joi, martie 28, 2024

Trenule, mașină de închiriat

M-am trezit buimacă cînd am auzit: Următoarea stație va fi Kawasaki, Kawasaki!

Adormisem și mi-a luat cîteva secunde să înțeleg unde sunt. M-am uitat la ecranul din fața mea pe care scria Kawasaki cu litere verzi, am deschis telefonul și mi-am verificat aplicația. Da, tocmai ce trecusem de stația Yokohama, unde ar fi trebuit să cobor. Pentru că eram într-un tren rapid, nu oprea la celelalte stații. Nouă minute călătoria, așteptat altele zece, nouă minute înapoi spre Yokohama de unde am luat metroul ca să ajung, în sfîrșit acasă, cu o întîrziere de o oră. Așa-mi trebuia!

Cînd i-am povestit lui Dee, a început să rîdă de mine cu capul dat pe spate și mi-a spus că uite așa mă japonizez, în fiecare zi Japonia mai fură un pic din tine, a zis. A dat-o la întors cînd a văzut că m-am schimbat la față. Ei, hai, acum nu te supăra, poate erai obosită, m-a luat de după umeri și am intrat în prima izakaya (cîrciumă japoneză).

Dee stătea în Japonia de opt ani, lucra la una din companiile mari de IT. L-am cunoscut la un live în Ebisu în augustul trecut. Stătea departe de scenă cu un pahar de whisky în mînă. Gheața se topise și mi s-a părut atunci că cineva îl adusese cu forța și îl plantase acolo, în peisaj. Am început să vorbim, nici pe mine nu mă interesa prea tare ce se cînta în seara aia. Uneori conversațiile se leagă foarte ușor, mai ales cînd întîlnești un străin ca tine.

Ne-am făcut un obicei să ieșim odată la cîteva săptămîni și să tocăm mărunt tot ce ni se întîmplă. Dee îmi spunea mereu că ar fi vrut să mă cunoască înainte să fi venit în Japonia, că sigur eram o altă persoană. Chiar așa de mult să mă fi schimbat? Nu voiam să cred asta în ruptul capului. E drept, mi se mai întîmpla să adorm în metrou, dar asta nu însemna că mă transformam într-o japoneză.

Despre trenurile în Japonia auzisem și, de cînd mă mutasem în Yokohama, văzusem destule. De la corporatiști beți căzuți pe jos, de la fete tinere finisîndu-și machiajul perfect, la doamne cu ondulatoare portabile. Mai erau, desigur și străinii care dădeau culoare locului, vorbind tare, mai ales ăia care luaseră ceva la bord. Iar acum mă număram și eu printre japonezii care adorm instant cînd se urcă în tren.

Cînd m-am urcat pentru prima oară într-un shinkansen (tren de mare viteză), am crezut că sunt într-un avion. Totul arăta identic, de la rîndurile de scaune pînă la fetele care se plimbau tacticos, împingînd căruciorul cu mîncare. Singura diferență era că aici trebuia să cumperi ce voiai, de fapt ce tot zic, ca într-un zbor low cost. Am parcurs atunci vreo 800 de kilometri în 4 ore. Din prefectura Yamaguchi pînă la oraș, Tokyo.

Această stație mi s-a părut ca un animal uriaș, plutind deasupra orașului, format din zece platforme insulare din care își întinde tentaculele prin tot orașul, cu 20 de linii. Am amețit instant cînd am coborît din tren și a trebuit să îmi fac loc pe lîngă sutele de persoane care mergeau în toate direcțiile. Aici oamenii nu aveau răbdare, ca în Yamaguchi, și nici nu se oboseau să observe că sunt cam pierdută în spațiu, să se oprească și să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Pe vremea aia nu aveam nici telefon cu aplicația salvatoare, a trebui să mă descurc old fashion, cu harta.

O altă stație care respiră prin cei peste trei milioane de pasageri care o vizitează zilnic este Shinjuku. De data asta vorbim de un adevărat labirint, de cîte ori n-am pățit-o, ca să fiu sinceră pînă la capăt, de fiecare dată m-am pierdut și am ajuns la întîlniri transpirată, aproape plînsă și foarte tîrziu. Un oraș subteran cu 35 de peroane, legat de suprafață prin numeroase holuri și magazine, fără a fi nevoit să ieși concret din stație ca să accesezi celelalte 17 peroane aflate la etajele superioare. Toate adunate la un loc plus cele 200 de ieșiri pe care le are, Shinjuku este cea mai aglomerată stație din lume și înregistrată în Guinness World Records. Noroc că japonezii nu sunt genul să se culce pe o ureche, să ridice din umeri și să spună: descurcați-vă, ce, v-am pus noi să ieșiți din casă?! Acum cîteva luni, să fi fost prin martie, am aflat că stația Shinjuku intră în renovare, un „proiect de întinerire” cum l-au numit, avînd ca scop facilitarea navigării, o transformare uriașă, spuneau toate canalele de știri. Om trăi și om vedea, prin 2046 cînd vor fi terminat de aranjat puzzle-ul.

După ce dai cu capul și ai supraviețuit unei zile prin Tokyo cu metroul sau cu trenul, atunci ești călit și nu-ți mai este frică de nimic. Celelalte stații îți vor părea de jucărie.

Cînd am plecat din Yamaguchi, am vîndut mașina și mi-a părut tare rău. Primele luni în oraș au fost triste și mă simțeam ca și cum cineva îmi retezase un picior. Nu puteam pune mînă pe volan și eram parcă într-un glob de sticlă, mă mișcam și umblam doar în zonele pe care le știam. Mai tîrziu am aflat că în Tokyo oamenii preferă să nu își cumpere mașini, pentru că este mai convenabil, mai sigur și mai rapid să se deplaseze cu treburile sau metroul. Cu peste 19 linii de metrou și 285 de stații ce nevoie mai ai de mașină?! Tot la fel de tîrziu am aflat că un alt motiv pentru care posesorii de mașini sunt puțini, este că parcarea te costă cam cît plătești și chiria. Și dacă chiar vrei să ieși din oraș și să conduci, poți lua o mașină de la fiecare colț de stradă, de la orice car sharing.

Frigeam carnea de vită pe micul grătar din fața noastră și luam guri mari de bere, Dee nu mai rîdea, căzusem în sfîrșit de acord, îți trebuie ani de experiență să umbli prin Tokyo fără să te pierzi.

La întoarcere am luat aceeași linie de tren. Nu era foarte aglomerat, dar am prins un loc jos. Eram un pic amețită de bere și Dee mi-a făcut cu ochiul: stai liniștită, dacă adormi, te trezesc eu!

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Deci, DA, exista lumi paralele!
    Se poate trai intr-o asemnea societate in timp ce o parte din paminteni sint inca aproape de epoca de piatra. Intre ceel doua extreme exista o sumedenie de posibilitati, mai mult sau mai putin fericite/nefericite

    Multumesc mult pt articol!

    • CFR Călători tocmai a oferit un exemplu de decență. Așa procedează niște oameni civilizați, stabili dpdv psihic și lipsiți de obsesia de a-i agresa psihic pe alții:

      ”Trenul de marfă a rămas defect luni seara în linie curentă între stațiile Șibot și Blandiana de pe Magistrala 200. Din această cauză, trenul Interregio 1765 Timișoara-Nord – Iași (…) a înregistrat o întârziere de 145 de minute, care s-au făcut 148 la sosirea în stația Teiuș.

      În trenul întârziat erau însă călători care voiau să ajungă pe litoral și aveau bilete cumpărate cu corespondență cu trenul Interregio 1932, Oradea-Mangalia (…) Reprezentanții CFR Călători SA au dispus staționarea, timp de 60 de minute, a trenului IR 1932 în stația Teiuș, pentru a prelua pasagerii de la IR 1765”.

      https://clubferoviar.ro/marfar-defect-intarzieri-spre-litoral/

  2. Acum cativa ani eram pe un peron in Tokyo si ecranele anuntau venirea unui taifun destul de puternic, iar trenurile urmau sa aiba intarziere cam „mare”. Am urcat in Shinkansen, iar la scurta vreme am fost din nou informati ca trenul va avea intarziere, lucru perfect normal in Japonia unde verile se formeza astfel de furtuni, iar traficul feroviar se poate opri. Trenul porneste, iar la scurta vreme suntem din nou anuntati ca taifunul a trecut, iar JR isi cere scuze pentru intarzierea de 7 minute datorata taifunului. 7 minute a intarziat un tren din cauza unui taifun. Am stat si am meditat cateva minute la intarzierea pe care ar fi avut-o un tren accelerat din Romania, prins in camp, dupa o astfel de furtuna. Apropo de statiile si peroanele „infernale” din Tokyo, dupa cateva minute ne-am prins cum sa ajungem pe orice peron, in functie de culorile si marcajele liniilor. Cunosc oameni care au facut atac de panica si au inceput sa planga atuci cand s-au ratacit la metroul din Tokyo. Nu este cazul. Sunt cele mai logice scheme realizate vreodata pentru orientare. Poate ca nici nu-i de mirare, avand in vedere ca japonezii sunt niste ingineri desavarsiti!

      • Odata am făcut și eu coada sa vad un AWACS. Nu este o rușine sa știi. Este fascinant. Când l-am întrebat pe un ofițer american ce reprezinta toată aparatura și ce fac ei acolo, mi-a zis ca îmi spune fara probleme, însă după aceea va trebui sa ma omoare ;) Umor de armata SUA… ce sa-i faci?

        • Ideea era că japonezii sunt o națiune cu probleme patologice severe, care trebuie ținută sub control de trupe străine, altfel o ia razna și începe iar să invadeze țările din jur. În prezent, fiind sub ocupație militară străină, își manifestă patologia prin perfecțiunea mersului trenurilor. Însă în urmă cu 80 – 100 de ani, și-o manifestau masacrând chinezi. Un singur exemplu e edificator: prin 1944, japonezii aveau doi mari eroi de război, doi ofițeri care concurau între ei în materie de decapitat dușmani chinezi cu sabia. Ajunseseră pe la vreo 100 de decapitări fiecare. Însă nu trebuie să vă imaginați că făceau asta pe câmpul de luptă. Nu, marii eroi japonezi făceau asta în lagărele de prizonieri: chemau un prizonier chinez la ei și îi zburau capul dintr-o singură lovitură cu sabia. Finalul pentru cei doi mari eroi japonezi a fost simplu: americanii i-au spânzurat pe amândoi, cum era de așteptat. Dar o națiune care are asemenea eroi trebuie să aibă baze militare străine chiar lângă propria capitală, asta era ideea cu Yokota.

          Dacă v-au arătat americanii un AWACS pe dinăuntru, era aproape sigur un E-3, asta însemnând un avion vechi de peste 60 de ani. E-3 e practic un Boeing 707 modificat. Aceeași aparatură poate fi instalată și pe 767, dar și acela e un avion vechi de 40 de ani. Inclusiv în poza de la Yokota era un C-130 cu elice, modelul acela de avion e în serviciu de peste 60 de ani, din 1956.

          P.S. Până și gluma e de fapt din Top Gun, un film din 1986.

          • Deci „probleme patologice severe”….înțeleg. Sincer nu am văzut sau simțit asta, dar știi cum se spune: vulpea când nu ajunge la struguri, spune ca sunt acri”. Sincer, mi-as fi dorit sa fi fost și noi romanii o națiune cu probleme „patologice” și sa trăim ca japonezii. Mai bine eram „nebuni” decât prosti.

            • Stimate domn, când cineva admiră comportamente patologice, acel cineva ar trebui să-și pună niște întrebări privind propria scară de valori.

              Cât despre trăit ca japonezii, vezi că au și o pădure special dedicată sinuciderii, ăsta e prețul traiului japonez și asta iarăși demonstrează patologia întregii societăți japoneze. Ți-ai fi dorit să fie și românii celebri pentru piloții kamikaze? Ți-ai fi dorit să fie și românii celebri pentru violuri colective și pentru masacrat femei chineze în lagăre? Toate astea vin la pachet cu trenurile acelea fenomenale și milioane de străini au murit de mâna japonezilor, ca să poți admira azi acele trenuri.

        • Eh, Mike, “policy”-ul ii dicteaza sa taca, el ales o glumita ca sa iasa ‘elegant’ din situatie. Am vazut si eu ceva ciori, inclusiv AWACS, inclusiv un F18A la Pearce Airbase, am facut sia o poza, cu copilul din dotare (vreo 14 ani atunci) si pilotul. Acuma, noi suntem mai ‘naltuti de neam, dar chiar si asa copilu’ era cu doua capete mai inalt. Tare mica trebe ca e carlinga de F18. I-m i spus lu’ copilu: “tati, daca vrei armata, cred ca infanteria ar fi optiunea ta”. Ca si tac-so, nah…

          • @Zev nu știu ce avioane ai văzut (poate rusești, pentru ca au și ei ceva similar dar mai primitive), însă te asigur ca erau ultimele modelele cele vazute de mine la baza din Olanda. :) Iar aia chiar a fost o gluma, pentru ca am primit explicațiile cerute oricum. Ce a fost ciudat, a fost ca în spatele meu era un rus…

            • @mike – discuția asta ajuns la nivel de grădiniță. ”Ultimele modele” de avioane n-ai să le vezi niciodată de aproape, tocmai ți-am explicat asta mai sus, dar ai continuat să perorezi pe tema traiului ca japonezii.

              Cel mai nou avion american care poate fi văzut de publicul larg are cam 40 de ani. Nici măcar atunci când povestești singur despre rusul din spatele tău, nu sesizezi că exact de asta n-ai să vezi niciodată ”ultimele modele”. Ultimele modele or să le țină întotdeauna doar pentru ei, n-or să ți le arate nici ție și nici rusului din spatele tău.

          • @Zev – welcome back! Bun exemplu cu F-18, are și ăsta 43 de ani de la primul zbor.

            Chiar și F-22 are 25 de ani de-acum. A zburat prima dată în 1997 și abia de prin 2007 a început să intercepteze bombardiere rusești, până atunci era prea secret chiar și pentru asta. Legenda spune că prin Okinawa pot fi văzute, la Kadena de exemplu … Oops! Tot în Japonia e și Kadena, s-ar zice că aviația de luptă americană a făcut o pasiune pentru Japonia 😀

    • Toate natiunile avansate tehnologic produc si motociclete dezirabile, este un bun indicator al nivelului de inovatie & cultura tehnologica.

  3. Putem defini șocul viitorului ca pe o năruire, simultan fizică și psihologică, provocată de oboseala excesivă a sistemelor de adaptare ale organismului uman. Simplificat: șocul viitorului este reacția omului supra-stimulat. (Alvin Toffler)

    Concret:
    …Încă din copilărie locuitorul marelui oraș este supus unei avalanșe de impresii, excitații și primejdii, care îl transformă, în comparație cu țăranul sau cu farmacistul dintr-un orășel de provincie, într-o ființă nervoasă, împrăștiată, hărțuită și adesea vrednică de milă. Gonit de ceas și de mașini, urmărit de huruitul vehiculelor și de mirosul urît emanat de acestea, aflat într-o permanantă stare de alarmă, locuitorul marelui oraș aleargă spre locul său de muncă, urmărit și pe drum de afișe stridente sau reclame luminoase…

    Rapida succesiune a impresiilor, fără nici o pauză, multitudinea excitațiilor exterioare, … iar după încetarea lucrului muzica aparatului de radio sau filmul văazut la televizor îl degradează pe orășean, coborîndu-l la nivelul unui animal întărîtat, care stă necontenit la pîndă, ahtiat după impresii noi, mereu altele și din ce în ce mai puternice… Consecința este deseori blazarea și plictisul. Să nu te mai miri de nimic, să n-ai respect față de nimic este o comportare foarte răspîndită printre orășeni… Omniprezentul Babilon de Wolf Schneider (Editura Politică 1968)

    I. R. de nerecunoscut. Cum arăta înainte să devină o mare vedetă în România. Imagini incredibile

    09:12, 28 oct. 2020

    A crescut la țară și a pornit de la zero în drumul către celebritate. Mutatul la București a băgat-o în depresie. Trei luni nu a ieșit din casă decât să își cumpere alimente. A mâncat multă vreme numai hrișcă, apoi piesa ”XXX” a propulsat-o în topurile muzicale naționale și internaționale. Deși de-a lungul vremii artista ne-a oferit imagini cu ea de la începuturi, în noua imagine oferită de un colaborator de-al său pare total schimbată.

  4. trenule masina mica unde l duci pe ionica. eu asa stiu.
    mi a placut ce ati scris! trecind peste soguni, Japonia a fost si este o monarhie. daca studiati lumea albinelor veti gasi similitudini. lumea micilor insecte truditoare si riguros organizata este fascinanta. sa ne ntelegem, albinele nu se pot amesteca cu mustele, desi asemanatoare!

  5. Cind am ajuns in Japonia la sfirsitul secolului trecut eram pregatita sa rezist impactului. Citisem mult despre societatea nipona si totusi in momentul in care a trebuit sa ma descurc in citadinul japonez am realizat dimensiunea acestei natiuni. Calatoriile cu trenurile supraaglomerate nu erau deranjante. Afara erau 40 de grade , in tren 24 de grade si oamenii steteau incredibil de aproape unii de altii, dar nu se atingeau, nu miroseau a transpiratie, nu vorbeau (majoritatea ascultau in casti) si nu faceau ceva care sa deranjeze (sa manince, sa bea…). Engleza nu imi era de folos, iar japoneza nu stiam. In schimb imi desenam numele statiilor de tren unde trebuia sa cobor, sau alte lucruri pe care trebuia sa nu le scap. Am vizitat Nara ca si cum as fi dorit sa o rapotez la Sarmisegetuza. Palatul imperial din Kyoto mi-a lamurit dimensiunea respectului pentru cea ce este un conducator. Noutatile tehnice care faceau din japonezi sa arate altfel de oameni nu m-au surprins , cit grija pentru curat si ordine. Un riulet in milocul lui Kyoto era plin de scoici si pesti in timp ce in Europa nu mai vazusem. Japonia este altceva, iar japonezul trebuie vazut in toate ipostazele lui de viata. La munca, in pauzele de masa, in sedinte, la restaurant, la sfirsit de saptamina, atunci cind infloresc ciresii dar mai ales cind iti multumesc. O vizita in Japonia te invata dimensiune reala a gestului de multumire. Nu ai voie sa pui un japonez in dificultate cu nestiinta si nesabuinta ta. Si daca pleci din Japonia si vrei sa schimbi lumea, este firesc, pentru ca pleci de acolo un om mai bun.

    • nu pot scrie mai mult decat dvs.cu mentiunea ca in Nara e un spectacol dar si o placere sa hranesti caprioarele cu biscuitii vanduti la niste tarabe cu doar 200 de yeni. iar in tramvai sau autobuz,tren sau metrou oamenii nu vorbesc la telefon,vorbind iar deranja pe cei din jur. si nu,nu ei au „probleme patologice severe”.

      • Așa e. Probabil căprioarele mănâncă biscuiți în viața lor din sălbăticie. Au niște cuptoare mici, ecologice, în care își fac toată ziua biscuiți prin pădure. În mod sigur le face bine și la dantură, biscuiții aceia sunt carbohidrați verzi, probabil.

        Eu zic să mai povestiți una-alta despre experiențele cun Japonia, că din diverse comentarii rezultă și mai multe exemple de manifestări patologice la națiunea aceea. Mai știe cineva cum îi testau chinezii pe japonezi pentru Covid? 😀

      • …dar nu un tezaur cum a fost Grigore Moisil…daca mai stie cineva cine a fost… matematician eminent care facea legaturi cu tenta filosofica cu domenii care n-aveau legatura directa cu matematica si, cine nu stie, el a fost cel care a infiintat liceele de informatica, iar Romania ii datoreaza primul calculator integral romanesc prin anii 60.
        Nu mai sunt profesori azi la care sa vina studenti doar ca sa-i vada si sa-i asculte !…demonstratii de logica matematica + filosofie + umor !…care-i legatura cu Japonia ?…pentru ca intre cei doi exista o legatura, cel putin filosofica.
        Japonia poate fi vazuta oricind, pe cind cele de sus-nu se mai pot vedea…ma multumesc totusi sa-l citesc pe dl.Plesu povestindu-ne cu umor despre experientele Dinsului in Japonia, dar, amuzamentul este dintr-un alt unghi si alte cauze. Atit dinsul cit si multi altii care au vizitat Japonia, descriu aspecte sau interesante, sau ciudate sau „ca nu seamana cu nimic din ce stiu”…e cumva firesc pentru ca,
        de fapt esenta Japoniei de astazi este ca numai in aceasta tara (nu in SUA sau altundeva) se vad germenii secolului urmator al societatii digitalizate, informatizate, automatizate, robotizate, etc….iar vizitatorii sunt socati de constatari de neinteles, dar societatea este foarte organizata, programata, eficientizata, de sus pina la…scaunul de toaleta al Dlui Plesu…totul se face cu o logica, pre-gindit, programat si nimic nu e lasat la intimplare; de aceea e greu de inteles…si atunci, facem haz de necaz…si mai de neinteles este sa vezi elevi de scoala elementara mergind ingindurati prin Akihabara si, deodata, brusc vreunul se opreste in fata unei console de calculator, in strada (!) butoneaza vreo 5-10 min uitindu-se pe ecranul plin de Kangi si apoi pleaca la fel de ingindurat…(va asigur, nu erau jocuri…)
        O tara care nu are nimic ca resurse, inghesuiti pe insule, dar, care si-au creat un sistem „ce tinde spre infinit=perfectiune” (este termen din analiza matematica) si niste japonezi
        As fi extrem de interesat, daca printr-o minune, ar fi fost posibil sa citim si sa intelegem cum ar fi vazut si evaluat Japonia cei doi : „comoara” si „tezaurul”

  6. am fost in Japan in 2 randuri & in ce ma priveste am avut primele accese de agorafobie exact in cele 2 gari amintite de Sabina Y; in prima calatorie am fost spectator platitor la 3 gale din turneul de sumo de primavara 2014 de la Ryōgoku Kokugikan (両国国技館), o experienta pe care le-o doresc tuturor celor care citesc acest scurt text; in a doua calatorie in martie 2016 am fost la ocean in Miyako-jima; acolo m-am descurcat!

  7. Fără nici cea mai mică legătură cu subiectul (trenuri și metrouri japoneze), las și eu aici „Recomandarea lui Pepecu”, poate amuză pe cineva, așa cum m-a amuzat pe mine. Iat-o (citez acum din Pepecu): „Băi, Mihaie… eu am o abordare, bă, tată. Când dau peste un românache de-ăsta de Bruxelles, plin de sine – că doar stă la Comisie pe salariu imens și nu face nimic – care se laudă ca nebunul câți bani „sparge” el la schi în Austria, eu nu zic nimic, mă. Tac. Îl ascult cu ochi umezi, m-ai înțeles? Moartea căprioarei! Mă uit la el, așa, cum dă din gura aia plină de spume, și când face nenorocitul o pauză de inspirație, doar atunci vorbesc, încet, calm, modest, cuminte: „Eu, când am de schiat, mă duc în Hokkaido. E mai liniște, e mai astea”. Știi cum rămâne papagalul? Ca la un interviu de angajare! Mut, mă, mut! Că ăștia n-au dat în toată viețișoara lor un interviu de angajare – păi nu-i știu eu ca pe buzunarele mele?!”.

  8. Nu prea contează decât ce se mai poate salva în RO. Japonezii și-au apărat cu îndârjire istoria și tradițiile. Ne-ar invidia șansa de a mai dezvolta, cândva, turismul rural. Noi avem Muzeul de Istorie în reparații din 2002, ca să nu supărăm pe nimeni. La fel, Centenarul Marin Preda (n. 5 august 2022), este un fel de zero, pentru multă intelectualitate care percepe satul patriarhal doar ca locul geometric fesenist-pesedist al closetelor din fundul curții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto e autoarea romanului „Nu mai e nimeni acasă” (editura Vellant, 2023)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro