Trei dorințe pentru un an responsabil

Orice drum lung începe cu primul pas, așa că la debutul unui an cu multe mize, inclusiv de ordin politic, am întocmit o listă a dorințelor mele legate de ceea ce începe să se contureze ca industrie în România: dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) și responsabilitatea socială (CSR).

1. Directiva europeană 95 / 2014

Faimosul deja document care va obliga o serie de entități private să publice date și informații referitoare la impactul activității lor asupra mediului și a societății are ca termen limită de transpunere data de 6 decembrie 2016.

Articolul 288 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene stipulează că directivele au aplicabilitate universală în spațiul european. Deși autoritățile fiecărui stat în parte au libertatea de a decide forma documentului de transpunere (de exemplu lege sau hotărâre de guvern), Tratatul impune respectarea ad literam a obiectivelor urmărite de directivă.

Aceasta este prima veste bună. A doua veste bună este atenția sporită a diferiților stakeholderi – asociații de business, sector privat, sector public, organizații neguvernamentale – față de procesul de transpunere. A treia veste bună este că, deși lipsit de vlagă și de o strategie clară, procesul consultativ a demarat. Odată cu apariția noului Minister pentru Dialog Social, consultările ar putea primi un impuls nou și, în sfârșit, necolorat politic.

Există și vești proaste. Alături de Italia, Slovenia, Polonia și Luxemburg, România este una dintre țările europene codașe la capitolul transpunere, situându-se astfel în zona roșie a legislației privind piața unică. Apoi, în 2016 avem alegeri parlamentare. Nu în ultimul rând, avem un guvern cu o agendă destul de aglomerată pentru perioada de valabilitate atât de bine determinată cu care a fost investit.

Dorința mea este ca termenul de transpunere să fie respectat și ca documentul final, indiferent de forma sa, să nu fie un tradițional copy/paste al traducerii oficiale a directivei, ci un act normativ ambițios, care să țină cont atât de așteptările și de nevoile tuturor stakeholderilor, cât și de obiectivele asumate de România la Summitul ONU privind dezvoltarea durabilă din septembrie 2015 și la Summitul privind scimbările climatice din decembrie, de la Paris.

2. Profesionalizarea pieței

După 26 de ani de transformări și încercări soldate cu pierderea încrederii și a apetitului investitorilor și a instituțiilor internaționale, a venit vremea să demonstrăm că știm să facem și lucruri bune. Că vrem și putem face și lucruri bune. Și că avem competențe.

Problema competențelor în sustenabilitate și CSR trebuie privită, în opinia mea, din trei perspective.

Competența externă. Toată lumea îi urăște pe consultanți, dar uneori trebuie să apelăm la ei pentru că nu avem resurse umane (competențe) interne. Consultanții externi – iar acum mă refer strict la cei străini – au două puncte slabe: nu cunosc și nu înțeleg cultura locală, ceea ce poate conduce la soluții inadecvate locului și momentului. Firește, există opțiunea de a lucra cu specialiști locali, ceea ce ne duce spre al doilea punct slab: creșterea costurilor.

Competența internă aparentă. CSRul nu este PR, iar dezvoltarea durabilă urmărește orice obiectiv, mai puțin imaginea. Nu trebuie să faci o cercetare foarte amănunțită ca să descoperi că numărul agențiilor de PR care derulează proiecte de CSR este mult mai mare decât firmele specializate în elaborarea de strategii sau campanii de CSR ori în evaluarea impactului unor astfel de strategii sau campanii. E într-un fel firesc: CSR-ul este o industrie relativ tânără la nivel mondial, iar firmele încă măsoară beneficiile proiectelor de CSR în funcție de aparițiile media ori like-urile și share-urile din social media. Ce se pierde din vedere este faptul că tot ceea ce ține de CSR și de dezvoltarea durabilă are, pe de o parte, o directă legătură cu strategia de business, iar pe de altă parte domeniul are un profund caracter tehnic. Spuneam la un moment dat că R-ul din PR se traduce prin relații, în timp ce R-ul din CSR se traduce prin responsabilitate. Nu peste mult timp (vezi prima dorință) legislația se va schimba, moment în care fiecare greșeală va atrage după sine consecințe legale și un risc suplimentar asumat de companii, indiferent de dimensiunile acestora sau de natura capitalului. Cine nu învață din greșeli și nu înțelege că trebuie să verifice competențele profesionale ale colaboratorilor sau că e bine să opereze cu personal calificat, va plăti.

Competența internă reală. Din păcate, puține companii au angajați pregătiți să răspundă noilor nevoi. Din cauza crizei economice, bugetele pentru pregătirea profesională au fost primele afectate, iar rezultatele se văd. Pentru a-și acoperi aceste nevoi, companiile au externalizat proiecte, dar nici măcar cei care întocmesc caietele de sarcini pentru licitații nu știu ce și cum să ceară.

Dorința mea este ca investiția în formarea profesională să devină o prioritate. Un om competent știe atât ce să ceară de la un consultant extern (străin sau român), cât și să explice – și să aplice intern – principiile de bună practică. Un om competent împărtășește din cunoștințele sale și este interesat ca organizația pentru care lucrează să fie responsabilă față de mediu, față de angajați și față de comunitate. Un om competent are curaj. Un om competent ajută compania să prospere.

3. Transparență. Transparență. Transparență.

Dacă vrem egalitate, atunci trebuie să fim pregătiți pentru egalitate. Asta înseamnă că cine formulează o listă de așteptări de la parteneri, trebuie să fie gata să-și asume, la rându-i, același set de responsabilități.

a. Organizațiile neguvernamentale sunt câinele de pază al societății. Așa trebuie și e bine când se întâmplă astfel. ONGurile sunt cele care trebuie să identifice punctele slabe de pe harta nevoilor de orice fel, ele sunt cele care propun proiecte și care uneori primesc finanțare pentru acoperirea acestor nevoi. ONGurile sunt un factor important în generarea schimbării. ONGurile sunt cele care cer transparență. Dar ONGurile trebuie să ofere la rândul lor transparență.

Orice schimbare trebuie măsurată, iar după 26 de ani nu mai putem evalua schimbarea prin apariții media, prin numărul celor care participă la evenimente sau prin like-uri și share-uri pe Facebook. Schimbarea înseamnă valoare adăugată sau valoare degradată.

b. Companiile private sunt generatoare de locuri de muncă, de PIB, de idei (produse și servicii), de bune practici, de bunăstare. Dar sectorul privat poate avea și efecte negative asupra economiei, mediului și societății printr-o concurență neloială, prin abuzuri, fraudă, poluare, defrișări, corupție.

c. Sectorul public este faimos pentru ineficiența sa, pentru corodarea practicilor pe paliere diferite de influență, pentru fuga de responsabilitate, pentru birocrație, pentru descurajarea inițiativei private. Dar cum nu există democrație fără stat, singura speranță este ca sectorul public să se emancipeze.

Dorința mea pentru 2016 este ca fiecare dintre cele trei sectoare să își seteze obiective și așteptări realiste și să fie gata să ofere cel puțin atât cât cere. Dacă ONGurile vor ca sectorul privat și statul să devină operatori responsabili și transparenți, atunci și ele trebuie să pună pe masă date și informații despre activitatea lor. Dacă sectorul privat vrea ca statul să fie mai eficient, să-i arate cum, cu exemple de bune practici și soluții eficiente. Dacă sectorul public vrea să ofere bunăstare celor pe care-i servește, să demonstreze că este pregătit să gestioneze bunăstarea.

Dacă toți actorii vor pune mai presus de orice binele comun, o să avem un 2016 european de normal.