. Şi mai problematică e situaţia în care toate ţările Uniunii Europene vor încălca concertat şi sistematic limita de deficit structural. În contextul în care Euro este un proiect politic, e normal să apară dificultăţi în a sancţiona pe cei mai importanţi din mecanism. E clar că sancţiunile se vor aplica diferenţiat pe categorii de ţări.
La toate acestea se adaugă problema metodologică de calcul a deficitului structural care încă nu are o metodologie de calcul foarte exactă. Se ştie doar că deficitul bugetar include în el o componentă „ciclică” şi una „structurală”. Dacă deficitul bugetar e clar diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, mai puţin clar este cum determinăm cât din acesta e generat de probleme structurale ale economiei şi cât e indus de o anumită fază a ciclurilor economice.
România a aderat la proiectul european şi şi-a asumat acceptarea tuturor lucrurilor pe care le decid în comun la un nivel superior ţările membre. Românilor li „s-a vândut” acest proiect la un moment dat şi vor trebui să înţeleagă faptul că ei au cedat mai mult sau mai puţin direct din suveranitatea lor unei suprastructuri care decide în numele lor pe tot mai multe chestiuni (în unele cazuri bine, în altele mai puţin bine). Pentru România e doar un formalism votul în Parlamentul local, având în vedere cât de mici şi neînsemnaţi suntem noi în această structură. Dacă ne-am pune pe picioarele dinapoi şi am avea „îndrăzneala” să crâcnim nu vom face decât să adunăm şi mai multă ostilitate şi mai multe bariere în integrarea noastră (pe piaţa muncii de exemplu). Noi nu suntem nici în poziţia Cehiei şi nici în cea a Marii Britanii să putem comenta ceva vreodată (sau deocamdată), cu atât mai mult în cazul unui astfel de Tratat. Poate pentru România va aduce ceva mai multă responsabilizare în alcătuirea bugetului de anul următor.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Putin scris la pro, multe la contra…
Nici eu nu cred că un Tratat care doar spune că veniturile trebuie să fie aproximativ egale cu cheltuielile și că statul trebuie să se împrumute limitat rezolvă ceva în materie de creștere economică. Mai ales într-o țară ca România care are niște taxe infernale. Tratatul nu spune nimic despre nivelul taxelor și nici despre ce face statul pe parte de cheltuieli.
Tratatul doar amână puțin falimentul.
Foarte bună analiza!
E un pas inainte, mai trebuie si urmatorii pasi
-o sanctiune concreta, gen cand incepi sa calci pe bec veniturile tale din TVA se varsa intr-un fond de salvare. Deci o institutie noua care sa aprobe bugetele si sa se ocupe de sanctiuni. Acum aproba bugetele BCE, si pentru ca a mers bine in ultima jumatate de an politicienilor li se pare o idee buna. De o institutie noua le e frica deocamdata.
-supavegherea bancilor care fac afaceri in mai multe tari (fiecare banca centrala e organizata altfel, nu se pot armoniza, trebuie creata o institutie noua)
– posibilitatea ca unii politicieni sa fie concediati de functionari de la Bruxelles – vezi Berlusconi care a promis in septembrie ca face reforme, si dupa ce s-a vazut cu sacii in caruta a mazgalit niste reforme noi, cu totul altele decat se astepta Trichet
-impartirea bugetelor tarilor in doua parti separate juridic, consum si investitii
-uniune fiscala, abia apoi emisiune de eurobonduri
Ideile astea le-am citit intr-o carte publicata de institutul de statistica din Olanda
În sectorul public european banii vor circula ca fonduri nerambursabile de la o regiune la alta. Tratatul acest nu este decât un propagandistic praf în ochi aruncat către tot felul de patrioți locali libertarieni care nu vor vrea să „plătească pentru leneși”, neînțelegând că totuși public înseamnă la cazanul comun. De chestia asta nu mă îndoiesc, adică de uniformizarea serviciilor publice, de justiție, ordine, apărare etc. pe tot teritoriul U.E.
Mai greu îmi este să înțeleg ce se va întâmpla cu decalajele de dezvoltare economică între regiuni. Pentru că nivelul de trai depinde de activitatea economică în primul rând.
Nu e nicio problemă pentru moneda unică faptul că o regiune e mai sub-dezvoltată ca alta. E o problemă falsă pentru că și acum avem în România regiuni / familii / cartiere mai sărace ca altele și stabilitatea leului nu stă în acest lucru.
Stabilitatea monedei stă în ce fac guvernanții. Statul a etatizat producția de bani tocmai pentru acoperirea găurilor negre pe care le produce. Ori dacă tu sari calul moneda are și ea de suferit. În final avem cu toții de suferit.
In sfîrşit, o privire critică asupra aşa-numitului Acord devenit Tratat fiscal. Pînă acum întreaga clasă politică pare cuprinsă de transa indusă de pilulele albastre livrate cu regularitate de Centrala UE, şi urmează orbeşte comandamentele fixate la Bruxelles. Guvernele Tăriceanu, Boc şi Băsescu au comis erori după erori, gafe şi stîngăcii in politica economică, reforme strîmbe şi frîne la propriile reforme, insă nu ireparabile, dar semnarea acestui acord este greşeala capitală care le va aduce pierzania şi dispariţia de pe scena politică, împreună cu entităţile statale atrase in această aventură totalitară.
În primul rînd Tratatul nu este un tratat, ci un Dictat asupra Capitulării Financiare impus statelor supraîndatorate, asta pentru că obiectul aşa-zisului acord [act nenegociat, redactat fără participarea statelor-membre ue] nu ţine de politica externă, ci in mod limpede de politica internă a unui stat, in total conflict cu normele constituţionale naţionale precum şi cu propriile norme europene in vigoare. Actul de capitulare a fost măsluit şi in mod pompos denumit tratat pentru a permite şefilor de state să-şi pună semnătura pe el şi să creeze impresia de legitimitate a actului executiv săvîrşit insă fără mandat.
Preşedintele României nu are competenţe in materie bugetară, ca atare nu are niciun drept să negocieze şi semneze acorduri care afectează politica bugetară, execuţia bugetară şi trasarea unor sancţiuni pecuniare extrem de împovărătoare pentru toţi cetăţenii unui stat. Probabil mascarada uslaşă din ţară şi din PE are foarte mare legătură cu dorinţa clasei noastre politice de a acoperi această cedare masivă de suveranitate asupra căreia s-au pus cu toţii de acord. Să amintim aici prevederile constituţiei, pînă nu dispar, ce stabilesc competenţa bugetară
art 138 „(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. ”
art 139 „(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.”
Nu există nicăieri in Constituţie vreun temei pentru intervenţia unui organism extern in materie de politici fiscale, ori pentru aplicarea unei sancţiuni statului român in urma constatării unei contravenţii bugetare de către un organ central de miliţie economică.
In modificarea mecanismului de construcţie bugetară preşedintele, de asemenea, nu are nicio competenţă, singura cale fiind revizuirea prealabilă oricărui acord a constituţiei. Iniţiativa legislativă este definită foarte clar in Constituţie.
art 73 „(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. ”
art 74 „(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.”
In al doilea rînd. Poate că fenomenul de dezmembrare a statului-naţional nu ar fi fost atît de grav dacă am fi ştiut că transferul de putere se realizează in mod coerent, transparent către un guvernămînt federal competent, înscris in limitele legii. Din păcate UE nu este şi nu vrea să se definească ca o federaţie, executivul său de facto nu dă semne că ar dori să evolueze in direcţia unui guvernămînt politic responsabil, iar ideile de reformă vehiculate de actuala Comisie nu pot fi decît înspăimîntătoare. In afară de suprareglementare, domesticire a pieţelor, taxare şi suprataxare a tranzacţiilor financiare şi a industriei poluante, aceşti eurocraţi nu par să ştie altceva, sau să observe declinul accelerat al economiei europene şi cauzele atît de evidente ale recesiunii şi ale lipsei de competitivitate a industriilor continentale. Pînă in prezent niciun Comisar nu a reuşit să demonstreze un ataşament clar faţă de piaţa liberă şi valorile capitalismului, niciun Comisar nu a atras atenţia asupra derapajelor populiste ale socialiştilor, nici un Comisar nu a ridicat la timp riscurile supraîndatorării pentru proiecte sociale, pentru asigurări de risc de lux, pentru plata unui aparat birocratic cu proporţii de domeniul fantasticului. Nu există niciun comisar de dreapta, toţi pretind că-s apolitici, ceea ce nu poate fi decît aberant şi mincinos, in realitate se comportă la fel ca şi socialiştii ce conduc guvernele statelor falite, deci sînt doar tehnocraţi ai stîngii. Iată de ce este atît de periculos să ne lăsăm bugetul pe mîinile acestei junte eurocrate, pentru că Tratatul de salvare şi coordonare este in realitate un Mecanism de Blocaj Financiar care permite comisarilor să intervină direct in exerciţiul bugetar al unui stat şi să şicaneze orice tentativă de reformă reală de dreapta, ba chiar să taie amenzi gigantice guvernelor ce îndrăznesc să ridice capul angajîndu-se in cheltuieli adiacente unor reforme administrative radicale. Să presupunem că ar apărea deodată un partid reformist şi că un prim plan de reformă ar consta in declararea falimentului Caselor de Asigurări ale statului, plan ce ar necesita şi resurse enorme pentru despăgubirea firească a contribuitorilor curenţi, precum şi a pensionarilor in anumite cote. Orice contractare a unui credit extern pentru susţinerea unui asemenea proiect reformist ar fi imediat blocată de Comisie, in numele falsei austerităţi. Să ne amintim că această austeritate a mai fost colportată de agenţii Centralei UE şi…ce s-a întîmplat efectiv in adminstraţia statelor sociale? nimic! Grecia continuă şi astăzi să-şi bonifice bugetarii cu 14 salarii anuale. Orice plan reformist presupune nişte costuri iniţiale enorme pe care un asemenea Dictat fiscal le-ar face imposibil de asumat in mod legal de către guverne. Voinţa de reformă este paralizată definitiv in virtutea acestui pact ce permanentizează mecanismul centralizat de supraveghere şi control asupra finanţelor fostelor state naţionale.
Apa de ploaie, din moment ce vechiul tratat de la Maastricht cu al sau deficit de 3% a fost incalcat sistematic atat de Franta si Germania.
Witness credibility, your honor! Martorul mincinos degeaba mai semneaza azi tratate.
Din păcate aceste mecanisme automate, semiautomate sau manuale implementate în contextul politico-economic al României europene vor trebui conectate la niște porturile instituționale. Acestea au fost create formal în perioada de preaderare iar buna lor funcționare a fost doar mimată ulterior. Aceste instituții au desfășurat activități care simulează și nu reflectă rezultatele reformelor în contextul unei economii parazitate de acțiunile grupurilor de interese mărunte.
Acest tratat a aparut ca necesitate a statelor dezvoltate din euro sa se protejeze de tendinta de derapaj (a carei consecinte ele trebuie sa le plateasca) a `statelor mai jucause`.
Pe noi (ca popor) ne-ar proteja de initiativele `politicienilor nostri jucausi ca sa nu spun iresponsabili`, caci noi traim sindromul : „daca esti prost si viata este grea„, prosti ca ne-am furat caciula cu istoria noastra post revolutionara.
Am avut noroc cu FMI ca ne-au scos din groapa si le-a mai pus botnita la gura politicienilor, le-a mai dat peste labuta ca ei tocmai scapau cu totul in butoiul cu miere, caci noua oricum ne raman excrementele lor si datoriile de platit.
Basescu a fost genial ca ne-a pus FMI-ul pe cap, ca guvernantii aveau planuri mari………
Europa este prea variata, are tari care au viteze diferite de avansare economica.
Daca este sa il luam ca pe un ghid este util, dar pana la transformarea sa in tratat mai este o cale lunga de mers.
Haideti sa fim onesti si ne aducem aminte de Tratatul de la Maastricht si cate s-au facut de atunci si cate au mai ramas in suspensie…
Calea nu este usoara si de aceea trebuie suplete. Un tratat nu aduce cu sine suplete.
Pe de alta parte sunt contra sanctiunilor mentionate de Cristina, ele trebuie sa apara numai dupa ce masurile de monitorizare si de preventie nu functioneaza.
Nu poti sa omori Grecia, daca tara nu vrea sa se schimbe trebuie prevazute si discutate alternative, scenariile B, C, s.a.m.d.
Asa se procedeaza in lumea civilizata si inteligenta, daca vrem sa transformam UE intr-o uniune inteligenta si flexibila.
Consider articolul bine venit si interesant – deschide poarta catre comentarii-
Din pacate prea putine citiri, pare ca lumea este ingropata in zapada sau a murit odata cu protestele in strada…
C’est la vie!
Si eu spun că Tratatul nu protejează de nimic. Doar spune că să fie egale veniturile din taxe cu cheltuielile făcute anual de stat. Să presupunem că un stat odios va lua 90% taxe (în România, cu tot cu inflație suntem cam pe acolo) și aruncă banii pe borduri (schimbă toate bordurile și semnele de circulație de 3 ori pe an). Din punct de vedere al tratatului vom fi ok. Însă nu ne protejează nimeni de la faliment.