joi, mai 19, 2022

Trei surori și mitul lui Sisif

Sunt deja zeci de ani buni de când nici un regizor nu își mai propune să înfățișeze cele patru mari piese cehoviene în stilul tradițional rusesc. Cu pauze lungi, cu personaje meditative sau care, pur și simplu, își ascund lipsa de acțiune în false atitudini de reflecție, mai întotdeauna interiorizate, calme, în pofida perioadelor de criză pe care le traversează. Cu momente în care se savurează interminabile cești de ceai. Samovarul, un obiect-cult, o marcă de identificare a lumii rusești, nu a fost eliminat cu totul, însă are apariții care de care mai iconoclaste, culmea fiind înregistrată de Radu Afrim în atât de controversatul, dar și de interesantul lui spectacol cu Trei Surori de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Unul prin comparație cu care cel de la TNB în regia aceluiași Afrim a fost socotit chiar cuminte, în pofida nenumăratelor libertăți pe care regizorul și le-a asumat în raport cu textul. Mai degrabă un indiciu că și la noi receptarea și exegeza scenică a lui Cehov se află într-o evident și, aș zice, o benefică evoluție.

Nu mă așteptam deloc ca montarea cu Trei surori realizată de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu să fie una tradițională. Și nu doar din motive de trend, ci și pentru că binecunoscutul cuplu de regizori este certificat, între altele, și pentru felul iconoclast în care a abordat și alte texte cehoviene. În 2015, la unteatru, Livada de vișini, la Odeon, în 2017, Pescărușul.

În Trei surori de la Sibiu, Moscova înseamnă doar un pretext, un nume (însă vorba lui Shakespeare, cu care Cehov are atâtea lucruri în comun, un nume ce-i un nume?), o localitate oarecare de care personajele au stringentă nevoie spre a invoca o presupusă plecare. Ce de la bun început e cum nu se poate mai sigur că nu se va petrece niciodată. Ofițerii sunt numai niște personaje-pretext de care Olga, Mașa și Irina au disperată nevoie spre a-și perpetua iluzia că încă duc o viață adevărată, că cineva important încă le mai calcă pragul. Că ele însele încă mai există.

Faptul că sărmanul, penibilul Kulîghin (aici Adrian Neacșu probează un remarcabil simț al măsurii, așa că nici urmă de cădere în ridicol, personajul lui fiind doar un dezorientat la propriu, un ins care își caută un rost în lume, iar actorul nu vrea să își trimită personajul de la bun început în derizoriu), face, cu ocazia fiecărei sărbători același cadou mi se pare că a fost gândit de Cehov ca un prim indiciu al vieții cu repetiție în care se scufunda lumea din Trei surori. Intenția apare marcant transpusă ca atare în montare. În vremea din urmă Versinin nu mai e văzut nici pe departe ca personajul impresionant, impozant, ofițerul parcă desprins din Război și pace, așa cum era el încă în neuitatul, superbul spectacol montat înainte de 1990 de Alexa Visarion la Teatrul Național din Timișoara. Nu mai e nici personajul trist, fals enigmatic, rezervat, timid din spectacolul de acum mai bine de zece ani (cred) pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Versininul de la Sibiu, jucat de Marius Turdeanu, este unul aproape complet lipsit de orice urmă de farmec masculin. Neglijent, neras, nesigur, agitat, nevrotic care, după ce îi declară patetic iubirea lui Olgăi, semn că a rămas pe mai departe maiorul îndrăgostit, de abia așteaptă să își smulgă valiza de care se agață disperat femeia și să plece. Distribuindu-l pe Horia Fedorca în Solionîi (iar tânărul actor își face cu prisosință datoria, dovedindu-se a fi o achiziție importantă pentru scena sibiană), Andrei și Andrea Groau au prefațat detaliul că personajul nu e defel dezgustător, nici dizgrațios fizic, așa cum se întâmplă mai întotdeauna. Andrei și Andreea Grosu au vrut, pesemne, să sublinieze cât de indiferentă a fost Irina în clipa în care a optat în defavoarea lui, preferându-l pe Tuzenbah. Jucat așa cum se cuvine de Iustinian Turcu. Nu, nu mai e vorba în cazul acestei alegeri despre nici un fel de faute de mieux. Ci despre indiferență în stare pură.

Interesant, provocator de-a dreptul mi s-a părut și chipul în care regizorii și actrița Ofelia Popii au conceput aparițiile Mașei. Personajul e îmbrăcat în negru, însă poartă o pălărioara cochetă. Personajul se complace într-un fals doliu prelungit. Mașa din spectacolul de la Sibiu mi-a amintit de felul de a fi al Charlottei Ivanovna din Livada de vișini. Ea se află în distribuție, hai să-i zicem contrastivă, atât cu Olga, bine jucată de Raluca Iani, cât și cu Irina, interpretată comme il faut de Gabriela Pîrlițeanu. Alte două semne de noutate mi s-au părut a fi ipostazele în care au fost aduși pe scenă Andrei Prozorov, altminteri bărbat frumos și parcă mai puțin supus degradării fizice, nuanțat jucat de Ciprian Scurtea, și, mai ales, Natașa. Nu, Cendana Trifan, titulara rolului, nu joacă personajul cu garda deschisă, nu vinde de la bun început totul. Natalia arată bine, nu este nicidecum un personaj pe față kitsch. În lumea nebună, agitată, care veșnic strigă, alergă bezmetic, gonește către o țintă greu de dibuit ea pare echilibrată, calculată, inteligentă. Exercită tot mai apăsat o presiune psihologică asupra surorilor Prozorov. Așa se face că, de la un moment dat încolo, cererile ei mereu în creștere, rostite pe un ton din ce în ce mai categoric devin replici anticipate, dublate. Voci obsedante, auzite de cele trei surori care sunt condamnate să piardă partida. Pentru ca pe urmă să nu mai fie nici măcar auzite, să se transforme în terorizante țiuituri ce o agresează la propriu pe Mașa.  Foarte bun e Adrian Matioc în Cebutikin, personajul pare și el un evadat de sub spectrul ridicolului. Au apariții bine gândite Diana Văcaru-Lazăr (Anfisa) și Mariana Mihu-Plier. Și aici avem de-a face cu o surpriză. Mariana Mihu îl joacă pe Ferapont sau, mai corect spus, îl sugerează. E vorba despre un travesti asumat doar pe jumătate. Un à mi chemin deliberat.    

Decorul montării sibiene datorat lui Vladmir Turturică este simplu, minimalist, poate nu chiar original din cale afară. El sugerează însă universul închis, fuga spre nimic în care se consumă drama (tragedia?) familiei Prozorov. O familie, ca toate celelalte personaje altminteri, din universul marilor piese cehoviene speriată de întâlnirea, de ciocnirea cu lumea de afară. Semnificativă fiind, deși nici ea tocmai încă nevăzută până astăzi,  secvența de început a spectacolului. Aceea în care personajele aliniate înaintează, iar atunci când dau ochii cu spectatorii fug. Decorul în chestiune pe mine m-a dus cu gândul la mitul lui Sisif, la condiția eroului, în cazul lui Cehov non-erou, condamnat să-și retrăiască cu fiecare nouă zi ce trece parcursul din zile anterioare, pretinzând la sfârșit că se va refugia în muncă.

Teatrul Național RADU STANCA din Sibiu

TREI SURORI de A. P. Cehov

Traducerea din limba rusă: Vladimir Turturica

Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Muzica: Mihai Dobre
Asistent regie și sufleur: Corina Predescu

Cu: Raluca Iani (Olga), Ofelia Popii (Mașa), Gabriela Pîrlițeanu (Irina), Ciprian Scurtea (Andrei Prozorov), Adrian Neacşu (Kulîghin), Marius Turdeanu (Verșinin), Iustinian Turcu, Andrei Gîlcescu (Tuzenbah), Horia Fedorca (Solionîi), Adrian Matioc (Cebutikin), Cendana Trifan (Natașa), Diana Văcaru-Lazăr (Anfisa), Mariana Mihu- Plier (Ferapont), Mihai Coman (Rode), Viorel Rață (Un ofițer)

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Țin să îi atrag în cel mai serios mod cu putință unui anume personaj căruia încă nu îi dezvălui numele să înceteze trimiterea de comentarii injurioase. Dacă va recidiva, îi voi face public numele. Vor urma și alte consecințe. Pentru moment, îl sfătuiesc pe respectivul să își folosească excesul de timp liber învățând să scrie corect românește.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro