„Cu cât a crescut, în ultimele două decenii, disciplina de partid, cu atât s-au produs mai multe perturbări la nivelul societății. Cu cât mai uniți de aceleași idealuri sunt membri de partid, cu atât crește entropia în sânul populației. Asta înseamnă că, de facto, partidele nu mai sunt reprezentantele celor trimiși la urne ci niște ficțiuni care-și asumă fraudulos o identitate.”[1] – Mircea Mihăieș
Mi-am propus să continui ideea din articolul anterior: entropia socială. Am încercat o abordare a evoluțiilor din societatea globală actuală plecând de la conceptul de entropie socială, dar fără să fi avut în centru ideile lui Peter Tait (1874), Brooks și Henry Adams, care vedeau dezordinea socială ca rezultat al unei scăzute energii sociale, pe Aldous Huxlley (1938), care interpreta ideile lui Joseph Unwin din „Sex and Culture” (1934) sau, în fine, pe cele ale lui Kenneth Bailey, cu a sa „Teorie a Entropiei Sociale”, publicată în 1990.
Am ales să pornesc de la eseurile lui Stephen Hawking, cuprinse în volumul „Răspunsuri scurte la marile întrebări” și de la analizele lui Yuval Noah Harari, cuprinse în volumul „Nexus”, ajungând să mă întâlnesc cumva cu teoria – nu tocmai agreată astăzi de sociologi, ca fiind simplistă, mecanicistă – a entropiei sociale. Găsesc potrivit să continui explorarea temei, pentru că, în fond, nimeni nu deține tot adevărul. Iar teoria, pe scurt, poate fi rezumată cam în felul următor:
Entropia socială, în sensul cel mai des folosit, se referă la cantitatea de energie ce nu este făcută disponibilă pentru a susține un anumit proces, într-un anumit sistem social, care se distinge prin manifestări negative de comportament: în special alienare, anomie și devianță – acea funcție care induce dezordine într-o anumită structură sau ordine socială. Aceste comportamente anormale sau potențări încrucișate ale manifestărilor deviante sunt văzute ca scăderi sau rețineri în utilizarea acelor energiilor umane care în mod normal converg în sprijinul sau pentru îndeplinirea normelor, rolurilor și statusurilor care alcătuiesc ordinea socială.
Entropia socială este ceea ce poate fi numit un element sau o componentă a legăturii sociale, care – potrivit sociologului american Robert Nisbet – intermediază forța care le permite ființelor umane – în esență subiecți biologici – să rămână împreună în agregatele moleculare sociale umane, în care există efectiv (în care se trezesc) chiar de la momentul concepției (nașterii biologice a) lor.
Mecanicistă sau nu, teoria entropiei sociale poate explica la nivel macro o parte a sentimentului de disoluție pe care-l resimțim acut astăzi; dar acest sentiment nu-l avem doar noi, l-au avut și alte generații înaintea noastră, mai ales în momente complicate ale istoriei societății umane. Cu o diferență: fie și numai cu o jumătate de secol în urmă, lumea nu era atât de interconectată cum este acum. Deci efectele creșterii entropiei (sociale) astăzi nu pot fi deduse neapărat din lecțiile trecutului.
Pentru a controla efectele entropiei sociale, societatea umană a inventat – pe măsură ce comunitățile au crescut și ideile liberale au început să irumpă – diverse soluții de administrare. Foarte moderne, ideile lui Thomas Hobbes din „Leviatanul” au schițat soluții revoluționare despre societatea administrată printr-un contract între membrii comunității, care cedează o parte a libertăților individuale în schimbul protecției unui organism statal dual, format din puterea suveranului și cea a bisericii.
De atunci, ideile de acest fel au continuat să curgă în valuri, în fluxuri progresiste și refluxuri conservatoare, momentul definitoriu al modernității fiind Revoluția Franceză, cu al său „Libertate, Egalitate, Fraternitate” și experimentul firav la început, dar care s-a dovedit de succes, al democrației republicii americane: Statele Unite ale Americii.
N-am fost ocoliți. Dimpotrivă, românii au venit cu entuziasm, prin elitele lor occidentalizate, în întâmpinarea acestor idei moderne de organizare statală, în lumina cărora s-au elaborat proiectele îndrăznețe și, în final, încununate de succes ale Principatelor Unite, Regatului României și, ca o încununare, al României Mari. Acest ultim proiect – un regat care a unit teritoriile majoritar românești pentru a fi guvernate de statul România ca monarhie constituțională – nu a durat decât două decenii și jumătate, dar a marcat decisiv imaginarul românesc.
Pentru românii de astăzi, perioada de aur a democrației românești a fost cea interbelică, cu toate frământările ei. A fost o perioadă de progres social, de mari proiecte economice, dar și una în care amenințări de tot felul, interne și externe, s-au ridicat să atenteze la destrămarea proiectului „România Mare”. În final, vulnerabilizată intern de marșul violent al extremiștilor legionari și de corupție, dar și atacată și exploatată dinspre exterior atât de nazism cât și de bolșevism, regatul și monarhia s-au prăbușit și foarte puțini au luptat cu adevărat ca acest lucru să nu se întâmple.
Apoi, peste o societate debusolată a căzut cortina grea a ocupației și jafului bolșevic. A căzut pe neașteptate și nimeni nu credea că este posibil. În „Declarație de iubire”, Gabriel Liiceanu, amintind trecutul filozofului Alexandru Dragomir, istorisește despre scepticismul cu care au fost primite, în 1948, cuvintele sale atunci când le-a expus amicilor săi (Noica, Paleologu, Papu, Dan-Amedeo Lăzărescu, Rădulescu, Manoil…) credința că „bolșevicii au venit să rămână și peste 25 de ani tot aici vor fi”. Realitatea îi va depăși pesimismul.
Naționalismul ceaușist, care promitea o soi de eliberare, a eșuat și el – doar că programat, după chipul și asemănarea cuplului dictatorial – într-un stalinism menit să protejeze corupția instituționalizată protejată de familia lui Nicolae Ceaușescu, din care s-au hrănit și toți acoliții acestora.
Cum această uriașă malversațiune, numită în fals „republică socialistă”, nu a fost niciodată clar denunțată, nici măcar după Revoluția din 1989 – a avut grijă de acest lucru regimul Ion Iliescu -, astăzi am ajuns în situația să observăm că se ridică un val pretins conservator, în fond restaurator, pentru a ne târî înapoi în ceața neagră a unui stat total corupt, condus autoritar de lideri calchiați după modelul Ceaușescu. De entropie am încercat să ne salvăm în decembrie 1989, la 35 de ani de atunci se pare că în entropie dorim să ne întoarcem.
MINCIUNI (NE)FOLOSITOARE: SONDAJELE DE OPINIE
În anul 1990, am descoperit, cei mai mulți, cum se consumă o democrație; adică am început să ne dezvrăjim și să înțelegem că pentru a o avea, trebuie să luptăm. Nimic nu vine de gratis. Politicienilor emanați din rândurile doi și trei ale fostului partid comunist, cățărați pe spinarea revoluționarilor morți și răniți în confruntarea cu instrumentele de represiune ale dictaturii, le convenea de minune ca România să aibă poarte doar o etichetă formală: „democrație” și atât. În rest, nu era deloc rău ca statul să rămână la cheremul lor. Iar alegerile, am văzut în 1992, pot fi furate și când se numesc libere și că este suficient să te lași în voia propagandei, pentru ca mâna să voteze automat și negândit.
În 1996, românii au votat pentru ca neo-comuniștii să nu mai poată fura și au adus la putere opoziția democratică, alternativa. O alternativă mai degrabă entuziastă, ce s-a dovedit în bună parte vulnerabilă (vulnerabilizată) și care a făcut o alianță necesară, dar nefericită cu aripa PD ce se separase din emanația partidului comunist numită FSN / FDSN. Dar chiar și așa, a contat. Datorită alternanței și energiilor învestite, s-a creat oportunitatea ce a permis aderarea României la structurile Euro-Atlantice. Datorită acelei perioade suntem astăzi în NATO și în Uniunea Europeană, și negociem aderarea la OECD.
Să fi trecut acele vremuri? Scria de curând Mircea Mihăieș: „O constatare: cu cât ne apropiem de finalul campaniei electorale, cu atât mai plictisitoare devine scena politică. Dezbaterile autentice au lipsit cu desăvârșire. Candidații s-au înfruntat mai ales prin intermediari. Mă refer la jurnaliștii năimiți, care nu s-au ferit să îmbrace tricourile echipei în solda căreia se află. (…) Temele de campanie au fost difuze, politicienii dovedind un trist apetit pentru generalități, vorbărie sterilă și pseudo-implicare ideatică. Apatici și fără imaginație, cuvintele ies din gura lor parcă extrase cu un clește. (…) Cât despre idei, planuri și perspective realiste, oricum nu interesează pe nimeni.”[2] Ce dovadă mai bună să avem ca să credem că acele vremuri ale exploziei energiilor debordante din societate au trecut?
Apatia este o eroare, iar erorile costă. Într-un interviu recent pentru canalul de știri Meduza.io, fostul ministru de externe al Federației Ruse din anii președinției lui Boris Elțîn, Andrei Kozîrev, vorbind despre momentele destrămării URSS, își reamintește cum a fost salvat KGB-ul de furia populară: „L-am întrebat de ce a oprit mulțimea de la Lubianka în august ’91. Mi-a spus că era singura structură capabilă să mențină securitatea în țară. I-am replicat că sunt niște criminali.” O eroare care l-a adus la putere pe Putin și a stopat democratizarea Rusiei.
Regimul Iliescu nu este blamat pentru că Ion Iliescu a acumulat averi, pentru că ar fi călătorit în lung și-n lat cu chartere private cum se dovedește că au făcut-o Klaus Iohannis și Marcel Ciolacu, pentru că și-ar fi umplut pereții casei cu tablouri ca Adrian Năstase și s-ar fi împroprietărit cu sute de hectare de teren agricol ca Traian Băsescu, nici pentru că a bătut din picior să i se înființeze un institut de cercetări cu obiective incerte și finanțat public ca Emil Constantinescu, nu. Este blamat pentru că a permis Hydrei național-comuniste să-și salveze destule capete: activiștii de partid și securiștii travestiți în politicieni și oameni de afaceri sau presei aservite să renască ca „independentă”.
„Presa dovedea o exagerată loialitate față de stăpânire, iar gazetarii erau instrumente oarbe în mâinile partidului. De mulți ani îmi puneam întrebarea: «Ce fel de neam suntem?» Ca să nu mai zic «de cârpe» sau «oi duse la tăiat», am sfârșit prin a mă amăgi singur: «lipsit de noroc». Sau «căzut într-o jenantă tăcere». Țara? O poltonerie. Presa, la fel. Românii deveneau tot mai apatici: nimeni nu ne putea scăpa de un comunism care guverna prin teroare. Mass-media se transformase într-o sculă pentru inventat realități paralele.”[3] Asta scrie Petre Mihai Băcanu în memoriile sale.
Dacă vrem să înțelegem de ce astăzi avem încă astăzi „agitație propagandistică” în loc de campanie electorală, trebuie să citim cu atenție, din scoarță în scoarță, memoriile ziaristului care a fost arestat în ianuarie 1989 pentru că se pregătea, alături de alți colegi curajoși din presă, să scoată un ziar clandestin independent, pentru a protesta astfel împotriva atmosferei imposibile creată de plasa de propagandă și cult al personalității pe care regimul dictatorial o strânsese în jurul societății.
Ori, dacă societatea nu se mobilizează din nou, pe mâna național-comuniștilor care s-au salvat și au încă, după 35 de ani, un cuvânt greu de spus în societate, ne vom reîntoarce de unde am încercat să scăpăm în decembrie 1989, ne vom reîntoarce în haos.
Yuval Noah Harari – Concepția complexă asupra informației[4]
Când informația în societate este controlată centralizat și comunicarea mesajelor către cetățeni se face în special prin metode de propagandă, scopul este menținerea ordinii pentru a păstra puterea. Când informația este distribuită în societate între diversele centre de putere, ca în democrațiile liberale, intervine și un alt scop al controlului informației, și anume căutarea adevărului, fie el și relativ.
Când nu mai caută nimeni adevărul, iar obiectivul pe care-l au cu toții în vizor este puterea – obținerea acesteia și menținerea cu orice preț – democrația sucombă și începem să o relativizăm: democrație iliberală, autoritarism democratic și alte astfel de sintagme învăluitoare.
Mircea Mihăieș observă că lupta politică o duc în spațiul public armatele de jurnaliști (și trolii, aș adăuga eu, cât timp autoritățile afirmă că nu au găsit – încă! – ferme de boți dedicate) năimiți în locul grupurilor de interese ce vor să-și propulseze exponenții, prin alegeri viciate, pe firmamentul politic. Vine însă și a doua parte a analizei care ridică întrebarea de ce au succes aceste practici? De ce nu mai este nimeni interesat să asculte ce are de spus politicianul, să-i citească programul politic și să nu se grăbească să-l susțină așa, pur și simplu, pentru că propune o mită electorală oarecare (fie ea și o casă ieftină)?
Theodor Paleologu observa la rândul său cum arată alegătorul dispus să creadă că există „salvare” miraculoasă în zona politică fără niciun efort din partea societății.[5] Invitat la emisiunea „În fața ta”[6], Theodor Paleologu relata experiența unui dialog cu alegătorul tânăr și neinformat, dar sigur pe alegerile sale:
„Eu am vorbit în trecut cu tineri care îmi spuneau, unul dintre ei zicea că ar vrea să avem la noi în țară un totalitarism bun. Și l-am întrebat: ce înțelegeți prin asta? Era complet confuz omul. Acum câteva luni, am mai vorbit cu un tânăr de 20 și ceva de ani, care îmi spunea că ne-ar trebui un singur partid, dar bun. Și l-am întrebat: – Ca pe vremea lui Ceaușescu? – Da, ca pe vremea lui Ceaușescu. Omul habar n-avea și am început să-i explic cum era pe vremea lui Ceaușescu. Cum era cu frigul în casă. – Și ați putea trăi fără telefon? – A, nu… – Cum vă imaginați că pe vremea lui Ceaușescu ar fi fost posibil așa ceva? E vorba de o totală necunoaștere și are legătură cu superficialitatea. Superficialitatea antrenează amnezie, iar amnezia poate duce la dictatură.”
Ne găsim într-un moment periculos al istoriei, în care ar trebui să conștientizăm că avem de făcut alegeri cruciale. La frontieră războiul deschis dus de imperialismul rus împotriva Ucrainei și cu Occidentul a depășit o mie de zile. În interior, democrația noastră regăsită și libertățile individuale sunt amenințate atât de inamicii săi naturali, care s-au salvat grație lui Ion Iliescu și se țin scai de puterea în stat, dar și de războiul hibrid dus de Moscova, care-și găsește în nostalgicii național-comunismului aliați naturali.
Din această perspectivă, misiunea noastră ca alegători la cele două tururi de scrutin prezidențial și mai ales la parlamentare, pare una imposibilă. Un sfat: nu mai citiți sondaje. Revedeți cu capul limpede, pe unde le găsiți, înregistrările cu dezbaterile electorale și urmăriți cu atenție fiecare candidat în parte: ce spune, cum o face, gestica sa, cadența vorbirii, privirea. Căutați știri despre trecutul care-i definește. Faceți total abstracție de promisiunile electorale, sunt menite să nu devină realitate. Apoi votați cu mintea limpede măcar răul cel mai mic, dacă nu găsiți binele cel mare. Mai ales, nu lipsiți de la vot!
CÂND NE VA IEȘI CURENTUL PRIN BUZUNARE… SĂ NE PUNEM ȘAPCĂ?
Câteva zile în urmă am urmărit fascinat la Opera Națională din București un extraordinar spectacol cu „La Traviata” lui Verdi, în montarea regizorului scoțian Paul Curran, cu soprana Cristina Maria Oltean în zi mare, irezistibilă în scena morții Volettei din Actul III; recunosc că mi s-au umezit ușor ochii.
Ce vreau să spun? Că independent de manifestările generale de entropie, în societatea noastră se dezvoltă – la fel de natural, se pare – numeroase insule de performanță, catalizatoare ale ordinii. Sunt inițiative care pot fi puse rapid în (mare) pericol de alunecarea către autoritarism sau iliberalism. Să ne amintim de interbelic!
Anul 2025 va fi unul al corecțiilor drastice în economie, după marile erori ale coaliției de guvernare PSD – PNL, forțe politice care s-au potențat reciproc în aplicarea unei foarte proaste idei: să cheltuim, dând peste cap deficitele, împrumutându-ne masiv, pentru ca poporul să ne voteze din nou în 2024. Dacă calculul electoral se va fi dovedit eronat, în schimb marile și cronicele deficite există, sunt certe. Și vor trebui corectate drastic, pentru a nu mări și mai mult suferințele generației viitoare.
În fața implacabilului, societatea deja vibrează. O dovedesc până și versurile – neașteptate pentru mine – semnate de Anton Jurebie, publicate de „România literară”:
„unii spun că
în curând
va bătea criza economică
la ușă.
dar nu la ușa lor, desigur.
ne spun nouă
la ce să ne așteptăm
când, oricum,
nu mai putem face nimic.
și dacă noi
nu vom deschide ușa?
sau dacă
dincolo de ușă nu mai e nimeni?”[7]
Corecțiile economice făcute în disprețul populației pot adânci una dintre cele mai mari vulnerabilități posibile în societate, catalizând creșterea rapidă a temperaturii: proteste, nesupunere civică, greve, falimente pe bandă rulată, creșterea zonei gri și negre din economie, neplata taxelor și impozitelor, scăderea consumului, griparea motoarelor de creștere a economiei, sărăcie.
Va fi greu, știm asta, pentru deja multora le este greu, inflația mușcând adânc din veniturile familiilor și din planurile antreprenorilor, mai ales în cazul micilor afaceri. Drept dovadă, cu toată injecția de bani – în consum, în investiții – pe care a făcut-o guvernul în acest an electoral, economia a stagnat în trimestrul trei și va fi la fel și semestrul patru.
Motorul consumului s-a gripat, la fel și alte atuuri ale creșterii noastre economice: industria, că Germania are problemele sale și este principalul nostru comanditar; agricultura, că a fost un an secetos foarte.
Stăm în fața a trei duminici în care suntem chemați la acțiune cetățenească: să introducem cu cap votul în urne, în ciuda precarității ofertei. De ce este aceasta o misiune importantă? Pentru că suntem datori ca pe lângă criza economică ce se prefigurează, pentru corecția deficitelor la care ne-am dedat cu toții, în frunte cu guvernanții (ar fi bine să ne recunoaștem și noi, cetățenii, partea de contribuție) și războiul de la frontiere, care nu dă semne că se va potoli, nu acum că prietenul nord-coreean al „țarului” Putin i-a trimis în ajutor peste zece mii de soldați să moară pentru cauza arbitrară a dictaturilor planetare, să nu mai plusăm și cu o gravă criză politică internă.
În 1948, nimeni nu l-a crezut pe Alexandru Dragomir când afirma că România va fi călcată pur și simplu, cu sălbăticie, în picioare de bolșevici. Poate că semnele timpului o arătau, dar societatea nu era dispusă să le citească. Poetul Ovidiu Genaru a scris peste ani un poem – ni-l semnalează Răzvan Voncu[8] – despre comedia involuntară a unei lumi care se prăbușea fără să o știe, fără să o simtă:
„Pentru că haznaua și dandanaua
Încă se vând la târg cu ocaua
Domnilor
Vreau și eu la berărie
Sunt sătul până-n gât de cacofonie
Vreau și eu în francofonie în masonerie
Vreau zaiafet și vreau sindrofie
Vreau tutun de pipă Clan
Vreau șampanie vreau chantan
Nu
Dumneata vei purta șapcă.”
Mă tem că, dacă nu prea pricepem cum stă treaba sau ne prefacem convingător că nu ne interesează, în curând ne vom trezi săltați din stradă atunci când nu vom ști ce să răspundem la întrebarea: „Tu de ce nu ai șapcă?” Va fi atunci sfârșitul iluziilor și totodată târziu. Târziu să mai pretindem că nu am știut, că nu am înțeles, că poate s-ar fi putut face mai mult. Tot ce este de făcut se va face în cele trei duminici care urmează. N-ar strica să încercăm ținem minte acest lucru câteva zile. Lupta cu entropia a ajuns în vârful unor ștampile muiate pe o placă de tuș.
Note
[1] „Marele mic” – „România literară”, nr.48 din 15 noiembrie 2024
[2] Ibidem
[3] Petre Mihai Băcanu – „Bilet de ieșire. Memorii”, Editura Vremea, 2024
[4] Yuval Noah Harari – „Nexus”, Editura Polirom, 2024
[5] https://republica.ro/viitorul-habaucilor-zera-complet-confuz-omul-am-vorbit-cu-un-tanar-care-spunea-ca-ar-vrea-sa-avem-la-noi
[6] Digi24 TV
[7] Anton Jurebie – „Unii spun”; „România literară”, nr.48 din 15 noiembrie 2024
[8] „Un ludic la vârsta elegiei” – „România literară”, nr.48 din 15 noiembrie 2024
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pornind de la utilizarea improprie a termenului “entropie” în științele sociale, autorul se străduiește să argumenteze sofisticat ca România este un stat democratic.
….Si se preface ca nu observa ca de fapt este o cleptocratie.
Astfel, propune sofistic demersuri evident ineficiente pentru transformarea statului într-o democrație veritabila.
Situația actuală era perfect previzibilă încă din vremea demonstrațiilor din 28 ianuarie și 12 februarie 1990, ceea ce le-a determinat, iar confirmarea a venit odată cu Mineriadele.
Un procent mult prea mare de cetateni nu sunt capabili sa inteleaga un rationament mai lung de doua, trei idei. Cei care pot face acest lucru au printre ei un procent mult prea mare de lichele capabile sa-si vanda aproapele pentru cativa arginti. Asadar, cine sa voteze si ce sa voteze?
@Kata _ „Un procent mult prea mare de cetateni nu sunt capabili sa inteleaga un rationament mai lung de doua, trei idei.”
Eu cred că pot exista idei greu de înțeles și pentru persoanele educate, ori cu un nivel ridicat de inteligență etc.
Dar cred totodată că înțeleg ce dosiți să spuneți și cred, de asemenea, că nu despre asta este vorba în determinarea opțiunii de vot.
Marketingul politic ne învață, asemenea celui comercial, că orice alegere este în cele din urmă una emoțională. Adică, consumatorii sunt manipulați să aleagă o anumită pastă de dinți, să zicem, sau o anumită persoană în funcția de președinte.
După cum am mai spus cu diferite ocazii, Dominic Cummings a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, că manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă. …Indiferent cât de ridicat este nivelul de educație al cetățenilor, sau cât de mare este IQ pe care îl au. În cele din urmă, TOȚI oamenii (în afara unor cazuri patologice) au emoții.
In Constitutia germana articolul 109 dar si 115 (Schuldenbremse) practic se interzice formarea datoriilor. Fara sa ma pricep la economie asist la nenumarate dezbateri pe aceasta tema. Unii, chiar economisti cu renume, pretind ca modificarea legii datoriilor si deci imprumutarea de capital ar permite investitii masive care ar inviora economia. Altii spun ca asta ar fi un drum tragic care nu ar face decit sa rostogoleasca datoriile cu dobinzile aferente catre generatiile urmatoare.
Autorul spune forțe politice care s-au potențat reciproc în aplicarea unei foarte proaste idei: să cheltuim, dând peste cap deficitele, împrumutându-ne masiv,.
Deci cum e mai bine!?
Este clar ca o economie puternica e stipul societatii, aceasta favorizeaza democratia, prosperitatea populatiei, linistea sociala si chiar treaba cu entropia, sau entalpia respectiva.
Dar cum facem sa identificam care partid, guvern, candidat are cele mai bune idei economice, daca nici noi nu stim ce ar trebui facut!? Eu, fiind mai batrin, as fi impotriva datoriilor, desi daca ma gindesc bine nu ar strica niste bani, dar depinde si ce faci cu ei, daca iti iei cercei, eu nu port cercei, e una, sau daca-ti iei undita e alta, mie-mi place pestele!
Tare mi-e teamă că triada dialectică-entropie socială-democratie nu a fost înțeleasă de teribila intelighenție românească. Al cărei efect planificat și aplicat este taman Libertatea individuală și socială. Mecanismul democratic ar trebui să găsească media de aur între entropia/energia socială, necesitatea conducerii societății și, vai, libertățile individuale și civice. Mecanismul democratic asta face: periodic „dă drumul” controlat(prin alegeri) energiei din sistemul social, permițând o altă regulă a jocului, respectiv o alternanță la putere după alte viziuni ideologice. În acest mecanism, multipartidismul și separația puterilor în stat sunt elementele de bază ale unei puteri democratice. CUM să renunți la partide și la separația puterilor în stat? Vreți autoritarism/dictatură? V-a venit dor de comunism?
De aceea vin și zic: după 35 de ani de la lovitura de stat din ’89 constatăm că poporului român și ELITELOR sale NU LE PLACE SISTEMUL DEMOCRATIC. Ca urmare vor altceva, dar nu prea știu ce….
Da, de acord, sistemul democratic românesc s-a degradat în ultimul timp( dar nu numai în România…) și avem acum o clasă politică de toată jena. Iar teribilelor elite nu le-a plăcut de KWI, poftim, acum serviți pe Ciolacu, Simion, Lasconi,etc.
Și cine e de vină? Păi de vină suntem toți, în frunte cu teribilele noastre elite veșnic nemulțumite…
Somnul națiunii/rațiunii naște monștri…
Dumnezeu să ocrotească România că noi nu știm cum sau nu vrem.
Lucifer, aducerea la guvernare a clicii de origine comunisto-securista numita PSD de catre Johannis nu poate fi iertata in veci. PSD este urmasul celor care au omorat oameni nevinovati in dec 89 si in 13-15 iunie 90, este clica ce a pus botnita justitiei, nelasand-o sa faca dreptate si sa pedepseasca criminalii din dec 89 si iunie 90. A te asocia cu aceasta clica de bestii se numeste COMPLICITATE! Asa cum complici sunt toti nenorocitii care au votat FSN, FDSN, PDSR, PSD de-a lungul timpului! Rusine! O natie majoritar formata din prosti si din nemernici, care au favorizat timp de 35 de ani, prin votul lor, impunitatea unor talhari si a unor criminali!
Nu exista motivatie acceptabila pentru acest nivel ridicat de imoralitate!
A fost imposibil să se continue guvernarea cu USR fiindcă acționau contra intereselor României, subminând din interior puterea în stat. Soluția cu guvernarea PNL+PSD a venit din exterior, pe linia Germania și Franța….
Lucifer, toate afirmatiile pe care le faci in acest ultim comentariu sunt false si nu au niciun fel de acoperire!
Precizeaza care sunt interesele Romaniei contra carora „actiona” USR !
In ceea ce priveste „Soluția cu guvernarea PNL+PSD”, mizeria asta nu a avut nicio legatura cu nimeni din afara, a fost o decizie talhareasca a clicilor cleptocratice de origini securisto-comuniste pe care Johannis a imbratisat-o rapid la sugestia sustinatorului sau securist Voiculescu „Felix”. Mai mult, a pus si conditii: plimbari de milioane de euro, vile de lux post incetarea mandatului, impunitate in fata legii pe viata, garntata de PSD si slugile sale din justitie, etc
Cum crezi ca ar putea vreun om politic occidental serios sa ceara ca un partid ca PSD, condus de un individ cu educatie precara precum Ciolacu, recunoscut ca fiind un grup pus pe furt si jaf, sa fie adus la guvernare? De unde naiba scoti astfel de scenarii lugubre?
Nici Lukasenko nu e un cocalar atat de proeminent precum Ciolacu!
Daca tara va ajunge sa aleaga pe 8 dec intre 2 cocalari, Ciolacu si Simion, atunci tine minte ca vina o va purta in special Johannis si PNL-ul creat de el!
USR a “subminat” jaful din averea publică. Asta i-a înfuriat cumplit pe cleptocrați.
Astfel, cu ajutorul lui Iohannis, după ce a exclus din guvern pe rând miniștrii USR, PNL a adus la guvernare PSD cu care s-a înțeles perfect în “combinatii”.
Cred ca lucrurile sunt un pic diferite azi.
Cetateanul sec. XXI este informat. Chiar prea informat. TV, radio, ziare si mai ales Internet..
In conditiile in care exista atita informatie, cetateanul practic nu are timp sa parcurga toate stirile. In toate domeniile.
Deci, este ceva mai mult decat controlul informatiilor. (Desigur, multe state iau masuri impotriva libertatii internetului; ca si multe centre de putere non-guvernamentale.)
Analiza trebuie coborata la nivelul „burtii”. Vedeti ce interese economice sunt in tara, pe grupuri socio-profesionale si veti avea cheia de aur a problemei.
Jurnalistica este doar o chestie de amanunt. Nu mai are influenta de alta data. E o himera, care face ca patronii sa dea salarii porcesti unor jurnalisti zisi formatori de opinie.
Tineti minte lupta pentrui TVR? „Ati mintit poporul cu televizorul” etc? Ei bine, desi controlau si controleaza TVR -si toate celellalte canale, de fapt- PSD a pierdut alegerile ani in sir. S-au mentinut la putere prin manevre politicianiste si pentru ca sunt -totusi- cel mai mare partid. Au pus monopol pe ideile social-democrate. (Intelese ca hotie organizata de liderii de partid si farimituri aruncate plebei.) Sunt liderii cleptocratiei si ai plebei, simultan; plus lideri ai „progresismului” si traditionalistilor (cu BOR in frunte). Ca sa nu mai vorbim ca fac ochi dulci Chinei si Rusiei, dar iau bani de la UE si pupa mina SUA (orice presedinte ar avea).
Suntem, condusi de cameleoni politici, care au un singur obiectiv: furtul!
Cand populatia voteaza impotriva, se fac ca nu vad. Si REFUZA sa-l aplice. (Vezi referendumul din 2009.)
Putem să descriem realitatea cu tot felul de termeni: termodinamici, sociali, economici sau religioși, dar eu cred că „root cause”, cauza primordială a involuției, e educația precară. Când nu știi de unde îți vine pensia și ai impresia că Ciolacu e bun că vrea să ți-o mărească, dar Băsescu e rău că ți-a tăiat-o, când nu înțelegi de ce nu poți mări salariile până la cer și că nu poți primi case la preț de dumping, când nu înțelegi că e bine să stai în casă când afară circulă un virus, cum credeți că poți judeca niște candidați și estima efectele ștampilei sau indolenței tale? Veți observa că toate țările puternice și cu probleme minime au educația foarte serioasă și respectată. Chiar și China, pentru că indiferent de sistemul de guvernare poți să-ți faci viața grea din neștiință și/sau ignoranță. E adevărat că nu toți avem capacitatea să înțelegem toate fenomenele, dar cel puțin putem avea respect pentru cei care pot. Altfel ar fi arătat candidații în cazul ăsta. Creșterea entropiei ar mai putea fi gestionată dacă cunoști legile științei, dar aici e vorba de mișcare browniană, fără nicio noimă. Aplici un câmp exterior și cele mai slabe particule se orientează imediat.
Frumos și bine spus. Mă raliez.
“ Veți observa că toate țările puternice și cu probleme minime au educația foarte serioasă și respectată”
…Asa se explica Brexitul, spre exemplu, nu-i asa?!
Comentariul dumneavoastră arată ca trăiți cu impresia ca folosiți exact pasta de dinți pe care o doriți și credeți ca va face bine și cumpărați zaharul cel mai sănătos etc.
Vă dau o veste proasta. Este într-o mică măsură adevărat. Opțiunea dumneavoastră de cumpărare este determinată într-o măsură covârșitoare de către marketing.
Și știți care este cea mai mare reușită a marketingului? Faptul ca a reușit să vă convingă ca este alegerea dumneavoastră, om educat, instruit, inteligent șamd.