joi, martie 28, 2024

„Trilogia” elitelor de facto din România (I) – Fractura din 1989/1990

Structură:

  1. Introducere
  2. Unele aspecte privind contextul internațional al Revoluției
  3. Trei specificități importante
  4. Patru planuri inițiale suprapuse
  5. Divergențe interne între segmente de elite în toiul evenimentelor
  6. De ce au apărut divergențe? De ce au fost mult mai multe victime după reținerea lui Ceaușescu?
  7. Prevalarea la vârf a facțiunii pro-sovietice
  8. Jocul de putere încă deschis în prima parte a anului 1990
  9. Cum s-a echilibrat păgubos peisajul de putere
  10. Liniile de fractură și consecințele principale
  11. Unele concluzii

1.Introducere

În cunoscuta carte „Shogun” a lui James Clavell, nobilul japonez, Toranaga, are la un moment dat un dialog despre războaiele europene cu pilotul englez a cărui navă eșuase pe țărmurile nipone. Ajung să discute despre revolta Țărilor de Jos împotriva regelui Spaniei.

Toranaga îi spune pe un ton dur și amenințător că “nu există nicio scuză pentru răzvrătirea împotriva suveranului de drept”. Pilotul răspunde „numai dacă nu câștigi”, stârnind râsul lui Toranaga care e de acord că, într-adevăr, aceea ar fi o excepție, singura excepție.

Dialogul respectiv este relevant pentru complexitatea punctului de plecare al ultimilor 30 de ani pentru elitele de facto din România, chiar dacă sute de ani mai târziu.

Trebuie, astfel, avut în vedere că în decembrie 1989 răspunsul la întrebarea „cine era suveranul de drept?” a variat între începutul și finalul lunii și a depins și de cine era întrebat.

De asemenea, au fost mai multe dimensiuni de conflict (nu doar una) și mai multe forțe, iar o parte din acestea din urmă au acționat în direcții diferite sau parțial diferite.

În plus, deși una a câștigat mult mai mult decât celelalte în primă fază, nicio forță nu a câștigat cu totul și niciuna nu a pierdut cu totul, rezultatul final fiind (un amestec) diferit de ce se anticipase.

De altfel, raportul de forțe la începutul anului 1990 era încă în dinamică, putând duce la o majoritate în direcții reformiste. Câteva poziționări eronate în perioada imediat de după Revoluție, precum și mineriadele din 1990, au generat un raport mai degrabă invers și care a avut nevoie de mulți ani doar pentru echilibrare.

Cele de mai jos încearcă să creioneze ce pare mai logic să se fi întâmplat atunci și de ce acea perioadă a dus la o fractură profundă, cu radiații în mai multe direcții și care afectează România până în ziua de azi.

Interesul general în discuție nu e doar simbolic, ci și foarte practic dintr-o serie de motive descrise mai jos.

Având în vedere vastitatea și complexitatea subiectului, precum și diferențele dintre multe lucrări pe subiect,[1] analiza va fi una, desigur, în linii mari și simplificate (și speculative pe unele aspecte), dar cu dorința surprinderii unor puncte considerate importante și a unei abordări fără patimă.

2.Unele aspecte privind contextul internațional al Revoluției

Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor din decembrie 1989 este util de plecat de la contextul extern. Deși sunt și analize care susțin o teorie de evoluție complet autonomă, o schimbare în România fusese discutată ca scenariu de dorit și între marile puteri.

Pare destul de clar că se agrease sprijinirea unei modificări de tip „perestroika” cu proxima ocazie, familia Ceaușescu și cei fideli unui model comunist de linie dură urmând a fi înlăturați.

Pare la fel de clar că schimbările de tip „perestroika” din toată regiunea nu doar că aveau acceptul sovieticilor, dar chiar erau cvasi-coordonate de aceștia. Aparent, logica din spate era aceea că dacă nu se trecea mai repede la conduceri reformiste, cu ridicarea controlată a capacului de pe oala sub presiune a modelului politic comunist, exista riscul unor explozii sociale cu prăbușirea modelului însuși.

Desigur, o asemenea schimbare nu era deloc la îndemână fără forțe favorabile din țară (după cum s-a și întâmplat), dar nu este nesemnificativ nici contextul mai larg.

Astfel, este de amintit că momentul decembrie 1989 intervine după o serie întreagă de alte schimbări în regiune. În mai 1989, Ungaria îşi deschisese frontierele cu Austria, prima breșă vizibilă în Cortina de Fier. În iunie 1989, în urma alegerilor din Polonia, sindicatul anticomunist Solidarność pusese capăt dominației Partidului Comunist. La 9 noiembrie căzuse și Zidul Berlinului, Todor Jivkov demisionase în Bulgaria pe 10 noiembrie 1989, apoi avusese loc „revoluția de catifea” în Cehoslovacia.

Se realizase o aliniere extrem de rară Est-Vest, ceea ce făcea nesustenabilă o continuare pe exact linia anterioară, de tip Coreea de Nord, în zona geografică în care ne aflam.

3.Trei specificități importante

România prezenta, totuși, cel puțin trei specificități importante din perspectiva unei analize externe și care cred că au contat în desfășurarea evenimentelor.

Una era aceea că fusese singura țară din Pactul din Varșovia cu o componentă semnificativă de independență față de Uniunea Sovietică în deceniul anterior. Ceaușescu menajase și sensibilități (inclusiv prin abordarea neagresivă a celor suspectați de spionaj sovietic), dar sunt numeroase dovezi că acea componentă a fost una reală și de substanță.

E mai ușor de dedus asta la 30 de ani după, dar consecința potențială a acestei prime specificități era triplă.

În primul rând, miza nu era pentru URSS doar o „perestroika” în România, ci recâștigarea influenței la vârf (și nu doar formală) asupra țării. Dincolo de o tentație cu istorii vechi în această privință, o Românie scăpată și mai mult de sub presiunea estică în contextul în care se slăbiseră deja „frâiele” în alte țări din regiune, risca să stimuleze probleme sovieticilor în toată zona, chiar dacă rețelele tradiționale de influență ale acestora fuseseră mult mai puțin afectate în țările din jurul nostru.

Prin urmare, în pasul doi, un plan de schimbare trebuia să țină cont de faptul că populația era în mare majoritate reticentă sau chiar ostilă față de URSS și că la nivelul aparatului de stat existau segmente angajate direct în contracararea sovieticilor (de așteptat să se opună, indiferent de sentimentele pentru conducerea de atunci a țării).

Aceasta implica, la rândul său, în pasul trei, că un plan sovietic de influențare a unei schimbări de tip perestroika ar fi urmărit cu prioritate (a) destabilizarea pe termen lung a forțelor anti-sovietice mai implicate, (b) evitarea aparenței unei implicări fățișe care ar fi facilitat concentrarea reticențelor populației și specularea comunicațională de către Occident (sau implicarea fățișă doar în condiții de aparentă legitimitate, la cererea unor forțe interne pentru „salvarea” populației) și (c) bazarea la nivel profund local pe cei care suferiseră tocmai din cauza poziționărilor independente respective.

În această ultimă privință, era vorba mai ales de cei din aparatul de stat și partid care își sfârșiseră sau plafonaseră prematur carierele legat de suspiciuni de simpatizare a sovieticilor (o bună parte din foștii studenți în Uniunea Sovietică, căsătorii mixte, etc).

Cu alte cuvinte, elitele de facto românești nu aveau cum să treacă cu totul neafectate printr-o schimbare de conducere dacă sovieticii prevalau la vârf. Cele de mai sus par să fi fost sesizate pe unele paliere în intern, dar nu de toate și nu în toată magnitudinea lor decât la un moment tardiv.

Specificitatea de mai sus oferea unele perspective interesante și pentru Occident, dar mai mult la nivelul populației și limitat la nivelul elitelor de facto. Segmente largi din aparatul de stat erau percepute ca ostile și conservatoare prin prisma decadei anterioare de închidere spre exterior și de opunere la mai toate evoluțiile încurajate global de Vest.

A contat și paranoia încurajată de comunism care făcea foarte dificilă semnalizarea unei deschideri mai largi, numeroși români temându-se de provocări și susținând des în discuțiile cu tentă politică poziții diferite de convingerile reale.

A doua specificitate (cel puțin față de Cehoslovacia, Polonia și Ungaria) era lipsa unor segmente suficiente numeric de dizidenți și oameni de legătură cu Occidentul.

Mai toată țara critica în particular, dar cu un discurs în general atent sau chiar opus în public. În plus, mai toți cei care aveau experiență politică, administrativă, economică internă, militară sau de informații, făcuseră parte (ca și un procent semnificativ din restul populației adulte active) din Partidul Comunist care număra peste 4 milioane de membri. Țara contabiliza în 1989 și peste 136000 de informatori activi.

Raportat la cele de mai sus, numărul celor hotărâți spre o perestroika activă, ca să nu mai vorbim de vreun regim capitalist, părea foarte mic.

Cele de mai sus făceau improbabilă o schimbare cu adevărat de model, cel puțin pe termen scurt, stimulând credința elitelor de facto că vor putea să se perpetueze și după schimbarea cuplului Ceaușescu, dar facilitând, totodată, tot un plan de tip perestroika filo-rusă. Celebrul „n-ați mâncat salam cu soia”, manipulat din intern, a închis ulterior pentru mult timp și încercarea de infuzie de expertiză românească externă.

A treia specificitate era că România rămăsese ultima țară din regiune neschimbată. Cred că acest aspect a fost mai dăunător decât a părut.

Pe de o parte, a stimulat credința multor segmente din elitele de facto românești că o opoziție nu este realistă, dar și că o tranziție relativ lină și cu implicare sovietică redusă e posibilă (așa cum fusese mai peste tot în rest[2]). Aceasta a contat în modul de abordare de către unii a tatonărilor și presiunilor externe pe subiect. Se spera că abandonarea liniei dure și trecerea la o conducere cu un istoric fără asperități cu sovieticii urma să fie suficientă.

Pe de altă parte, acest fapt a permis sovieticilor să apuce să vadă evoluții preocupante în țările din regiune unde schimbarea avusese deja loc. În cartea 1989 – Principiul dominoului[3] care oferă o colecție largă de telegrame diplomatice primite de Ministerul Afacerilor Externe român de la diverse ambasade ale sale în 1989, acest aspect transpare în mai mult rânduri. Este și evocat explicit într-o telegramă de la ambasada română de la Moscova care redă un dialog din 21 decembrie cu responsabili sovietici.[4]

Așa ceva era de natură să crească motivația URSS spre o încercare de influențare profundă a României, cel puțin în sensul scoaterii din joc pentru o vreme. Dacă în țări cu multe contacte nezdruncinate de decenii se pierdea controlul destul de rapid, ce se putea întâmpla (inclusiv din perspectiva accelerării unor modificări în alte țări din regiune) într-o țară care „deviase” de numeroase ori în ultimii 25 de ani?

Nu în ultimul rând, evoluțiile din alte țări din regiune în 1989 au încurajat și Vestul să urmărească mai atent ce se întâmpla și să configureze planuri de dezvoltare a propriei influențe dacă evoluția evenimentelor ar fi oferit oportunități în acest sens, chiar dacă deviau parțial de la înțelegerile cu sovieticii. Se știa că populația e nemulțumită, dar se subestima magnitudinea potențialului de explozie socială.

Cvasi-invitațiile la intervenție armată adresate de unii oficiali occidentali sovieticilor în toiul evenimentelor din România arată recunoașterea preeminenței politice a URSS în zonă, dar nu trebuie luate în sensul unui bilet de voie, ci mai degrabă al unei capcane politice pentru URSS în pasul doi.

4.Patru planuri inițiale suprapuse

Evenimentele din decembrie 1989 și imediat după sugerează existența a patru planuri inițiale principale, parțial suprapuse.

În primul rând, în contextul internațional de atunci, aproape toată elita României ajunsese să creadă că o schimbare a cuplului Ceaușescu devenise inevitabilă.

Nu se anticipa însă (și nici nu se dorea de nomenclatură sau aparatul de stat) vreo schimbare profundă de model politic, crezându-se că schimbarea va fi de genul Bulgariei și că Occidentul nu avea de gând să forțeze lucrurile, mai ales în zonele ortodoxe ale Pactului de la Varșovia[5].

Marea majoritate a segmentelor elitelor de facto ale României se aștepta, astfel, la o schimbare a cuplului Ceaușescu cu Ion Iliescu (specific cu el) și la o perestroika lină, fără cine știe ce bulversări (existând, însă, și părți de planuri de rezervă). Profunzimea legăturilor acestuia cu planul pur sovietic era subestimată.

De altfel, primul discurs public al lui Ion Iliescu la Revoluție, început cu celebrul “dragi tovarăși”, arată credința preliminară a acestuia, chiar și la acel moment, a unei schimbări de linie dură în partid cu una moderată, dar nu a unei modificări fundamentale de model politic.

Desigur, nu trebuie înțeles din cele de mai sus că era vorba de vreo înțelegere de care știa toată lumea. Doar că aceia relativ puțini care chiar știau detalii aveau forța să atragă sau manipuleze segmente întregi de instituții după ei, iar la bursa zvonurilor largi se dăduse de înțeles multora că va fi o schimbare și se pregătise terenul pentru Ion Iliescu.

Cele de mai sus par să reflecte planul initial I, cel mai larg cunoscut și așteptat/sperat (doar că demarat aparent mai repede decât se anticipase).

Doar o astfel de “pre-acceptare” explică cel mai bine aspecte precum abandonarea evidentă și rapidă a lui Ceaușescu de mai toți în intern, ușurința „turismului” prin țară (mai redus decât s-a spus, dar relevant totuși), concentrarea multor sloganuri inițiale pe conducere („Nu vă fie frică – Ceaușescu pică”), nu pe modelul politic, coerența mult mai mare a aripii Iliescu, naturalețea cu care acesta a fost recunoscut foarte rapid ca nou lider de segmente foarte variate ale statului, raritatea, lipsa de susținere relevantă și dezorganizarea încercărilor de constituire a unei conduceri alternative (de ex, Mănescu, Dăscălescu sau Verdeț).

Planul II pare să fi privit în principal unii generali din Armată, în frunte cu Stănculescu (ascultați, desigur, pe lanț ierarhic de unități întregi) și segmentul pro-sovietic din jurul lui Ion Iliescu, cu cooperarea câtorva de la alte instituții.

Acesta pare să fi plecat de la ideea că grupul pro-sovietic urma să fie mai larg reprezentat la nivelul de putere decât se sugerase în cadrul planului I și că segmentele implicate direct în contracararea URSS trebuiau destabilizate pe termen lung.

Planul III pare să fi constat într-o componentă adițională pur pro-sovietică (de care știau Iliescu și câțiva intimi) care a vizat preluarea României în sfera de influență pro-sovietică la nivel și mai larg și pe termen lung și bazat pe mai multe poziții cheie (și cu depășirea celor agreate cu occidentalii). S-a manifestat în toate dimensiunile sale după reținerea cuplului Ceaușescu, moment la care o repoziționare a altor segmente ale statului devenise mult mai dificilă.

Această componentă explică cel mai bine momentul demarării fenomenului teroriștilor, faptul că TVR a „intrat în Revoluție” după reținerea cuplului Ceaușescu (moment la care greul teoretic trecuse) și a putut să emită continuu (și cam tot ce s-a dorit să se emită, inclusiv nenumărate dezinformări), sprijinind evident aripa Iliescu, că tot atunci au intrat în scenă căpitanul Lupoi, generalul Nicolae Militaru & company, că grupul Iliescu nu a părut la nici un moment amenințat serios de ceva, precum și faptul că victimele cu funcții în stat erau angrenate în combaterea sovieticilor și marea majoritate a celorlalte victime (demonstranți și militari) au fost persoane fără un rol în elitele de facto.

Desigur, pentru populație (și chiar și pentru marea majoritate a personalului elitelor de facto de atunci), a fost un eveniment spontan, dar nu pare deloc să fi fost așa cel puțin pentru gruparea Iliescu.

Acest din urmă aspect este susținut și de o serie întreagă de decizii luate atunci la care voi reveni mai jos.

În același sens se înscrie și înregistrarea postată pe internet acum câțiva ani cu o discuție în toiul Revoluției, la sediul TVR, între Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Petre Roman și alte câteva persoane legat de ce denumire să aibă noua mișcare politică (Ion Iliescu propunea Frontul Salvării Naționale, alte propuneri vizau Frontul Democrației Naționale, etc). La un moment dat, plictisit de discuția care se lungea, Militaru intervine cu precizarea că „Frontul Salvării Naționale acționează de 6 luni domnule”, vrând, desigur, să spună că nu se punea problema să i se mai schimbe numele atunci, dar infirmând astfel clar ideea implicării spontane a aripii Iliescu în mișcarea revoluționară.[6]

Planul IV pare să fi fost cel occidental, care viza o încercare de obținere a unor poziții mai solide de influență și presiune, dacă apărea ocazia, spre o schimbare de model politic, dar care nu pare să fi anticipat posibilitatea unei schimbări majore imediate.

Pe lângă declarațiile occidentale din toiul evenimentelor și rapiditatea recunoașterii FSN, faptul că Vestul nu se aștepta el însuși la o dobândire de la început a vreunui control de putere e susținut și de lipsa vreunei aparente platforme focusate instituțional lansate la TVR în toiul evenimentelor sau prompt după, mai multe aspecte sugerând mai degrabă o adaptare ”din mers” într-o serie de privințe.

5.Divergențe interne între segmente de elite în toiul evenimentelor

La modul practic, în primul rând, la Revoluție a fost o neînțelegere majoră între o parte din Armată și grosul Securității.

Dincolo de un fond pre-existent de suspiciuni și ceva ranchiună, pare să fi fost vorba, în principal, de (a) devierea de la Planul I, cu sprijinirea de către aripa Victor Stănculescu a preluării puterii într-un mod debalansat de pro-sovietici și (b) numeroasele acțiuni și diversiuni care au încercat să provoace conflicte între armată și populație și Securitate (destule reușind) și din care o parte aveau girul unor generali, inclusiv al Militaru & Co care urmăreau destul de clar afectarea Securității pe termen lung.

Faptul că Stănculescu a tăiat comunicațiile Securității în toiul evenimentelor și își retrăsese recent fiica și ginerele din structurile operative ale Securității a fost văzut ca o confirmare a unei pre-colaborări la componenta de afectare pe termen lung a instituției respective (care deviase de la Planul I).

Departamentul de informații externe pare și el să fi evoluat diferit pe unele paliere, fiind parțial mai conectat la schimbarea de balanță de putere la nivel global și parțial încă marcat de bulversările interne după episodul Pacepa.

Componentele din stat implicate direct în contracararea Uniunii Sovietice în anii anteriori au fost dezavantajate de numărul cel mai mare de planuri și evoluții, fiind cele mai afectate la momentul 1989.

Mai toate segmentele au văzut virarea populară spre o schimbare imediată de model politic (nu doar de conducere) ca o problemă în plus de gestionat.

Armata pare să fi virat mai rapid către schimbarea de regim. Dincolo de dorința populației clară de schimbare, Victor Stănculescu a fost probabil agent și, după sprijinirea fazei de reținere a lui Ceaușescu și a preluării puterii de Ion Iliescu, rămăsese, oricum, fără opțiuni realiste când a văzut intrarea în scena TVR a generalului Militaru care pare că a inaugurat ultima fază a evenimentelor (planul III).[7]

Alex Mihai Stoenescu sugerează teoria[8] că Securitatea s-a pliat și ea pe noua situație de putere, având în vedere claritatea preferinței populare și pentru a evita o provocare a unui conflict cu Armata, precum și cu agenți străini și pentru a-și păstra forțele cât mai puțin afectate.

Este adevărat că nu prea par să fi existat cine știe ce alternative. Contextul internațional mai larg, planurile II și III, dar și implicarea la vârf în Planul I și nedisocierea de cei ce abuzaseră oameni nevinovați o făceau vulnerabilă din mai toate direcțiile în configurația rezultată atunci.

6.De ce au apărut divergențe? De ce au fost mult mai multe victime după reținerea lui Ceaușescu?

Pe lângă unele acțiuni „pe persoană fizică”, răspunsul la cele de mai sus pare legat tocmai de suprapunerile planurilor descrise mai sus, cu 3 evoluții importante în toiul evenimentelor față de Planul I care avea adeziunea cea mai largă în intern.

6.1 Cel mai important aspect a fost acela că planul pro-sovietic a vizat nu doar o schimbare de tip perestroika, ci preluarea României în sfera de influență sovietică.

Aceasta pare să fi presupus, la rândul său, 3 dimensiuni sensibile:

  1. infiltrări ale unor instituții cheie (cu numiri în fruntea acestora a unor generali trecuți de ani de zile în rezervă pentru suspiciuni de spionaj sovietic și care au făcut, la rândul lor, alte numiri și promovări în perioada următoare, din care unele interesate[9]);
  2. vărsări de sânge semnificative la nivelul populației;
  3. generarea cât mai multor vărsări de sânge, neîncredere reciprocă și polițe de plătit și între instituții importante ale unui stat, precum armata și serviciile secrete. Fără o abordare unitară între acestea, devenea foarte greu pentru România să recâștige inițiativa de calibru în viitor (după cum s-a și văzut mulți ani, aspect parțial încă valabil și în prezent).

Cu privire la vărsările de sânge la nivelul populației, din fericire nu s-a ajuns până la 60.000 de decese, dar cifrele sugerează că se „așteptau” vărsări importante de sânge și se pre-stabilise difuzarea cu ușurință a unor știri în acest sens (care – cinic – trebuiau să aibă cât de cât un suport chiar dacă Ceaușescu a căzut mult mai ușor decât se anticipase).

La o analiză tot cinică dar bazată logic pe principiul ”cui i-a folosit?”, o vărsare semnificativă de sânge (ceea ce din păcate a avut loc, chiar dacă nu la magnitudinea anunțată) ar fi „servit” de departe cel mai mult facțiunii pro-sovietice din 3 motive principale.

Un prim motiv viza execuția cuplului Ceaușescu. „Trebuia” „justificată” urgența și radicalitatea unei astfel de măsuri printr-o stare de presiune. Dacă era liniște care mai era graba (una din acuzațiile în „procesul” de la Târgoviște fiind tocmai cele 60.000 de pretinse victime)?

Nu e un motiv hotărâtor pentru a considera că (doar) un plan pro-sovietic includea aceasta dimensiune pentru că nu numai sovieticii, ci și mai toți cei din elitele de facto românești erau reticenți să mai aibă de-a face cu Ceaușescu, dar nu e deloc de ignorat.

Astfel, până la reținerea cuplului Ceaușescu se înregistraseră aproximativ 15% din numărul final de victime și au fost câteva ore de acalmie până să înceapă fenomenul teroriștilor. La finalul zilei în care cuplul respectiv a fost executat, numărul victimelor Revoluţiei se ridicase la 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), împușcăturile încetând aproape imediat după execuția respectivă.

Acest din urmă lucru a fost speculat (inclusiv de Ion Iliescu) ca o confirmare a faptului că teroriștii erau membri ai unor unități secrete loiale lui Ceaușescu și că execuția respectivă a fost justă pentru aducerea liniștei. Este foarte puțin probabil să fi fost așa. Dacă era vorba de astfel de unități, concentrarea acestora ar fi vizat locația unde cuplul Ceaușescu era de fapt reținut (și nu doar la modul de a viza pereți) și pe cei care se afișau la televizor ca noua conducere, inclusiv cu sabotarea căilor de comunicație ale noii conduceri respective, populația largă neprezentând nicio miză din acest punct de vedere, dimpotrivă.

E mult mai probabil să fi fost vorba de activități de diversiune și atac selectiv coordonate de sovietici, cu cooperarea grupului Militaru și acceptul sau sprijinul unora din aripa Victor Stănculescu (și care au atras în reacție multe trageri panicate și haotice). Povestea acestui general[10] cum că a avut în mână o listă cu peste 1015 teroriști reținuți de armată și predați miliției care le-a dat drumul repede la toți, păcălită de actele de identitate false arătate de aceștia (și de un ordin telefonic misterios) este ilogică, sprijinind tocmai teoriile că acesta a ascuns adevărul în destule privințe.

Al doilea motiv a ținut de faptul că schimbarea viza o extindere de sferă de influență profundă, aripile din aparatul de stat implicate direct în combaterea sovieticilor urmând a fi atacate direct, iar celelalte văzute suspicios.

Războiul subteran era mult mai ușor de finalizat într-un context tulbure, cu numeroase victime care să bruieze cine erau țintele cu miză (atent alese) și să permită invocarea ghinionului și confuziei și acolo unde nu era cazul, precum și să faciliteze accesul la diverse arhive și locații importante. Pe lângă multele victime civile, au fost și unele din aparatul de stat unde nu a fost vorba clar de hazard, inclusiv unii ofițeri de rang înalt și unitatea colonelului Trosca.

Vărsările de sânge permiteau și intimidarea celor care realizau măcar parțial ce se întâmpla.

Al treilea motiv a ținut de atragerea unor segmente cheie ale statului în capcana politică a vărsării de sânge nevinovat. Aceasta pare să fi fost, de altfel, o miză a planului pro-sovietic de la început, doar că sfera de persoane expuse de victimele inițiale a fost ”redusă”, marea majoritate a aparatului de stat manevrând prudent.

O astfel de „cooptare” genera un fel de complicitate de fapt sau măcar o expunere care asigura posibilitatea unui șantaj pe termen lung și o dificultate majoră în aflarea adevărului și în punerea în discuție a legitimității emanaților principali ai Revoluției.

Practic, unii membri fuseseră implicați în reprimarea demonstrațiilor inițiale și segmente importante din elitele de facto cvasi-cooperaseră direct sau indirect la pregătirea schimbării, cu celebrii turiști sovietici lăsați să intre în țară[11], lipsă de reacție adaptată la diverse, etc, pe ideea că toată lumea câștigă (sau nu pierde), inclusiv populația, mai puțin cuplul Ceaușescu și o mână de apropiați.

Or, segmentele care sperau să fie doar o tranziție lină ca la bulgari s-au trezit „părtașe” direct sau indirect la vărsări importante de sânge, fie cu ocazia unor reacții ad-hoc la variațiile de plan și numeroasele diversiuni și provocări orchestrate, fie prin pre-cooperarea la un plan mai larg dar care devia de la discuții în privințe foarte delicate și care s-a dovedit, în plus, că a facilitat și infiltrarea țării la niveluri cheie cu pro-sovietici.

Din păcate, din punct de vedere logic, motivul pentru care fenomenul teroriștilor de la Revoluție a rămas juridic un cvasi-mister[12] timp de aproape 30 de ani (traversând și mai multe cicluri electorale) este probabil tocmai acela că segmente din mai toate forțele mari au avut partea lor de responsabilitate, chiar dacă în ponderi diferite și pentru marea majoritate a fost una indirectă sau ținând de diversiuni coordonate de pro-sovietici. Niciun segment nu putea aborda amplu subiectul fără să riște o expunere și a propriului rol.

Sovieticii au urmărit probabil rezultatul de mai sus și prin prisma faptului că o Revoluție la televizor riscă o deconspirare de proporții a rețelelor de influență ale țării organizatoare. Pentru a nu se pierde mai mult decât se câștigă devenea important de confuzionat, cooptat, șantajat, eliminat sau intimidat cei care ar fi putut retalia în pasul doi.

Nu este exclus cu totul ca o parte a vărsărilor de sânge de după reținerea cuplului Ceaușescu să aibă legătură și cu o încercare de a reveni doar la o schimbare de tip perestroika, nu de renunțare la comunism.

Pare însă foarte puțin probabil, ce s-a întâmplat nefiind apt să ducă la o astfel de revenire.

De asemenea, este posibilă și o logică de împiedicare a constituirii altor poluri de putere, atât prin intimidarea asigurată de haosul în sine, cât și prin posibilitatea de atacare „din eroare” dacă ar fi fost nevoie. Și această variantă evocată de unele lucrări pare, însă, foarte puțin probabilă (cel puțin ca motivație prioritară la nivel politic), jocul principal de putere fiind deja încheiat. Alternativele de putere politică pe termen scurt deja nu mai erau realiste, războiul subteran fiind însă în plin proces de finalizare.

Desigur, la vărsări de sânge de dimensiunile respective trebuiau și ceva vinovați. Pare că pro-sovieticii au mizat pe o opoziție mai mare la căderea lui Ceaușescu, ceea ce ar fi permis aruncarea vinei mult mai mult înspre instituții ale statului (și poate chiar o intervenție externă mai vizibilă public pentru „salvarea” populației).

Sunt mărturii credibile în sensul că și la momentul primelor victime, au fost înregistrate episoade de diversiune care încercau să provoace reacții cu vărsări de sânge. Au fost și astfel de episoade fără nicio provocare cu arme, dar contextul mai larg pare să fi contat. Acest obiectiv tot a fost realizat până la urmă, dar pe un fundal mult mai complex și mult mai limitat decât se pare că se intenționase.

6.2 Un al doilea aspect foarte important a ținut de virarea populară spre o schimbare de model politic, nu doar de conducere.

România nu ar fi fost probabil astăzi membru UE și NATO dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Nu este însă exclus să fi fost și invers, destule țări din jur cu o ruptură mai lină cu comunismul modernizându-se de fapt mai repede până la urmă.

Astfel, consecințele politice au favorizat nu doar segmentele nealiniate și cele pro-occidentale (pe termen mediu), ci și (pe termen scurt) pe cele pro-sovietice, din motivele menționate mai jos.

Grupul pro-sovietic s-a regăsit, astfel, într-un context mult diferit de cel așteptat, dar a speculat situația pentru a manipula și pune presiune asupra unor segmente din aparatul de stat care nu erau avantajate nici de direcția și rapiditatea unor solicitări populare.

6.3 O a treia diferență a constat în implicarea mai puternică și a Occidentului față de ce se crezuse că fusese înțelegerea inițială (probabil pe fondul mai favorabil generat de aspectul de mai sus cu care s-a alimentat reciproc).

Acesta s-a adaptat pentru a sprijini o schimbare mai mare. Chiar și așa, pare că Planul IV a fost mult exagerat în intern pentru a împinge o serie de segmente către grupul Iliescu, fondul ideologic de decenii ajutând și natural în această privință.

Cele de mai sus, luate împreună, au dus la ajustări și replieri însemnate. Planul pro-sovietic a fost îndeplinit în cea mai mare măsură, dar nici un plan anterior (al nimănui) nu a mai fost realizat integral.

7.Prevalarea la vârf a facțiunii pro-sovietice

Este evident că puterea a revenit cercului iliescian, e adevărat, într-un context final diferit și mai volatil decât cel anticipat.

Motivul pentru care aceasta pare să echivaleze cu ajungerea la putere a unei facțiuni profund pro-URSS și cu infiltrări ale aparatului de stat la niveluri importante ține de sprijinirea sovietică a lui Ion Iliescu la acel moment și neîncrederea sa în marea majoritate a Securității și Armatei.

Aceasta, la rândul său, este sugerată puternic de o analiză a primelor 30 de acte normative semnate de Ion Iliescu după 1989 (pe lângă alte aspecte menționate în numeroase lucrări).

Din decretele respective semnate de Ion Iliescu (a nu se confunda cu decretele-lege care au început să fie emise de la un moment dat de FSN), aproape 50% privesc, astfel, rechemări din rezervă și promovări ale unor cadre ale armatei și, în subsidiar, Ministerului de Interne, în marea parte suspectate de spionaj pentru sovietici. Să ne uităm la câteva exemple[13].

Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989 îl numește pe Petre Roman prim ministru (trebuia guvern). Acesta a fost exclus din cercul intim de putere odată cu mineriada din iunie 1990, probabil legat de deschiderea mai mare spre Vest.

Decretul nr. 2, din aceeași zi, îl rechema între cadrele active pe Nicolae Militaru. Decretul nr. 3, tot din 26 decembrie 1989, îl numea pe același Militaru ministrul apărării naționale. Decretul nr. 4 a trecut în componența Ministerului Apărării Naționale Departamentul securității statului şi alte organe din subordinea Ministerului de Interne – trecând practic Securitatea în subordinea lui Militaru.

Decretul nr. 7 din 28 decembrie 1989 îl elibera pe Victor Stănculescu din funcţia de prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, doar ca acesta să fie numit prin Decretul nr. 8 din aceeași zi ca ministru al economiei naţionale. Decretul nr. 15 din 28 decembrie 1989 îl înaintează în gradul de general de armată (din general-colonel) pe Nicoale Militaru, probabil realizându-se între timp că acesta avea grad insuficient pentru a da ordine tuturor militarilor.

Decretul nr. 17 din 28 decembrie 1989 rechema în activitate o altă serie de generali din rezervă. De remarcat între aceștia Vasile Ionel, fost șef de promoție la Moscova (ulterior, consilier pe apărare al lui Ion Iliescu până în 1996). Decretul nr. 19 din 28 decembrie 1989 îl eliberează pe același Vasile Ionel din funcţia de adjunct de ministru al aprovizionării tehnico-materiale (unde revenise probabil prin efectul rechemării în activitate), pentru ca Decretul nr. 20 din aceeași zi să îl numească pe Ionel Vasile ca prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, în locul generalului Gușă.

Decretul nr. 22 din 28 decembrie 1989 făcea unele numiri la Ministerul de Interne, între care și generalul locotenent Mihai Chițac. După modelul deja patentat la Ministerul Apărării, Decretul nr. 24 din aceeași zi îl înaintează pe același Mihai Chițac în grad, împreună cu o serie de alți generali şi acordă gradul de general-maior unui colonel din Ministerul de Interne.

Per total, din primele 30 de decrete semnate de Ion Iliescu, marea majoritate până pe 29 decembrie 1989, perioadă în care te-ai fi gândit că prioritățile țării erau altele, 13 priveau direct cadre ale armatei și Ministerului de interne, majoritatea rechemate în activitate din rezervă.

În bună parte, aceste decrete doar au confirmat numiri și poziționări de facto cu efecte încă din 22 și 23 decembrie1989.

Cu privire la generalul Stănculescu, rolul acestuia în succesul lui Ion Iliescu și relația dintre cei doi nu pot să nu nască întrebări serioase în privința loialităților reale ale generalului respectiv.

Legat de Militaru, este interesantă și înlocuirea lui din funcție cu același Victor Stănculescu în februarie 1990, aparent pentru a da satisfacție armatei. Comunicatul privind acceptarea eliberării sale din funcţia de ministru al apărării naţionale este surprinzător de extensiv și oferă detalii ciudate.[14]

Nicolae Militaru este considerat spion sovietic dovedit cam în toate lucrările identificate care-l menționează. Faptul că acesta a fost pus în fruntea Ministerului Apărării la peste 10 ani de când fusese trecut în rezervă de Ceaușescu și a fost privit direct sau indirect de trei din primele patru acte semnate oficial de Ion Iliescu (cu o trecere în umbră când lucrurile se consolidaseră) indică puternic un plan anterior și o susținere sovietică a lui Iliescu și o neîncredere a sa în majoritatea Securității de atunci și o mare parte și a Armatei.

Nu este de exclus cu totul ca numirea quasi-imediată a lui Militaru ca șef al armatei să fi avut rostul principal să-i liniștească pe sovietici (dintre atâția generali ai armatei, să alegi unul trecut în rezervă de mulți ani pe motive nespecificate, dar cunoscute, de suspiciune de colaborare cu GRU este inexplicabil fără implicarea acestora) și să împiedice o intervenție mai riscantă pentru țară în acea perioadă, iar când lucrurile s-au liniștit, acesta a fost înlocuit cu Stănculescu.

Prin prisma celor de mai sus, pare, însă, mult mai probabil ca Ion Iliescu să fi făcut pur si simplu parte dintr-un plan sprijinit de sovietici de schimbare a lui Ceaușescu și de preluare profundă a României în sfera de influență sovietică, plan dus până la capăt în decembrie 1989 (în contextul în care România nu mai prea avea aliați), dar cu rezultate diferite de așteptări pe multiple planuri, din motivele evocate mai sus.

Plan III pare, astfel, să fi avut două dimensiuni. Una care se sprijinea pe aripa Militaru și care trebuia să se ocupe împreună cu sovieticii de partea violentă și destructurantă instituțional, iar a doua se sprijinea pe aripa Iliescu – Brucan care urma să beneficieze politic, rămânând cu câmp larg de acțiune și urmând să reprezinte „răul cel mai mic” atât de obișnuit pe plaiurile noastre, dând impresia de autonomie prin înlăturarea „curajoasă” a lui Militaru și moderație în comparație cu acesta.

În orice caz, ce puteau gândi inițial toți cei care știau trecutul lui Militaru când au văzut că acesta este numit șef al armatei și armata preia sub umbrela sa și Securitatea?

De aceea, atunci când vorbim de elitele statului în perioada respectivă (și nici acum nu s-a clarificat cu totul), mai nimic nu trebuie generalizat, fiind diferențe importante între diverse segmente.

8.Jocul de putere încă deschis în prima parte a anului 1990

Rezultatul imediat al Revoluției oferea o configurație ciudată.

Populația își câștigase libertatea și renunțarea la modelul comunist, dar segmente ale statului fuseseră implicate în represiunea inițială, iar puterea era deținută în principal tot de comuniști, și la vârf chiar de pro-sovietici. Se intra într-un model nou pentru care nimeni nu se pregătise și față de care vederile nu erau, de fapt, unitare.

Facțiunea pro-sovietică câștigase puterea și obținuse infiltrarea multor instituții cheie, dar fără să fi reușit distrugerea unor segmente importante de putere profundă și având de a face cu o populație parțial suspicioasă și cu un nou model socio-economic și politic de gestionat pentru care expertiza tehnică anterioară era de puțin folos.

Elitele de facto din aparatul de stat pierduseră modelul socio-politic (și șansa de a avea o perestroikă lină), precum și controlul la vârf și direcția de evoluție pur românească, dar rămânea în linii mari pe poziții. O parte era slabă tehnic (și mai toată nu era pregătită pentru un context atât de radical diferit de precedentul) sau coruptă moral, dar învățată să joace aparențele mult mai bine decât populația largă.

Segmente importante din Armată și Securitate intrau într-un conflict de termen lung.

Nomenclatura (care era segmentul cel mai abil politic) și Securitatea (care fusese vizată de planul pro-sovietic de destabilizare și era vulnerabilă nu doar față de pro-sovietici, ci și, parțial, față de populație prin prisma trecutului unor membri) ieșeau din Revoluție puternic expuse politic și cu viziuni diferite pe destule aspecte.

Cele de mai sus favorizau natural mai mult grupul pro-sovietic, dar încă ofereau și oportunități semnificative de orientare a țării în direcții reformiste.

9.Cum s-a echilibrat păgubos peisajul de putere pentru decenii

Din păcate, oportunitățile respective au fost în mare parte ratate.

Trebuie înțeles bine că din perspectiva majorității elitelor de facto statale, Revoluția marcase oricum pierderea războiului rece și a liniei pur românești, România intrând în sfera de influență sovietică la nivel de vârf.

Alternativa pe termen mediu nu mai era văzută în afara unei sfere de influență, doar gradul putând varia, și această alternativă nu putea fi decât Occidentul (sau una nealiniată, dar mai ascunsă și mai greu de configurat în contextul tulbure de atunci).

Pentru că preluarea puterii la vârf de pro-sovietici a fost violentă și venea pe un fond anti-sovietic bine întipărit totuși în majoritatea celor din aparatul de stat, o abordare din partea Occidentului și forțelor de dreapta de deschidere față de aceștia și de blamare selectivă ar fi permis probabil o configurație finală de forțe mult mai favorabilă unei linii reformiste.

Forțele de dreapta de atunci au presat, însă, excesiv și nerealist pentru acel moment (după cum arată și desfășurarea evenimentelor), spre o condamnare aproape în bloc a elitelor de facto anterioare (care încă erau tot elitele de facto, doar că fără nivelul de vârf controlat de sovietici), fără să ofere vreo alternativă (iar debușeu de locuri de muncă în sectorul privat nu exista).

Nu trebuie să se înțeleagă că Securitatea și restul aparatului de stat abundau în figuri angelice, dar majoritatea nu aveau activități prea diferite de ce se făcea în alte țări în materie.

În loc să aibă o abordare selectivă, îndreptată împotriva celor care comiseseră abuzuri grave sau ireconciliabili ca mentalități, și oferirea unui nou început majorității celorlalți, s-a mers pe o generalizare mult prea mare când nu se avea ce să se pună în loc și nu se controlau nici mecanismele de putere. S-a înțeles deficitar și modul de a gândi indus mai tuturor de comunism.

Deși absolut naturală și legitimă, presiunea pentru tragerea la răspundere cu privire la victimele Revoluției a crescut complexitatea, ridicând probleme unora dintre grupusculele cele mai înrădăcinate în sistemul de putere având în vedere rolul în cele întâmplate, chiar dacă în bună parte pe fondul devierilor grupului pro-sovietic.

Desigur, aici nu se putea manifesta vreo flexibilitate pe fond, dar abordările politice au fost cvasi-instituționale, nu individuale și nu s-a pus suficientă presiune pe soluționarea rapidă a acestui aspect. Aceasta a facilitat manipulări inclusiv în interiorul instituțiilor respective, unii atrăgând segmente întregi după ei în poziții și teorii (sau de-a dreptul povești) de termen lung.

Or, era destul de probabil ca segmente vaste și abile relațional și informațional care, într-un scenariu, nu aveau un loc de muncă și riscau potențial și răspunderea juridică în masă și oprobiul public, să devină înclinate măcar în parte să sprijine scenariul care le oferea un viitor mult mai clar.

Ion Iliescu, bun cunoscător al modului de funcționare și gândire al aparatului de stat și al societății românești și încă fragil pe poziție a fost cel care a oferit alternative mergând în extrema cealaltă.

Amnistia[15] cvasi-imediată a faptelor incriminate cu până la 3 ani de închisoare nu numai că a atras recunoștința celor care maltrataseră oameni la Revoluție sau anterior, dar a fost un semnal politic pentru mulți alții din acele instituții.

Gestul respectiv a scăzut și șansele să se afle adevărul (victimele infracțiunilor respective, evident trăiau încă și ar fi putut oferi detalii, dacă faptele s-ar mai fi investigat).

Supraviețuitorilor li s-au acordat o serie de beneficii, o bună parte trezindu-se colegi, însă, cu tot felul de alți revoluționari destul de surprinzători și parcă mai numeroși, dar înclinați să apere adevărul oficial al Revoluției care le asigura astfel de beneficii.

Cu privire la martirii Revoluției, Iliescu a manevrat politic permanent pentru amânarea investigațiilor de profunzime (inclusiv prin inițierea unor recursuri în anulare de procurorul general numit de el în procesele lui Victor Stănculescu și Chițac, printre alții). Obiectivul a fost dublu, fuga de propria răspundere și un instrument cvasi-permanent de șantaj asupra unor grupuri foarte restrânse, dar foarte influente din instituții de forță, prinse la mijloc de Planurile I, II și III descrise mai sus.

Când a văzut că dreapta de atunci taie posibilitățile de retragere rezonabilă, s-a mai relaxat și în privința grosului serviciilor secrete, fiind de acord cu reluarea activităților acesteia și luând măsuri de fidelizare. În această privință, s-a manipulat în jurul ideii că dacă nu ar fi fost sovieticii, ar fi fost occidentalii și cu ei ar fi fost mai rău, fiind prezentate ca argument cerințelor populare ce vizau aparatul de stat și diverse surse de informații obscure.

O parte a membrilor a fost, astfel, „recuperată” până în ziua de azi. Restul (majoritatea) au rămas poziționati, tot până în ziua de azi, împotriva pro-sovieticilor.

S-a mers și pe o atragere a mai tot ce însemna rețele de influență în societate, inclusiv prin distribuirea patrimoniului de stat.

La primele alegeri după 1989, Ion Iliescu obținea 85% din voturi, iar FSN peste 66%. Mineriadele din 1990 tranșau pentru mulți ani configurațiile de putere, inclusiv zonele de culori și alte nuanțe diferite.

10.Liniile de fractură și consecințele principale

10. 1 Cele de mai sus au condus la linii de fractură profundă la nivelul elitelor de facto și societății largi, cu radiații până în prezent.

Din perspectivă de opțiuni externe, calea estică, cea occidentală și cea de încercare a unei căi proprii s-au cristalizat pentru mulți ani cu votanți în spate de ponderi nu foarte diferite.

Din perspectivă instituțională, s-a creat o fractură între segmente din Armată și segmente din Securitate (și succesori) – acestea blamându-se reciproc pentru cele întâmplate atunci, inclusiv în instanțe. Segmente din fosta nomeclatură au fost și ele implicate în conflict.

Din perspectiva societății largi, s-a ajuns în capitalism, dar tot cu elitele de facto comuniste în zona de putere. O parte din aparatul de stat a văzut intrarea în capitalism ca o problemă aproape la fel de mare ca preluarea de pro-sovietici, considerând segmente din populație opuse lui pentru că ar fi manipulate de Occident.

O falie a apărut și între moștenitorii celor care pierduseră în comunism și cei care câștigaseră de pe urma acestuia. O serie de aspecte ne urmăresc și astăzi și sunt speculate de diverși. O altă linie de fractură s-a creat între segmente largi de populație și segmente din aparatul de represiune și justiție prin prisma neidentificării autorilor multora dintre crimele din timpul Revoluției.

10. 2 Consecințele la nivel de poziționări și mentalități au fost importante

Evenimentele din decembrie 1989 și din prima parte a anului 1990 par să fi avut un rol major în:

1. Împingerea multor segmente într-o logică de „arici”, nefavorabilă reformelor.

Reformele pentru care Planul I fusese gândit inițial deveneau un aspect secundar pentru mulți ani, cât mai multă stabilitate, inclusiv cu prețul unor „mite” legale, devenind o prioritate politică de termen lung.

Grupul pro-sovietic nu a mai încercat cu adevărat nici măcar o perestroikă, de teamă să nu perturbe echilibrul de forțe, noul context fiind și unul foarte diferit din punct de vedere economic. Partea slabă și coruptă din elite a căpătat un rol mai mare decât anterior.

Interesul general a ajuns frecvent subsumat unui conflict în care sprijinul de conjunctură, coeziunea de grup și plierea pe noile falii căpătau „supravaloare” politică chiar dacă mulți actori nu se plăceau.

2. Generarea unui fundal de tip „păcat originar” (raportat la prevalarea de atunci a planului pro-sovietic la vârf și la numeroasele victime și drame individuale) care bântuie segmente ale elitelor de facto românești și în prezent, chiar dacă principala cauză fusese planul pro-sovietic.

Acesta a făcut și ca miza replicării unor facțiuni de elite în poziții care să permită împingerea problemei în continuare în viitor să fie foarte importantă.

A contat și în manipulări în interiorul unor instituții cheie, fiind probabil cazuri recurente de persoane care au urmărit constant predarea istoriei lor și lăsarea de succesori în pozițiile care permiteau în continuare confuzionarea cu privire la trecut. Nu înseamnă că au reușit întotdeauna, dar este un subiect care trebuie abordat realist și pragmatic.

Pentru ocultarea unor adevăruri și decizii greșite, s-au susținut alte neadevăruri și decizii eronate și care au privit progresiv porțiuni mai largi din segmentele respective, precum și alte segmente. Fapte imorale au devenit mai ușor de acceptat.

3. O mentalitate a unor actori importanți de luptă neterminată și cvasi-permanentă, în care luptătorii trebuie privilegiați față de principii și în care alianțele de conjunctură (care se încheie sau se mențin dându-se ceva la schimb, inclusiv „mite” legale) au fost și rămân însemnate;

4. O neîncredere a unor segmente importante ale statului în alte segmente importante ale statului, dar și în societatea civilă și vice-versa.

Aici trebuie avut în vedere că mai toate segmentele statului nu mai aveau încredere în 1989 în șeful statului.

De asemenea, noul șef al statului nu avea încredere în marea majoritate a Securității și nici într-o bună parte a Armatei, aducând în fruntea lor generali trecuți în rezervă de mulți ani sau „ronini”. Detesta și partea din populație care dorea o ruptură reală de comunism.

Armata și nomenclatura nu aveau încredere în grosul Securității. Securitatea a acuzat aripa Stănculescu de trădare a Securității în favoarea pro-sovieticilor, având o problemă și cu nomenclatura care a virat către aripa Iliescu rapid. Partea de informații externe a evoluat și ea diferit.

Populația nu avea încredere mai ales în Nomenclatură și în departamente din Securitate. Etc. Unele segmente din aparatul de stat nici nu s-au mai considerat ale întregului popor și invers.

5. Legat de neîncrederea de mai sus, a fost generată o mentalitate a multora în care interesul național a devenit, de fapt, interesul lor sau al fiecărui segment (pentru mulți – la modul sincer).

Acest aspect nu numai că a împiedicat în destule cazuri dezbaterea suficient de largă pentru identificarea interesului național real, dar a și generat justificări pentru diverse contre și polițe împotriva celor care nu păreau să aibă aceleași revelații în materie.

România a ajuns să bată simultan recorduri atât la numărul de patrioți autodeclarați, cât și la acte imorale individuale și erori de politică publică.

6. Tot legat de neîncrederea de mai sus, a fost facilitată o obsesie a unor segmente de a încerca să controleze cât mai mult din celelalte segmente.

Aici e chiar un paradox pentru că ar trebui să fie clar tocmai din episodul 1989 că dacă nici cu nivelul de putere discreționară de până atunci nu a fost posibil un astfel de control, acest lucru e imposibil în prezent în vreun mod optim pentru interesul general. Doar scade progresiv media fibrei morale și competenței celor controlați.

Desigur, acțiunile unui stat nu trebuie să se bazeze pe hazard, dar și extrema cealaltă e păguboasă pentru interesul general.

7. Nu în ultimul rând, este destul de probabil ca situația revoluționară să fi generat scurgeri de informații sensibile, precum și posibilități de șantaj față de diverși actori locali din partea unor forțe străine care nu au, desigur, cum să beneficieze României. Opțiunile de contracarare a unor astfel de posibilități ar trebui gândite atent și fără patimă.

11.Unele concluzii

Perioada 1989/1990 a implicat abordări destructurante pe paliere importante pentru un stat. Au fost generate linii de fractură atât la nivelul elitelor de facto, cât și în societate cu bătaie lungă și care au fost speculate regulat de diverși până în prezent.

Românii au ieșit câștigați din Revoluție în privințe fundamentale, dar au și pierdut destul, fiind o victorie cumva „a la Pirus”[16] iar configurația rezultată a inclus premisele unor probleme de durată.

Echilibrarea jocului geopolitic a necesitat mulți ani și consecințe se manifestă, oricum, și în prezent.

Istoria nu se face, însă, din „ce ar fi fost dacă”, deși este clar că simțul acesteia nu a fost prea prezent la nivelul elitelor de la putere nici în 1989, nici în prima jumătate a lui 1990 și nici ani buni și importanți după aceea. De altfel, și dacă am încerca un exercițiu de imaginație contrafactuală de genul practicat de Robert Kaplan în unele din cărțile sale, nu este evident că nu se putea și mai rău.

Important este ce se va face în continuare și cum ieșim din siajul fracturii din 1989/1990 și din consecințele acesteia.

Pentru a construi un stat credibil și prosper trebuie început cu sănătatea fundației. Finalizarea corectă a trecutului (desigur, fără generalizări și fără facilitarea manipulării pe liniile de fractură generate atunci) este o parte importantă în acest sens. Aceasta nu dintr-o perspectivă de presiuni internaționale sau de polițe, ci pentru că lipsa responsabililor pentru marea majoritate a victimelor de atunci reprezintă un viciu intern de structură care generează premisele menținerii fisurilor pe termen lung (inclusiv de acum încolo).

Trebuie înțeles foarte bine că deși toată lumea a declarat la finalul Revoluției și susține și în prezent că dorește binele României și că poporul este „suveranul de drept”, acest aspect e cu totul insuficient. Nici legitimitatea poziționării la momentul decembrie 1989 nu mai e un factor suficient în sine.

Dacă se ignoră problemele de fond, precum și gravitația cvasi-naturală înspre faliile create și nu se face ceva în privința lor, iar fiecare segment din România invocă sau consideră că (doar) el a identificat corect „semnele” voinței și intereselor suveranului abstract respectiv, nu se va ajunge prea departe.

Având în vedere complexitatea realităților din jur, sunt necesare abordări mult mai ferme și consecvente față de cei de rea credință certă și mult mai inclusive în rest. Ultimii 30 de ani confirmă acest lucru care este cu atât mai adevărat în lumea internațională în fragmentare și dezordine din prezent.[17]

NOTE_______________

1- În afara cărților citate la alte paragrafe, exemple de lucrări consultate includ: Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989, Ediția a II-a, Editura Polirom (Adam Burakowski), O istorie sinceră a poporului român, Ediția IV (Florin Constantiniu), Securitatea nu poate fi reabilitată. Dialoguri cu generalul Iulian Vlad 2003-2008, Editura Rao (Alex Mihai Stoenescu), Moștenitorii Securității, Editura Polirom, 2018 (Marius Oprea), Deceniul pierdut al României, Editura All, 2000 (Tom Galagher), Furtul unei națiuni, România de la comunism încoace, Editura Humanitas, 2004 (Tom Galagher), Strania istorie a comunismului românesc, Editura Humanitas (Lucian Boia). România mea comunistă (Catherine Durandin), Trădarea Securității în decembrie 1989: secrete ale intervenției străine împotriva României, București, Editura Elion, 2015 (Corvin Lupu), Reacțiile lui Filip Teodorescu la acesta, Teroriștii printre noi. Adevărul despre ucigașii Revoluției, Editura Adevărul Holding, 2011 (Grigore Carțianu, Cristian Delcea, Mihai Voinea, Andrei Crăciun).

2 – România nu a fost chiar singura țară din regiune unde au fost înregistrate împușcături și unele victime, dar în restul țărilor nu a fost nimic cât de cât comparabil.

3 – 1989 Principiul Dominoului – Prăbușirea regimurilor comuniste europene, de Dumitru Preda și Mihai Retegan, Ediția II, Editura RAO.

4 – A se vedea pg 665 ce prezintă o parte din Telegrama ambasadorului român către MAE din data de 22 dec. 1989.

5 – Declarațiile oficiale occidentale cu privire la tot ce se întâmplase în țările din Pactul de la Varșovia (inclusiv, de altfel, declarația lui James Baker pe partea americană din toiul Revoluției române), dădeau consecvent semnalul unei neimplicări și, implicit, al respectării intereselor sovietice pentru toată zona.

6 – http://revolutions.gandul.info/stiri/exclusiv-imagini-video-in-premiera-din-momentul-constituirii-consiliului-frontului-salvarii-nationale-in-22-decembrie-1989-13735465.

7 – În cartea „În sfârșit adevărul…”, Victor Stănculescu îi spune lui Mihai Stoenescu că a fost deranjat și surprins de ciudata apariție a căpitanului Lupoi la TVR care anunța că vorbește în numele Armatei și că urma să apară generalul Militaru, etc. Desigur, foarte multe relatări și interviuri cu persoane implicate în evenimente trebuie luate sub beneficiu de inventar, dar afirmația de mai sus este printre cele care par sincere.

8 – A se vedea, de exemplu, “Revoluția din decembrie 1989 – o tragedie românească”. Pentru o părere contrară cu privire la raportul Armată-Securitate și la responsabilitățile pentru victime, a se vedea, de exemplu, Cartea fostului procuror general al Parchetelor Militare, Ioan Dan, “Adevăruri despre minciuni”.

9 – De exemplu, Victor Stănculescu menționează la un moment dat că Nicolae Militaru a apucat să facă numeroase numiri în armată și aproximativ 2400 de promovări (marea majoritate a promovărilor țineau doar de o normalizare, acestea fiind stopate în 1988 și 1989 de Ceaușescu din motive economice).

10 – În sfârșit adevărul… Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Editura Rao 2016, pg 216.

11 – Trebuie spus că foarte probabil nu au fost chiar așa de mulți cum s-a vehiculat și au fost luate și unele măsuri de contracarare (dar probabil tardive și insuficiente), reprezentanții sovietici reproșând ambasadorului român la Moscova în 20 decembrie 1989 că cetățeni sovietici nu pot ajunge la rude de sărbători din cauza unei închideri parțiale a frontiei româno-ruse (probabil ca reacție la numărul neobișnuit și alura unei părți din turiști). A se vedea în acest sens cartea 1989 Principiul Dominoului, Prăbușirea regimurilor comuniste europene, de Dumitru Preda și Mihai Retegan, pg 657 (ce face parte din Telegrama ambasadorului Ion Bucur către MAE din data de 21 dec.).

12 – O serie de procese au abordat până la urmă o parte din victime, dar cu puține rezultate în privința vinovaților și iz de manipulare politică.

13- Publicate în Monitoarele Oficiale, Partea I nr. 5 și 6 din 27, respectiv 29 decembrie 1989.

14 – Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 29 din 17 februarie 1990. „[…] Generalul Nicolae Militaru a jucat un rol deosebit în desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989. Pînă la înfrîngerea rezistenţei forţelor teroriste, adepte ale fostului regim de dictatură ceauşistă din România, el a asigurat coordonarea şi echilibrul operaţiunilor militare necesare înlăturării rezistenţei acestor forţe.

În perioada ultimilor ani ai dictaturii ceauşiste, el a fost unul dintre cadrele militare care au încercat organizarea rezistenţei armate împotriva dictatorului. Totuşi, unele dintre metodele şi măsurile adoptate de conducerea Ministerului Apărării Naţionale au provocat nemulţumiri în rîndurile armatei, contribuind la apariţia unor stări de tensiune care ar fi putut fi evitate. […].

15 – Decretul-lege nr. 3/1990 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 2 din 05 ianuarie 1990.

16 – Regele Pirus al Epirului i-a învins pe romani la Heraclea și Asculum în 279 î.Hr., dar a suferit pierderi semnificative în timpul luptelor respective, ceea ce a dus la înfrângerea sa în cele din urmă și retragerea din Peninsula Italică. Plutarh relatează reacția lui Pirus la felicitările primite cu ocazia victoriilor respective: „Încă o victorie ca aceasta vom fi învinși”.

17 – De care vorbește Richard Haass (în “The world in disarray”).

Distribuie acest articol

48 COMENTARII

  1. multa apa (poluata) a curs pe dimbovita n 30 de ani. multe „dezbateri” si „trageri de par” c un singur rezultat vizibil : vilele, conturile grase si mosiile celor care trebuie, celor ce au fost si sint in toate. pleava inepta va mai dezbate inca p atita in timp ce „elita” analfabeta, hoata si slinoasa isi ride n barba : curbura carpatica i singurul tarim unde figurile patibulare prospera. Toranaga si ar fi infipt sabia n pintece daca si ar fi pierdut onoarea, scursura dimboviteana nu i jmekera destul daca nu ti scuipa n gura si te inseala. ceausescu si ilescu sint Toranaga romaniei stimate autor / analist, oricite trilogii ale elitelor veti mai scrie.

    • Problemele pe care le mentionati sunt reale, dar cauzele sunt diferite. Este evident, de exemplu, ca tipologia Toranaga nu putea fi reprezentata simultan si de Ceausescu si de cel care a decis executarea sa. Iliescu ar putea fi mai aproape de Toranaga pentru ca nu se poate nega abilitatea, nici dorinta de putere (in Shogun, Toranaga e un personaj atractiv, dar miza rareori pare sa fi fost Japonia ca interest general acolo, ci mult mai mult ce grup ajunge la putere; nici nu transpare ca era asa focusat pe onoare cum pareti sa fi dedus din carte, ci pe rezultat).
      Sarac si cinstit, nu inseamna fara rol in multe evolutii rele, comunismul privilegiind oricum mult mai mult puterea decat banii. Cred ca inteleg complexitatea multor evenimente si ca mai nimic nu e simplu, dar nu impartasesc faptul pe care il sugerati ca nu ar fi o legatura profunda intre modul in care a ajuns Iliescu la putere, legitimitatea fantastica pe care o avea cu 85% din voturi (si puterea politica aferenta) si cei 6 ani initiali in fruntea Romaniei (si puterea foarte mare multi ani dupa) si bazele pentru multe din relele pe care le mentionati.

      • nu despre shogun sau toranaga vorbeam, ci despre un arhetip, despre o cultura / civilizatie ce a fost rasa de pe fata pamintului (ca si germania) si a devenit o putere mondiala. o tara fara resurse naturale, dar cu o harnicie, inteligenta si coeziune sociala ce i a permis sa prospere. spuneti mi ce valori cuprind cei sapte ani de acasa si apoi scoala primara romaneasca ? sa fii jmeker si descurcaret ? sa cinti precum privighetoarea ca gutza si copchilul minune ? capul plecat, interesul poarta fesul, pupatul inelelor si alte smenuri ? stimate domn, daca romania ar fi fost stat de drept unde justitia si dreptatea sa prevaleze, am fi aflat si cine a omorit oamenii nevinovati in 89 si nici n ar fi avut loc exodul adevaratelor elite lasind locul liber prostilor cu doctorat

  2. Există o anumită legitimitate a „teroriștilor”, care nu apare în articol. În cazul unei ocupații militare, există niște „stay-behind”, niște oameni cu pregătire militară, al căror rol este rămână în teritoriul ocupat de inamic, organizând diversiuni, sabotaje și atentate împotriva trupelor de ocupație.

    Problema cu acești stay-behind este că tind să fie loiali și regimului, nu doar țării. De asta s-au manifestat așa cum s-au manifestat, de asta au fost eliberați și tot de asta au încetat acțiunile după execuția lui Ceaușescu. În anii ’80 aș fi avut ocazia să fac parte dintre ei, de asta știu despre :)

    • later edit: aspectele menționate mai sus nu includ securiștii care au tras în civili din proprie convingere. Cazul de la Cugir e unul tipic pentru securiști, nu pentru stay-behind, iar în Cluj și Sibiu pare să fi fost vorba tot de securiști, nu de stay-behind. Legenda spune că în Cluj focurile de armă împotriva civililor ar fi încetat când comandantul de la Șintereag a amenințat că intră în oraș cu 200 de tancuri, de partea manifestanților. E ușor de presupus care ar fi fost prima clădire în care ar fi tras acele tancuri, dacă intrau în oraș :)

      • M-am oprit după pct.2 și am căutat în text „dato” fără succes. De la datorie externă. Despre teroriști, „realitatea juridică” se va da la proces; având în vedere ce dezvăluiți, de presupus că veți fi fost chemat -sau alte persoane în situație similară- martor.

    • Interpretarea evenimentelor din articol este (din motivele de mai sus) aceea ca teroristii au fost in principal straini coordonati de sovietici (nu presupuse trupe speciale loiale lui Ceausescu care – daca ar fi fost asa, au dat dovada de o lipsa de profesionalism uimitoare concentrandu-se in principal pe pereti, militari romani si multi cetateni romani dintre civili). Oricum, nu vad de ce considerati ca diversiunile au fost impotriva trupelor de ocupatie – marea majoritate a victimelor civile nu erau trupe de ocupatie. Pare ca a fost mai degraba invers. Faptul ca au fost si responsabilitati interne este mentionat in articol.

      • @Lucian Bondoc – unde am scris eu că „diversiunile au fost impotriva trupelor de ocupatie”?!

        Eu am scris despre niște oameni (în principiu, de bună credință) care s-au comportat altfel decât ar fi trebuit să se comporte, pentru că au interpretat greșit evenimentele. Dar se știa despre ei, se știa că sunt de bună credință, așa că au fost eliberați după ce au înțeles cum stau lucrurile.

        Există oameni pe a căror loialitate trebuie să se bazeze oricine ar conduce România. Fiindcă n-are pe cine altcineva să se bazeze. Odată lămurite interpretările eronate din partea lor, ei rămân aceiași oameni pe a căror loialitate se poate baza oricine ar conduce România. Cam asta-i

        • Aici: „[…] organizând diversiuni, sabotaje și atentate împotriva trupelor de ocupație.”

          Nu am inteles nici restul comentariului/reactiei. Cum adica ” s-au comportat altfel decât ar fi trebuit să se comporte, pentru că au interpretat greșit evenimentele. Dar se știa despre ei, se știa că sunt de bună credință, așa că au fost eliberați după ce au înțeles cum stau lucrurile.”

          Adica au tras in oameni eventual, dar li s-a dat drumul ca au gresit interpretarea evenimentelor si erau de buna credinta? La ce va referiti? Cine le-a dat drumul? Sau in ce alt mod s-au comportat altfel decat trebuiau sa se comporte?

          • @Lucian Bondoc – e destul de evident că nu înțelegeți peisajul de pe vremea aceea. Dacă acelor oameni li s-au distribuit armele și li s-a spus că „rușii vor să-l dea jos pe Ceaușescu”, comportamentul lor s-a bazat pe asta.

            Dacă întâmplător au ajuns pe poziții ostile cu armata, evident că au ajuns reținuți. Pentru că treaba lor era să acționeze individual, nu se puteau confrunta nici măcar cu o patrulă de doi militari în termen. Militari care în condiții normale aveau câte 60 de cartușe fiecare, dar în stare de alarmă aveau cel puțin câte 120, deci câte 4 încărcătoare pline. Plus că armata nu avea cum să fie de partea rușilor, cel puțin nu la nivelul militarilor în termen, asta era clar și pentru ei.

            Mai departe, odată reținuți de armată sau predați de civili armatei, aveau ocazia să afle cum stau lucrurile și se potoleau. Sincer, dacă ar fi venit niște civili la poartă cu unul din ăștia din sat reținut, l-aș fi preluat de ochii lumii, dar după o oră i-aș fi dat drumul fără măcar să raportez mai departe, odată ce-l cunoșteam și știam ce e cu el. Și chiar dacă nu-l cunoșteam personal, aveam numele lui pe listă, aveam seria armei, deci știam că o primise de la noi, ce-ar fi fost de discutat?

            Iar dacă ar fi venit cineva să spună că e vreunul din ei reținut la postul de miliție, mă duceam cu doi militari să-l iau de-acolo și mai târziu îi dădeam drumul. Cel puțin acolo, miliția ni se subordona nouă, nu invers. Iar eu cred că în sute de cazuri reale, exact asta s-a întâmplat, cei reținuți au fost predați armatei și apoi eliberați, fără măcar să mai consemneze cineva asta. În armată exista o regulă transmisă prin viu grai: nu e bine să scrii nimic în acte, că actele rămân :) Evident că o asemenea regulă nu avea ea însăși cum să fie scrisă :)

      • @Lucian Bondoc – unde am scris eu despre “trupe speciale loiale lui Ceaușescu”?! Trupele speciale care s-ar potrivi la ce scrieți erau probabil USLA.

        Eu am scris despre niște oameni obișnuiți. Aveam vreo 6 din ăștia în satul în care am făcut armata, aveam o listă cu ei, pe vreo doi dintre ei i-am și întâlnit, iar în camera de armament aveam o ladă cu 6 arme care erau “ale lor“. “În caz de ceva“, ar fi venit să primească acele arme și muniție de război pentru ele. Dar erau realmente oameni de bună credință, iar loialitatea lor naturală nu era în niciun caz pentru Ceaușescu, la fel cum nu era nici a mea. Însă depinde ce au înțeles ei din ce se întâmpla.

  3. Un text foarte interesant care luminează o parte din acţiunile din dec. ’89.
    Reţin, deşi bănuiam, implicarea puternică a Rusiei şi a pro-ruşilor din România, care, practic, au acaparat puterea( pentru moment…) în urma aşa zisei „Revoluţii”.
    Ca părere, viciul de fond al Revoluţiei este că NU AU EXISTAT alte elite în afara celor comuniste. Ca urmare, deşi au apărut „partidele istorice”, nu s-a putut închega o opoziţie credibilă faţă de nomenclatura comunistă( asta s-a văzut şi în rezultatulalegerilor din ’90 şi ’92). Mai ales că partidele istorice au pus greşit problema în termeni „ei sunt COMUNIŞTI”, „noi suntem ANTI-COMUNIŞTI”. Cu ţară cu 4,5 milioane de membri de partid, o astfel de poziţie nu putea avea succes, democratic vorbind.
    Chiar dacă s-au câştigat alegerile din ’96, s-a văzut imediat lipsa de experienţă şi de capacitate administrativă în faţa instituţiilor rămase, TOATE, sub controlul nomenclaturii comuniste de nivel 2 şi 3.
    Da, şi azi sunt ecouri ale Bing-Bang-ului din ’89, şi asta din mai multe cauze:
    – închiderea dosarelor crimelor din dec. ’89, respectiv: asasinarea lui Ceauşescu, dosarele teroriştilor, apoi ale mineriadelor. Aici Justiţia a avut, in corpore, o atitudine CRIMINALĂ
    – partidul nomenclaturiştilor PCR devenit succesiv FSN, PDSR, PSD a MONOPOLIZAT PUTEREA POLITICĂ în România şi ultimii 30 de ani.
    – Azi suntem aproape în aceeaşi paradigmă: PCR-antiPCR a devenit PSD-antiPSD cu aproape TOATE INSTITUŢIILE DE STAT AFLATE SUB CONTROL PSD.
    Aş putea spune că, după 30 de ani, comunismul este bine merci în România şi continuă sub pulpana democratică a social-democraţiei PSD.
    Mai că îmi vine, urlând, să zic ca în finalul romanului „1984”: Te iubesc Mare Frate COMUNIST/ PESEDIST…..M-AI ÎNVINS!….

    • Va multumesc pentru comentarii/precizari. Lucrurile s-au mai echilibrat, dar nu suficient tocmai pentru ca nu s-au avut in vedere adecvat faliile respective si gravitatia naturala a unor mentalitati si preocupari. Cred ca nu trebuie generalizat nici pe partea de stanga, fiind diferente mari intre diverse segmente.
      Cativa dintre cei mai implicati atunci au urmarit generalizari tocmai pentru a impinge segmente mult mai mari sa le poarte lupta peste ani, de destule ori impotriva unor interese propriii pe planuri importante pentru interesul general. Actiuni si reactii au facut o buna parte din restul.

      O imbinare dintre componente de focusare pe ce conteaza si componente de resetare in alte porivinte e posibil sa fie cel mai eficient mod de a iesi din siajul acelor evenimente.

      • LB-ultimul aliniat: chestia cu compromisurile stânga-dreapta nu a mers( vezi alianţele DA, USL) şi nici nu va merge până când nu se va face dreptate( chiar formal). Altimnteri, vechile temeri şi traume vor reveni periodic ca un blestem, făcând imposibilă o coeziune socială care să ducă la dezvoltarea societăţii. De aceea ziceam că adevăraţii vinovaţi din ultimii 30 de ani sunt Elitele româneşti care nu au reuşit să propună altceva nou societăţii, şi Justiţia care nu a vrut să facă lumină şi s-a supus politicului.

        • Nu ma refeream la partide, ci la segmente de conjunctura. Dupa cum am mentionat si in articol, nici eu nu cred ca se poate construi ceva sanatos.fara a se face dreptate legat de 1989. Nu cred insa in vinovati globali si cred ca este important de evitat generalizari atat pentru ca realitatile sunt diferite/segmentate, cat si pentru faptul ca sunt ineficiente tactic.

    • Ba da, ceea ce s-a stabilit la Malta s-a respectat, respectiv România în zona de influenţă rusă. Numai că între timp URSS a făcut implozie şi România a putut trece în NATO şi apoi în UE. Am avut un noroc chior cu implozia URSS.

      • eu doar cautam versiunea Malta printre planurile deja enumerate;
        cum armata noastra proKalasnikov „a defectat” cam la spartul targului, n-as exclude varianta in care altceva „a defectat” mai devreme si a lasat locul liber prorusilor, conform planului;
        dar e doar o simpla speculatie

        • Să ne aducem aminte că „Revoluţia” trebuia să înceapă la Iaşi( aproape de Rusia…), dar apoi „s-a mutat” la Timişoara( mai aproape de Vest….). Ca părere, „cineva” nu a vrut ca Rusia să intervină singură. De aici şi „turiştii sovietici” care au rămas fără „obiectul muncii” şi bântuiau năuci prin România…..

        • Multumesc pentru comentarii. Personal, consider ca Malta este mult exagerata. Oricine a organizat o onomastica, ca sa nu mai vorbim de o conferinta, stie ca 2 saptamani este foarte ambitios ca termen.
          A considera ca s-a agreat o revolutie sau abia atunci ce rezultat sa aiba ca sfera de influenta cu privire la o tara intreaga care sa fie implementata in 2 saptamani (intalnirea de la Malta tinandu-se la inceputul lui decembrie 1989) nu are vreo baza plauzibila.
          Daca s-a discutat ceva despre Romania, cel mult s-a discutat acolo momentul aproximativ de declansare a unui plan minutios pre-stabilit si s-a reconfirmat respectarea intereselor URSS pentru zona.
          Nu se poate exclude ca toata valva cu intelegerea de atunci bazata pe o sursa misterioasa parca provenita din carti de telepatie sa fi avut darul sa manipuleze in intern in sensul ca nu se poate nimeni opune cu succes si ca plierea pe rezultatul dorit de „plan” e singura cale realista.

          • Rămân la părerea mea că la Malta( ca şi la Yalta…) s-au fixat doar zonele de influenţă URSS-SUA, cu România, Bulgaria, etc în zona de influenţă sovietică. Dar URSS pregătise de mult timp „revoluţiile” din Europa de Est. Să ne reamintim şi refuzul violent al SUA( Clinton) de a primi România în NATO, tot în baza( probabil…) a negocierilor cu Rusia de la Malta. Apoi am avut noroc, URSS a făcut implozie, România a sprijinit NATO în războiul iugoslav şi apoi( noroc!) a apărut atacul terorist de WTC şi SUA a avut nevoie de România. Să nu uităm nici demersurile Casei Regale a României pe lângă UK pentru accederea în NATO.

          • momentul Malta nu e relevant pe scara timpului, ci e relevant in sensul ca nu era oportun un avanpost al vestului in Romania, conform planului IV;
            pe de alta parte nu e plauzibil nici ca prorusii ar fi avut parghii in structurile de putere, dupa cum nu e plauzibil nici ca ar fi meritat sa riste politica de catifea pe o politica interventionista pe care Ceausescu ar fi stigmatizat-o cu primul prilej;
            si nu in ultimul rand, cei dispusi sa „defecteze” aveau nevoie sa stie pe cine pot conta, ca nu puteau pur si simplu sa schimbe impresii la o bere.

  4. Felicitari pentru eseu !
    Nu ca v-as dat sfaturi, insa necesitatea unei zaboviri (detaliata) asupra unor teme, se simte al naibii de mult. De exempu :
    – „trecerea securitatii in subordinea MApN”, pentru o buna perioada de timp ;
    – numirea lui Caraman, echipa lui Caraman si momentul crucial al destituirii lui Caraman (Caraman ca sistem format din mai multe elemente, cu o anumita specificitate,iar nu omul/persoana fizica Caraman) ;
    – disparitia (neprogramata) a elitelor, a notiunii de elita si a unei scoli de formare a elitelor (totusi, titlul vizeaza elitele, iar prin elite, sigur nu ati vrut sa scrieti „baietii de Dorobanti”, academia elitelor din Decebal, sau Pantelimon, … etc.) ;
    – digitalizarea ( si virtualitatea) si modul de inlocuire a unei generatii din servicii, cu alta generatie (caci fractura s-a produs imediat), iar prin diferite specilizari, noile elite au fost pliate dupa necesitati .
    Nadajduiesc ca se vor regasi in urmatoarele episoade .
    Cu stima,R

    • Multumesc pentru comentariu. A trebuit facut un arbitraj (prin definitie imperfect) intre volumul urias de informatii si evenimente si minimul necesar cat de cat rezonabil pentru un articol pentru explicarea concluziilor identificate.
      Unele aspecte vor fi abordate intr-adevar intr-un articol viitor, fiind ulterioare momentului initial.

      Cu privire la elite, din pacate, elitele de facto sunt cele care influenteaza de facto peisajul de putere intr-o tara. Nici in multe alte tari nu predomina academicienii, motivele fiind multiple. La noi este adevarat ca suntem aproape in extrema cealalta, Pe de alta parte, politici publice bune necesita expertize si experiente variate.
      Problema este mai mult de buna credinta si de rezonabilitate cu privire la propriile limite si respect fata de expertiza si experientele utile ale altora, unde mai avem ca tara multe de facut.

  5. Nu cred ca teroristii sunt acei faimosi turisti sovietici. Felul in care au actionat si mai apoi au disparut de cate ori armata parea sa fie pe punctul de a-i captura ma duce mai degraba cu gandul ca erau oameni de mult infiltrati, bine pozitionati in vecinatatea unitatilor militare (pentru ca in principal acolo au avut loc provocarile lor) si bine ascunsi prin asumarea unor identitati false. Asa au si disparut, ascunzandu-se „la vedere”, aparent oameni obisnuiti, cu un serviciu banal si buni vecini cu noi, ceilalti. E posibil ca ordinul primit de a incepe diversiunile sa fi fost dat pentru o mai buna pozitionare in negociere sau pentru santaj la adresa gruparii pro-sovietice a lui Iliescu (hai sa impartim, ca altfel…).

    • Este evident ca nu exista inca un acces total la probe si adevarul detaliat a ceea ce s-a intamplat atunci. Este, insa, foarte putin probabila alternativa pe care o mentionati. Infiltrati de cine? Daca erau tot de sovietici, e acelasi lucru. Daca erau infiltrati de Securitate, era suficient sa fie adusi 1-2 diversionisti de guler la televizor si Securitatea ar fi fost in mare parte lichidata si nu mai negocia nimic. Militaru a incercat in mod destul de vizibil sa preseze exact in directia respectiva. Daca erau infiltrati de armata, cu ce ar fi ajutat asa ceva la acel moment? Daca era o problema cu aparitia lui Militaru in joc, acesta ar fi fost cel vizat direct (nu peretii, militarii si populatia) – este mult mai probabil sa fi fost invers.
      Generarea multor victime in randul populatiei civile, militarilor in termen si unitatii anti-teroriste nu era de natura sa ajute cu adevarat vreun segment intern, dar oferea posibilitati de presiune si santaj de termen lung pentru o componenta externa.
      Numarul teroristilor efectiv implicati in evenimente a fost probabil relativ redus, multe victime fiind provocate de focul aiurea in reactie, dar aceasta nu schimba cauzalitatea si responsabilitatea principala (dar nici posibilitatile de santaj care plecau de la Planul I).

      • @Lucian Bondoc – fără supărare, cineva care n-a trecut prin armată nu prea înțelege despre ce scrie. Armata – armată, adică MApN, nu altceva.

        • Nu ma supar, dar profesia cuiva nu are legatura cu logica unor evenimente. Dvs nu aduceti nici un argument (si cu siguranta nu unul de acest tip), ci doar sugerati ca interpretarea D-lui Pafi ar fi cea corecta si argumentele pentru care cred contrariul nu ar avea fundament din motive obscure, mai presus de intelegerea cuiva care se subintelege ca nu a facut armata si nici nu poate fi explicat logic de cineva ca dvs care se subintelege ca facut-o. Cele de mai sus nici macar nu au legatura cu armata in sine, ci cu logica diversionistilor respectivi dintr-o perspectiva interna si care ar fi aceea concret in cazul de fata. Un dialog are valoare doar daca e bazat pe argumente.

          • @Lucian Bondoc – care ar fi argumentele acceptabile, în viziunea dvs? Lista cu cei 6 și seriile de la armele lor? Numărul unității militare respective? Sincer acum, dvs citiți comentariile?

          • @Lucian Bondoc – ba da, profesia chiar are legătură cu interpretarea logică a evenimentelor. Armata nu e o corporație a cărei loialitate o stabilește șeful, loialitatea armatei e în primul rând față de națiune. Dacă militarii în termen sau foștii militari au avut de ales între a fi loiali națiunii și a-i fi loiali lui Ceaușescu, au ales în favoarea națiunii. Dar dacă au avut impresia că au de ales între ruși și Ceaușescu, atunci l-au preferat pe Ceaușescu, cel puțin până s-au lămurit că nu aveau de luptat împotriva rușilor.

            Ceaușescu a dat-o în bară big time la capitolul ăsta, dacă ar fi invocat pericolul rusesc ar fi fost sprijinit de multă lume.

            • @PF – impresia de la acel moment era că se referea la Ungaria, în niciun caz la URSS. Taică-meu ținea minte atmosfera din 1968, de la invadarea Cehoslovaciei, când toată lumea îl asculta electrizată pe Ceaușescu, dar în decembrie 1989 nu era nimic similar.

            • @PF – pe fond, problema cu „agenturile” arată cam la modul următor: „Agentur” este până în ziua de astăzi denumirea folosită în Germania pentru reprezentanțele comerciale ale unor firme, iar obsesia comuniștilor ilegaliști împotriva „agenturilor” provine din perioada când aceste reprezentanțe comerciale germane erau folosite în România de serviciile secrete fasciste.

              Prin urmare, folosirea termenului de către Ceaușescu avea obligatoriu o conotație antifascistă, conotație devenită la el anti-occidentală. Dar garantat „agenturi” nu putea avea nicio conotație anti-sovietică, pe vremea aceea oamenii înțelegeau lucrurile astea, chiar dacă astăzi au cam fost uitate. Câți români de astăzi au mai avut ocazia să intre într-o „Agentur” pe firma căreia chiar scrie „Agentur”, cu excepția subsemnatului? :)

            • Cu privire la comentariile de la Harald – Initial, plecand de la discutia pe identitatea teroristilor, vorbeati despre niste “oameni obisnuiti” super-loiali “natiunii” prin multe localitati care aveau arme distribuite din timp pentru cazul in care era nevoie de apararea patriei (pe unii intalnindu-i, inteleg, dvs personal) si care ar fi intervenit atunci impotriva trupelor de ocupatie (foarte ineficient, de altfel, avand in vedere identitatea marii majoritati a victimelor).
              Aici deja vorbiti partial despre militari in termen (dar si fosti militari) care au crezut ca se lupta cu rusii, dar si-au dat seama de eroare.
              Din pacate, pentru ambele categorii, ce spuneti ramane in zona mentiunilor abstracte sau a aspectelor care nu se leaga de nimic (de genul, nu aveti voi ceilalti cum sa intelegeti din motive de profesie, etc, ce nu exprim eu din motive obscure).
              Loialitatea fata de natiune a oricui – asa cum spun si in articol – nu inseamna nimic in sine daca nu e insotita de fapte care sa se si potriveasca. Sugerati ca indivizi alesi sa aiba un rol special in cazuri de forta majora o apreciaza de capul lor (mai ales in armata – desi nu vorbeam oricum de ea, ci de diversionisti) si ca daca la acel moment au interpretat ei asa ca trebuie sa-si ia cele 6 arme sau cate erau (si colegii sai, care or fi fost, la fel) sau in cazul unor militari (pentru ca inteleg ca va referiti si la ei) tot ce aveau in dotare si sa mearga pe strada sau pe camp si sa impuste ceva, asa era de buna seama de asteptat. Dupa care, s-au lamurit frateste cu cei care ii arestasera ca au gresit (deci interpretasera totusi gresit initial dusmanul acei lei paralei ai interesului national) si au fost eliberati de cei in care se trasese avand in vedere buna credinta si loialitatea lor deosebita detectata telepatic imediat (si ca dvs ati fi facut la fel, crezandu-i pe cuvant – le-ati fi dat drumul).
              Si faptul ca Ceausescu nu s-ar fi referit si la rusi nu e plauzibil. Telegramele diplomatice din perioada respective (mentionate si in articol) arata o preocupare absolut majora in directia respectiva, frontiera cu URSS fiind si inchisa partial (doar ca tardiv).
              Din pacate, numeroasele dvs comentarii si tipologia lor spun mult mai mult despre pozitiile sau interpretari personale dar care nu sunt plauzibile cel putin pe baza a ceea ce aduceti in sustinere, decat despre evenimentele de atunci. Aceasta fara a avea personal deloc pretentia de identificare a adevarului absolut in materie, doar ca aspectele descrise de dvs nu permit avansarea in directia acestuia.

            • @Harald
              eu am avut norocul sa nu fiu implicat in evenimente, dar militarii in termen erau din generatia mea (si probabil si a dvs) si exista destule marturii directe neoficiale si raniti supravietuitori;
              militarii in termen nu prea au avut de ales, trageau in tot ce misca sau nu se misca cum ar fi fost previzibil; unii au fost impuscati doar pentru ca au inlemnit de frica…
              iar asta in conditiile in care e plauzibil sa fi fost mai multe structuri implicate, iar planurile cunoscute doar la varf, sau cu decizii imposibil de coordonat eficient la toate nivelele;
              starea de confuzie era inevitabila, dar consensul inclina spre un anume interes obscur de a o amplifica si a genera noi victime si alti eroi; chiar si in localitati sau cazarmi unde nu s-a tras nici un foc au emanat zvonuri incitatoare contra unor atacuri in curs sau iminente, pe fondul manipularilor televizate si al starii de mobilizare militara.

            • @PF – militarii în termen aveau de ales, dar nu aveau habar ce fac. Am un văr pe care decembrie 1989 l-a prins în armată, povestea că nu i-a scos niciun moment din unitate, dar au primit muniție de război și trăgeau ca nebunii peste gardul unității, fără să știe de ce și în cine trag. Iar dinspre alte unități se auzea la fel, deci și aceia făceau la fel.

              La vremea aceea nu mai eram în armată, dar pentru mine era de neimaginat să trag cu muniție de război în curtea unității. Aveam într-adevăr locașuri săpate peste tot de-a lungul gardului, de unde ar fi trebuit să tragem dacă unitatea era atacată, dar noi ieșeam în fiecare zi pe poartă cu muniție de război, era de neimaginat să tragem fără să știm în cine tragem.

              Cei pe care îi scosese Ceaușescu în stradă în decembrie aveau doar 3 luni de instrucție, abia depuseseră jurământul. Era o inconștiență să le dea cineva lor muniție de război, dar se pare că exact asta s-a întâmplat și a fost intenționat.

            • @Harald
              o explicatie destul de banala ar fi fost interesul pentru controlul centrelor de putere judetene si industriale, fie ca ramaneau pe pozitii primsecretarii care aveau destula putere sa mobilizeze structuri de forta sau muncitoresti (exista si o structura paramilitara a muncitorimii, nu-mi mai amintesc cum se numea, dar ce-i drept, practic nefunctionala, buna de dus pe la defilari), fie ca, mai plauzibil, ar fi fost linsati de multime;
              la fel de banal cum, imediat ce s-au vazut langa butoane si cu dictatorii in capcana, prorusii ar fi actionat din inertia planificarii activiste, straduindu-se in acelasi timp sa ne asigure ca sovieticii erau si ei „cu noi”, undeva pe la hotare
              probabil ca nici nu visau sa aiba o larga sustinere politica si populara, iar cand au mai avut indoieli au mai mobilizat si minerii

            • si desigur, interesul de a compromite Securitatea, care e practic imposibil sa nu-i fi avut in colimator si prin arhive

            • @PF – prin ianuarie 1990 se organizau în intreprinderi niște Comitete ale FSN, probabil se încerca înlocuirea fostelor organizații de partid cu ceva similar. Au fost abandonate pe muțește, dar nu știu exact când.

              Formațiunile muncitorești se numeau Gărzile Patriotice și din câte se povestea pe vremea aceea, au fost trimise în decembrie 1989 să facă ordine cu bâtele la Timișoara. Însă erau oameni cât se poate de obișnuiți, muncitori de treabă, aveam câțiva în aceeași scară de bloc. Când au ajuns la Timișoara și au înțeles cine erau „huliganii”, au urcat pur și simplu în tren și s-au întors fiecare pe cont propriu acasă, că n-au știut ce altceva să facă. Bineînțeles, cineva de pe-aici o să susțină că nici ăsta n-a fost patriotism.

          • @Lucian Bondoc – ce treabă au telegramele diplomatice cu ce spunea Ceaușescu în cuvântările lui? Cine avea acces la telegramele diplomatice în decembrie 1989? În niciun caz publicul larg. Chiar dacă dvs ati avut acces la ele, ati avut acces post-festum. Nu vă puteti astepta ca publicul larg să se fi comportat ca si cum ar fi avut acces la telegramele diplomatice.

            Nu a intervenit nimeni „împotriva trupelor de ocupație” pentru că n-au existat trupe de ocupație, dar pentru asta erau pregătiți cei care ar fi urmat să primească arme „în caz de ceva”. Acei oameni nu erau „în armată”, erau rezerviști și pentru asta erau pregătiți, să acționeze individual în teren, pe baza propriilor aprecieri. Cât despre patriotism, atât timp cât nu ați avut vreodată o armă în mână, cred că ar fi cam complicat să spuneți împotriva cu ați folosi-o și împotriva cui n-ați folosi-o. Pentru dvs, USLA erau the good guys, ei erau patrioții, corect? :)

            În ce mă privește, sigur că e vorba de interpretări personale, așa am înțeles eu lucrurile la vremea aceea. Aveți impresia că interpretările dvs sunt obiective fiindcă ati avut acces la telegramele diplomatice după 30 de ani?

            • Pt @Harald – Legatura este evidenta – daca telegrama vorbea de inchiderea partiala a frontierei Romaniei cu URSS aceasta nu a fost decisa de ambasador, ci de Ceausescu. Daca a inchis frontiera partial, era pentru ca avea incredere in URSS?

              Nu eu am spus ca publicul stia de telegrame, ci dvs – si nu are legatura cu subiectul de plecare care era acela ca dvs considerati ca Ceausescu se referea doar la Occident in cuvantarile sale despre agenturi (adica era mult mai ingrijorat in opinia dvs de Vest decat de Est).

              La final intrati in zona deja standard – nu poate aprecia nimeni ce spuneti dvs cu atata experienta directa dar care nu poate fi exprimata concret si pe pasi logici. Pe rationamentul dvs, ca sa demonstrez ca sunt patriot (subintelegandu-se ca dvs sunteti unul si eu inca nu am dovedit asa ceva, ba nici nu pot sa apreciez ce inseamna unul) ar trebui sa pun mana pe o arma si sa impusc ce as aprecia eu ca este cazul pentru ca oricum cineva ca dvs mi-ar deschide ochii ulterior cu privire la erori si mi-ar da drumul imediat, intelegand buna mea credinta si ca orice om mai greseste.

              Legat de USLA, este mentionata in unele din lucrarile listate si teoria ca rolul unitatii colonelului Trosca ar fi fost eventual extragerea generalului Iulian Vlad si altor persoane. Fata de datele disponibile, intre Nicolae Militaru (care a cerut expres prezenta colonelului Trosca) si colonelul Trosca (impuscat cu ocazia respectiva), il vad intr-adevar mult mai favorabil pe al doilea (dar si aici, poate mai impartasiti din marturiile sau impresiile directe culese pe atunci de la diversi amici, colegi sau cunoscuti din sat sau oras si care v-au condus spre alte concluzii). La dvs transpare ca raportul intre cei doi este invers din motive din nou nesubstantiate (sau nimeni nu a fost patriot, mai putin dvs si cativa colegi).

              Legat de obiectivitate, un dialog are valoare daca se sprijina pe argumente si – da – si documente, atatea cate sunt identificate. Din pacate, in atatea comentarii nu ati venit cu nimic de acest gen.

      • @Lucian Bondoc – e din nou evident că nu citiți comentariile, eu m-am referit la faptul că în discursurile sale adresate națiunii, Ceaușescu nu a invocat pericolul unei agresiuni sovietice. Asta i-ar fi adus un sprijin popular de care ar fi avut mare nevoie. Închiderea frontierelor și protestele diplomatice ale rușilor sunt non-sequitur.

        În altă ordine de idei, e iarăși evident că nu aveți o imagine realistă a situației din 1989, v-ați format părerile din cărți (din documente, la modul general). La modul simplificat, situația din 1989 era următoarea:

        1. Ceaușescu trebuia înlocuit prin forță, era evident că nu intenționează să cedeze puterea și că încearcă fondarea unei dinastii. Dacă n-ar fi fost înlocuit prin forță, România ar fi fost astăzi ca Siria sau Coreea de Nord. Bashar e fiul lui Hafez al-Assad, așa a ajuns el să conducă Siria, pentru cine a uitat acest mic detaliu. Eternizat la conducere ca și tatăl lui.

        2. Ceaușescu se menținea la putere cu ajutorul trupelor grupate în Ministerul de Interne (DSS – Securitatea, USLA) nu cu ajutorul armatei (grupate în MApN). Fiind un regim de dictatură personală, trupele de Securitate (în esență, Jandarmeria de azi) și cele USLA erau selectate pentru loialitatea față de el, nu cele din MApN. Agresiunile la adresa cetățenilor săvârșite de Jandarmeria de astăzi încă își au originile selecției și mentalității de pe vremea aceea.

        3. În condițiile descrise, Ceaușescu nu putea fi dat jos prin forță decât de armată. Nu de Securitate și nici de USLA. Iar România fiind în lagărul comunist, asta nu se putea face decât cu acordul și implicarea URSS, altfel România risca realmente o invazie sovietică, la fel la Ungaria în 1956 sau Cehoslovacia în 1968.

        4. Date fiind cele de mai sus, gruparea lui Ion Iliescu nu putea fi formată decât din oameni ai rușilor, altfel România ar fi fost condusă și azi de Nicu Ceaușescu sau de un urmaș sau rudă de-a lui. Evident că gen.Militaru, fiind omul rușilor, a apelat tot la oameni ai rușilor din cadrul MApN pentru a asigura protecția noilor autorități în fostul sediu al MApN. Însă asta nu înseamnă că toată armata română era vândută rușilor, iar Securitatea și USLA erau patrioții anti-URSS. Pentru că „patrioții” l-ar fi păstrat pe Ceaușescu la conducere, ăsta era rolul lor și erau foarte mulțumiți de el.

        5. în ultimii 10 ani, pe măsură ce România a ajuns practic sub controlul serviciilor secrete, se acreditează o nouă versiune a evenimentelor, în care trupele care-l protejau pe Ceaușescu erau marii patrioți ai neamului, iar „eroii” Securități de pe vremea aceea au fost efectiv reabilitați, până și Trosca a ajuns să aibă monument. În prezent, faptul că există o tabără anti-Rusia e mai mult decât binevenit pentru România, însă haideți să nu rescriem istoria în folosul unor servicii secrete care și așa controlează politica și economia românească.

        • P.S. N-am avut niciodată treabă cu tancurile, m-am convins dinainte de armată că nu prea încap eu într-un tanc. Dar dacă aș fi comandat un tanc în dispozitivul de la MApN, în decembrie 1989, aș fi tras în ABI-urile USLA pentru simplul fapt că erau ABI-urile USLA. Indiferent cine era în ele și indiferent ce căutau acolo. Așa că îi înțeleg pe militarii care au făcut-o, indiferent dacă au făcut-o la ordin sau din proprie inițiativă, bravo lor.

  6. Domnul Bondoc,

    Ati scris un articol extraordinar de bun. Se vede si ca este muncit mult la el.

    Foarte rar se intampla sa gasesc un text de o asemenea calitate.

    Va multumesc!

  7. Este o analiza merituoasa prin încercarea de a pune ordine în haosul Revoluției.
    Au fost asa de multe evenimente punctuale care au scăpat unei planificări inițiale (nu aveau cum sa nu scape) , încât o astfel de încercare nu poate fi însă decât nereușită.
    Nu cunosc direct mentalitatea și filozofia de acțiune a rușilor, dar din cât am învățat în prăvălie știu ca noi ne ghidam și după principiul ‘un plan chiar imperfect este oricum mai bun decât absenta oricărui plan’. Din acest punct de vedere, as zice ca planul Revoluției a fost făcut de americani, nu de ruși. Un argument pro ar fi și previziunile publicate de Ioan Petru Culianu in toamna lui 89 în America, în ‘Pergamentul diafan’, care redau destul de precis ce urma sa se întâmple peste doar doua luni în România.
    In afară de absenta lui Culianu din toate eseurile despre revoluție, ar mai fi (cel puțin) doua care nu sunt pomenite: implicarea Israelului și a Mossadului atât la nivel strategic cât și tactic în doborârea lui Ceaușescu, pentru destructurarea unei alianțe a acestuia cu dușmanul de moarte al Israelului, Iranul ayatolahilor. De fapt, pariul meu este ca teroriștii, nu foarte numeroși, au fost comandouri israeliene sprijinite de rețele locale ale MOSSAD care existau de mulți ani. Totul sub acoperirea profesionista a unor operațiuni false flag (teroriștii Securității, teroriști arabi, etc.) cu suport mediatic de mare impact din partea TVR.
    Și ar mai fi și implicarea tactica a serviciilor franceze care au avut misiunea recuperarii dovezilor sprijinirii financiare a lui Mitterand și a PSF de către Ceaușescu.
    Și am omis și o alta componenta doar aparent banală: implicarea liderilor interlopi ai Mafiei autohtone, în special ai Mafiilor țigănești, cu suportul partenerilor lor din Miliție și poate din Securitate, în crearea și favorizarea haosului, pentru acoperirea unor mega lovituri, vezi furtul unor lucrări de valoare inestimabila din Muzeul National de Artă sau devalizarea caselor de bani din CC de sume importante (mai ales la vremea aceea) în valută. Dan Iosif ar fi avut multe de spus dacă nu ar fi fost exfiltrat de ruși la momentul potrivit.
    In rest, sau în primul rand, niciun planificator străin nu a părut sa fi auzit de principiul românesc fundamental de management al situațiilor de criza, care suna simplu „Descurca-te!”, cu varianta mai complexa „Nu fi prost, mută-l pe Academiei!” Ar fi putut astfel lua în calcul și posibilitatea ca Primul Ministru al Guvernului României sa se închidă în WC pentru a nu pleca împreună cu șeful statului, și abandonarea comenzii (mai pe românește, dezertarea) de catte comandantul celei mai importante unități teritoriale a Securității, cea din București, cu o săptămână înainte de căderea șefului. Și câte și mai câte isprăvi de vitejie și de sheer incompetence din partea intelligence-ului românesc.

    • sute de scenarii, dar amestecul MOSSADULUI este o speculație, CEAUȘESCU a căzut după acordul din MALTA, desigur SECU știe multe, dar tace, vorbesc cei mai puțin informați

  8. ”In 1989 URSS a dat drumul din hățuri tuturor sateliților săi est – europeni, inclusiv Germaniei de Est care era cu adevarat un peste gigantic – dar era foarte interesată să captureze taman Romania pe o orbită strânsă”
    Ideea de mai sus nu are nici o bază prbatorie si contrazice nemilos logica.
    Bin – mai sunt si alte asertiuni la fel. Dar realiatea este ca la 20 mai 1990 a fost o prezență la vot de peste 86%, iar dintre cei prezenți , mai mult de 85% au votat cu Iliescu,
    numere care lipsesc de o baza solida orice analiza speculativa ce tinde la rezultate contrare.
    ***
    Exceptand ceva deranj in Cecenia, ”IMPLOZIA URSS” s-a desfasurat fără morți, răniți , razboaie sau distrugeri,
    Si pe masura ce ”imploda” (a imploda = verb la fel de legitim ca si a carantina)
    fostul Imperiu și-a plantat in urma cu meticulozitate bombițele gen Tansnistria
    (a se vedea depilda imbrancelile din Georgia sau, mai nou, din Ucraina –
    fiecareia dupa dimensiuni).
    Daca elitele dabovițene se simt mai confortabil pe considerentul …ha,ha,ha….ce jalnic a
    cazut Uniunea ! – pot sa respect acesta dorință de revanșă.
    Dar eu as zice ca operațiunea respectiva s-a desfasurat strict controlat si a fost genial implementata daca o comparam cu o seccesiune adevarata – cum a fost aceea a Jugoslaviei.
    Rai-rai – dar KGB istii sau cine or mai fi fost, in frunte cu Gorbaciov au actionat cu inteligență, fantezie si pargmatism scotandu-si si propria tara și tritoriiie aservite din criza economica
    si functionala in care ajunsesera la momentul epuizarii comunismului.
    ***
    Cred ca setea de descifrare a resorturilor anului 1989 ne va conduce in cele din urma la
    dezvaluirea rolului Chinei care vine tare din urma.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Lucian Bondoc
Lucian Bondoc
Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 - ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro