miercuri, ianuarie 20, 2021

„Trilogia” elitelor de facto din România (II) – Evoluții cheie în perioada 1990 – 2020

Revin la subiectul întrerupt odată cu apariția pandemiei COVID-19 (1), și anume la evoluția elitelor de facto românești din ultimii 30 de ani.

În prima parte (2), am încercat să arăt de ce momentul decembrie 1989 a fost de fapt unul de fractură profundă a elitelor românești, care încă are ramificații complexe până în prezent și nu s-a vindecat complet.

Cele ce urmează încearcă să evidențieze etapele principale ulterioare și momentele cheie ale acestora dintr-o perspectivă de direcții și decizii majore.

În esență, ceea ce s-a întâmplat după 1989 poate fi analizat prin prisma fracturii inițiale respective și urmărind 3 dimensiuni principale – (a) o dimensiune geopolitică, (b) una raportată la cicluri electorale și (c) o dimensiune legată de unele decizii majore în intern în contextul primelor două dimensiuni.

Din punct de vedere cronologic, am optat pentru o prezentare structurată mixt pentru că nicio dimensiune nu ar reflecta doar ea evoluțiile principale respective.

Având în vedere vastitatea subiectului, abordarea va rămâne una mult simplificată (și fără patimă).

26 decembrie 1989 – 20 mai 1990 – consolidarea pro-sovietică și acceptarea majoritară

După cum menționam și în articolul anterior pe această tematică (3), momentul decembrie 1989 și lunile imediat următoare au marcat prevalarea și consolidarea la vârf a facțiunii pro-sovietice.

Printre alte aspecte, din primele 30 de decrete semnate de Ion Iliescu, 13 priveau direct cadre la vârful instituțiilor „de forță”, majoritatea rechemate în activitate în decembrie 1989 din rezervă și suspectate de spionaj pentru URSS.

Nicolae Militaru, de exemplu, considerat spion sovietic dovedit cam în toate lucrările identificate care-l menționează, a fost privit de 3 din primele 4 acte semnate oficial de Ion Iliescu, fiind pus în fruntea Ministerului Apărării și a Securității la peste 10 ani de când fusese trecut în rezervă de Ceaușescu.

Vasile Ionel (altfel, om capabil, dar grevat de trecerea în rezervă cu ani în urmă de Ceaușescu pe fondul suspiciunilor facilitate de perioada de la Moscova și relația cu o rusoaică) a fost privit de 2 din cele 30 de decrete respective și ajungea, cu ocazia respectivă, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, în locul generalului Gușă.

Mihai Caraman a fost numit șef al Serviciului Informatii Externe (denumit Centrul de Informații Externe la momentul numirii) la 10 ani de la trecerea în rezervă pentru suspiciuni de colaborare prea strânsă cu sovieticii. Era un bun profesionist din tot ce am citit pe subiect. Problema este aceea că (a) (și) prin numirea sa, poziționarea post-decembristă a statului român față de Vest devenea foarte clară (Mihai Caraman spionând cu succes NATO și lucrând mai toată viața profesională pe direcția Vest); (b) raportarea față de Est era, iarăși, clară, prin prisma colaborării sale trecute cu sovieticii (chiar dacă mergem pe ideea ca a fost vorba de o colaborare în limitele acceptate/trasate de România și nu a fost o depășire a acestora, cum a bănuit Ceaușescu), (c) Mihai Caraman înțelegea, desigur, semnificația numirilor lui Militaru și Ionel și (d) ar fi trebuit să știe, oricum, că urma să se afle intr-un conflict de interese potențial raportat la interesele reale ale țării în noul context global sau măcar că semnalul dat către exterior de numirea sa în funcția respectivă nu avea cum să fie util României în acel context. Putea să-și fi adus aportul de expertiză și sfaturi și altfel.

Practic la vârful principalelor instituții de forță (amintesc că prin Decretul nr. 4 al lui Iliescu, Securitatea fusese trecută în subordinea Ministerului Apărării – deci, a lui Militaru și prin Decretele nr. 22 și 24 Chițac fusese adus și promovat în conducerea Ministerului de Interne), garnitura inițială dădea un mesaj destul de clar celor care voiau să îl vadă, atât în extern, cât și în intern, inclusiv în cadrul institutiilor respective.

Victoria aripii pro-sovietice fusese una, totuși, fragilă, din motivele explicate în articolul anterior pe acest subiect. Pe fondul greșelilor majore tactice ale forțelor de dreapta, o parte importantă a rețelelor de influență din stat și societate au fost „recuperate” spre a sprijini sau măcar coopera cu noua putere.

În ceea ce privește instituțiile de forță, am detaliat principalele măsuri de atragere (cu rezultat mixt) în primul articol privind acest subiect. 4 În esență, segmente abile relațional și informațional care, în scenariul promovat de forțele de dreapta la momentul respectiv, nu aveau un loc de muncă și riscau potențial și răspunderea juridică în masă și oprobiul public, au fost sau au devenit înclinate să sprijine scenariul care le oferea un viitor mult mai atractiv/sigur.

S-a și manipulat extensiv în jurul ideii că dacă nu ar fi fost sovieticii, ar fi fost occidentalii și cu ei ar fi fost mai rău, fiind prezentate ca argument cerințele politice de dreapta ce vizau aparatul de stat. O parte a membrilor a fost, astfel, „cooptată” până în ziua de azi chiar daca în procente în reducere graduală. Restul (majoritatea) au rămas poziționati, tot până în ziua de azi, împotriva pro-sovieticilor.

În ceea ce privește partea „civilă”, s-a mers pe o atragere a mai tot ce însemna rețele de influență în societate. Aceasta s-a făcut atât prin specularea unui fond cultural comun (și, parțial, a unor complicități comune), cât și prin distribuirea a numeroase părți din patrimoniului de stat către elitele care le gestionau în fapt. Desigur, implicațiile nu au fost doar economice.

Fosta nomenclatură – segmentul cel mai abil politic – a și sprijinit aripa Iliescu de la început, păstrarea cât mai mult a status-quo-ului fiind principala sa șansă pentru perpetuarea pozițiilor de putere în societate.

La primele alegeri după 1989 (din 20 mai 1990), Ion Iliescu obținea 85% din voturi, iar FSN peste 66%. Mineriadele din 1990 tranșau pentru mai mulți ani configurațiile de putere.

21 mai 1990- 27 septembrie 1992 – menținerea facțiunii pro-sovietice, gestionare în loc de reformă, căderea URSS și primul moment major de cotitură ratat. Un nou echilibru de forțe

2.1 1990-1991 – Încet cu pianul pe scări

Deși majoritatea politică zdrobitoare de care se bucura FSN ar fi permis, teoretic, reforme rapide si îndrăznețe, un număr de factori au jucat de la început în sens contrar și, în cele din urmă, au prevalat.

În primul rând, fractura de la Revoluție și schimbarea modelului politic făceau echilibrul de forțe instabil aproape prin natură, îndemnând la manevre prudente și atente la co-interesări.

În al doilea rând, noul context politico-economic necesita în sine un oarecare timp de analiză, iar elitele de facto nu aveau expertiză economică și de politici publice potrivită acestuia. Durata de analiză și calitatea au fost grav afectate și de faptul că alternativa de a căuta sprijin metodologic în Vest nu era cu adevărat acceptabilă politic pentru facțiunea care prevalase la Revoluție.

În al treilea rând, păstrarea puterii majoritar de către comuniști, dar pe un fond marcat evident de dorința de democratizare reală exprimată de populație a generat un context de neîncredere a multor cercuri de putere din stat în mai tot ce provenea din zona civilă (în continuitate culturală cu abordarea din comunism, de altfel) și o reticență în a coopta în mod real în procesul de decizie resurse proaspete. Or, logic, formate timp de decenii pe circuitele anterioare, elitele existente nu aveau cum să găsească doar în interiorul lor resursele transformării rapide a țării. Ideea că problemele proveniseră în principal din decizii aberante ale familiei Ceaușescu și că nu țineau, în bună parte, de aspecte structurale mai largi era eronată.

Nu în ultimul rând, Occidentul nu avea încredere, evident, în noua putere pe care o vedea mult prea apropiată de URSS (și cele de mai sus explică de ce), văzând și o fereastră de oportunitate nesperată (dar înțeleasă eronat politic) în dimensiunile și direcția de profunzime a valului popular de la Revoluție.

România a fost singura țară din Europa Centrală și de Est unde puterea a fost preluată după trecerea la economia de piață tot de forțe de stânga, și nu de dreapta. De altfel, în primul guvern post-revoluționar, din 31 de miniștri, 23 erau foști membri ai Partidului Comunist 5.

În cartea sa „România după Malta” 6, Adrian Năstase menționează că acest aspect (pe lângă evenimentele de consolidare din 13-15 iunie 1990) a deranjat Occidentul și că România a fost mult mai puțin ajutată financiar în primii ani după Revoluție față de alte țări, deși el a avertizat că aceasta va ajuta mai mult forțele politice conservatoare din țară. Este foarte posibil ca Occidentul să nu fi văzut, într-adevăr, nici un sens în sprijinirea financiară nerambursabilă la acel moment, banii putând fi foarte ușor deturnați tocmai înspre întărirea celor ce controlau de fapt țara, care erau forțe conservatoare de stânga, cu cercul cheie sprijinit masiv de sovietici la Revoluție.

În orice caz, lipsit de sprijin occidental nerambursabil, fără expertiză de politici publice adaptată noului context economic și politic, neîncrezător în Occident, cu imaginea proaspătă în minte a liderului anterior răsturnat de la putere, în bună parte, pentru că nu asigurase un nivel de trai decent și concentrat pe păstrarea puterii, inclusiv pentru a se proteja de responsabilitățile de la momentul Revoluției, Ion Iliescu s-a ferit de orice reforme de substanță.

2.2 Dizolvarea URSS în decembrie 1991 și momentul cheie al ratării deschiderii reale spre Vest și dezvoltării economice din iunie 1992

La 8 decembrie 1991, liderii rus, ucrainean şi belarus au semnat tratatul ce punea practic capăt URSS. La 25 decembrie 1991, la doi ani de la Revoluția română, Mihail Gorbaciov demisiona.

Cu doar 6 luni mai devreme, în primăvara anului 1991, România devenise singurul stat fost membru al Pactului de la Varșovia care semnase după căderea Zidului Berlinului un amplu tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică care dădea, practic, un fel de drept de veto Moscovei în privința oricărei alianțe a României cu o țară occidentală.7

Jocul era, însă, deja în schimbare și segmente de elită din ce în ce mai mari – inclusiv o parte din cele care pierduseră lupta subterană la Revoluție – presau pentru ruta vestică, desființarea Uniunii Sovietice permițând să se vadă mai ușor pădurea de copaci.

În contextul de mai sus, au apărut disensiuni majore în cadrul FSN între aripa Iliescu și aripa Roman. Deși Ion Iliescu pierde în martie 1992 bătălia pentru controlul FSN, acesta câștigă războiul din anul respectiv, cu consecințe majore pentru România.

Înființarea FDSN de către aripa Iliescu, respingerea în cadrul Conferinței Naționale a FDSN din 27-28 iunie a variantei deschiderii către capitalul extern și privatizării rapide, considerată „de șoc” și câștigarea alegerilor din toamnă au marcat menținerea controlului asupra țării și a direcției pro-Est. Ultima încercare de deschidere mai mare spre Vest din prima decadă de după 1989 a fost înăbușită cu minerii.

Majoritatea intelighenției a pierdut atunci o bătălie esențială și nu doar pe plan geopolitic. După cum s-a detaliat în alte lucrări, cei care au câștigat, pe seama întregii țări, au fost foștii nomenclaturiști comuniști (mult mai experimentați politic) cu sprijinul aripii pro-sovietice (Ion Iliescu fiind el însuși un abil nomenclaturist), al unei părți din managementul și aparatul de stat dar și al unei părți a intelighenției care depindea de colaborarea cu statul. Atunci a și fost momentul real al scindării fostului Partid Comunist în două aripi distincte.

Am explicat mai în detaliu cu altă ocazie 8 de ce decizia lui Iliescu/a FDSN din iunie 1992 de atunci a fost fundamental eronată pentru evoluția economiei românești. În esență, aceasta a condamnat din start, în mare măsură, industria românească pentru că mulți dintre cei care controlau de facto întreprinderile din țară nu aveau know-how adaptat unei economii de piață, nu aveau bani proprii să investească în modernizări și au fost tentați frecvent să ia din capitalul și bunurile întreprinderilor respective (pentru a dezvolta afaceri proprii), în loc să încerce să le întărească.

Pe fondul penuriei de capital și accesului multor “foști” la întreprinderi pe care nu se pricepeau să le gestioneze, mai ales în noul context extern, „strategia” respectivă a indus unor segmente vaste de elite comportamente valorice dezastruoase și a dat înapoi țara într-o prima fază cu peste un deceniu. În perioada 1990-1996, volumul total al investitiilor străine în România nu a depășit în jur de 1 md de dolari (Polonia a beneficiat de aproximativ 14 miliarde în aceeași perioadă 9), iar PIB-ul din 1989 a fost depășit abia în 2002.

Gestiunea economică a dreptei din perioada 1996-2000 a inclus destule erori, dar imputarea dezastrului industriei românești de către stânga politică dreptei politice e una din cele mai mari mistificări de după Revoluție. Varianta „de șoc” a fost, de fapt, cea aleasă în 1992.

Diferența între „strategia” de la noi și cea a polonezilor (care au optat pentru privatizare rapidă și deschidere către exterior pentru capital și know-how – pentru că nici ei nu le aveau în intern) este reflectată de diferența (ponderată cu populația) economică și socială dintre Polonia și România din prezent. Adică, e departe de a fi perfect și la ei, dar este evident că stau semnificativ mai bine în numeroase privințe, polonezii înregistrând, de altfel, în 2019, al 27-lea an la rând de creștere economică și având mult mai multe (proporțional) companii locale în topul primelor 500 de companii din regiune.

Este posibil ca prăbușirea URSS sa fi avut un rol negativ în decizia respectivă din iunie 1992. Cu susținătorul din Est în degringoladă, Iliescu a fost stimulat suplimentar să meagă pe calea care garanta cumpărarea de loialități locale și păstrarea tuturor pârghiilor economice mai mult timp – anume, cea a închiderii României către exterior și distribuirii patrimoniului statului către segmentele cooperante.

In orice caz, Iliescu este cel care a creat, de fapt, „capitalismul de cumetrie” criticat tot de el ani mai târziu. Acesta a fost o consecință cvasi-inerentă strategiei decise în iunie 1992.

Până la urmă, România tot a vândut, dar mult mai târziu și mult mai ieftin, fiind căpușată masiv între timp de români. Destui dintre cei care astăzi clamează patriotismul au pus umărul fără să vrea sau cu știință la subdezvoltarea României pentru decenii și la plecarea a 3,5 milioane de români din țară.

În fine, pe fondul negocierilor din 1992 dintre diverse segmente de elite de facto, de la o prevalență clară a factorului pro-sovietic la momentul decembrie 1989, se trecea la o simbioză/alianță mai echilibrată, dar păguboasă între acesta și segmente ale elitelor de facto românești (în principal, din zonele menționate mai sus) co-interesate economic într-un mod, de fapt, contrar interesului general real.

1992 – 1996 – Mimarea deschiderii spre Vest. Creșterea presiunii în contextul primului val de războaie iugoslave

Abil politic, Iliescu îl înlocuise pe Mihai Caraman de la șefia SIE încă din aprilie 1992, la câteva luni de la dizolvarea URSS (și pe fondul discuțiilor cu secretarul general al NATO, Manfred Wörner),10 încercând să sugereze o desprindere de Rusia. Era un semnal util atât extern, cât și intern, în contextul negocierilor cu segmente de elită de facto românești pentru un nou echilibru de putere. Vasile Ionel fusese si el schimbat/mutat din aprilie 1991 (devenind, însă, șef al Administrației Prezidențiale până în septembrie 1994, după care a fost consilier prezidențial al lui Iliescu pentru apărare și siguranță națională și participant la întâlnirile Consiliului Suprem de Apărare a Țării până în 1996).

Consensul de la Snagov și Acordul de Asociere al României cu Comunitatea Europeană din februarie 1993 reflectau același context, precum și presiunile interne în creștere spre o cotitură mai de substanță a României pe plan geopolitic.

Modificarea pare să fi fost, însă – la nivel de conducere – mai degrabă una de fațadă, o aplicare a vechii strategii “zicem ca ei și facem ca noi”.

Este evident că o parte a segmentelor participante au fost sincer de bună credință, dar aripa Iliescu care controla, de fapt, statul român se pronunțase deja pe fondul problemei cu ocazia Conferinței Naționale FDSN din 27-28 iunie menționate mai sus. A te pronunța pentru o închidere economică, dar a milita pentru integrare europeană reală erau aspecte contradictorii.

Cercul intim conducător a continuat să obstrucționeze tacit orice deschidere cu adevărat de substanță spre Vest și să întrețină relații ambigue cu Rusia în multiple privințe (încercarea de a avea relații bune cu vecinii fiind ceva normal în sine, dar contextul de atunci era mult mai complex, din motivele menționate mai sus).

1996-2000 – Câștigarea alegerilor de forțele de dreapta, degringolada prelungită a Rusiei, contextul Kosovo și creșterea în putere a segmentelor anti-sovietice

Pe fondul deteriorării situației economice și al primului val de războaie iugoslave, segmentele care pierduseră lupta din iunie 1992, precum și cele care pierduseră în 1989 dobândiseră deja ceva mai multă tracțiune.

Dacă forțele de dreapta au câștigat în 1996 votul popular, realitatea puterii era mult mai complexă. De altfel, forțele de dreapta reprezentau o alianță destul de eterogenă din punctul de vedere al segmentelor reprezentate. În plus, cei 6 ani anteriori fără reforme reale presau spre măsuri de substanță care nu aveau cum să nu erodeze baza noii guvernări – nu doar populară, dar și „facțională” din punctul de vedere ale segmentelor de elită care o susțineau.

Ceea ce s-a și întâmplat. Pe fondul (a) reformelor destul de importante (și care vin mereu cu un efect disruptiv pe termen scurt), (b) slabului suport din partea administrației publice abordată inabil politic și economic, (c) lipsei de experiență administrativă proprie în multe privințe și unui număr de erori, precum și (d) al slabei comunicări, dreapta a decontat, de fapt, și cei 6 ani anteriori.

Stânga politică a păstrat toată această perioadă majoritatea butoanelor de putere de profunzime. Împărtășesc părerea că Emil Constantinescu nu a fost „învins” de serviciile secrete (segmente importante chiar l-au susținut), ci mai degrabă de problemele de mai sus și de conștientizarea lor tardivă, dincolo de faptul că adversari politici au avut întotdeauna segmente care i-au sprijinit și din zona respectivă.

Meritul perioadei rămâne, însă, acela al valorificării contextului Kosovo. Istoria are numeroase momente cinice. Drama iugloslavă a ajutat mult geopolitic România și a reprezentat un moment de cotitură reală spre Vest la nivelul unor segmente de elită importante (și pe fondul unor evoluții globale mai vaste). Chiar dacă dreapta pierdea alegerile în 2000, segmente de elită care pierduseră la Revoluție și altele noi căpătau încrederea că era vorba despre o oportunitate reală.

Amintesc că România depusese cererea de aderare la UE încă din iunie 1995, dar – pe fondul explicat mai sus – nu fusese luată prea în serios. Printre motivele semnificative pentru care România devenea oficial candidat în 1999 și soarta acelei cereri nu a fost aceeași cu cea a Turciei de acum peste 20 de ani se numără și cel de mai sus.

2000-2004/2005 – Consolidarea alianței formate în iunie 1992 din primii 2-3 ani. Momentul cheie 11 septembrie 2001. Virarea americană de profunzime în contextul condiționalităților NATO și UE

Decăderea evidentă de putere și degringolada prelungită din spațiul fost sovietic, precum și avansarea mondializării creaseră premisele și presiunile pentru o virare mai de substanță spre Vest. Alianța formată în iunie 1992 (menționată mai sus) reușise, însă, să păstreze principalele butoane de putere. 2000 și 2001 au fost chiar ani de consolidare puternică după destabilizarea parțială din perioada 1996-2000.

O altă dramă din afara României urma, însă, să sprijine reechilibrarea de forțe interne și să faciliteze contraofensiva.

Este vorba despre atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 care au marcat intrarea SUA într-un nou ciclu strategic. Acesta era mult mai orientat către exterior și spre consolidarea modelului unipolar, Polonia, România și Turcia câștigând semnificativ în relevanță.

Negocierile în vederea aderării la NATO și Uniunea Europeană au dat expresie concretă fondului de mai sus și au marcat o dezvoltare a colaborării de profunzime.

Ca să începem cu partea economică, mai simplă în esența evoluțiilor, încheierea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană a dat confortul unei ancorări stabile la zona de prosperitate europeană. România a rămas expusă față de economii mai puternice din cadrul Uniunii, dar a beneficiat de fonduri de convergență (că ar fi putut fi folosite mai bine, este altceva), acces destul de facil la o piață mare, precum și de protecția acordurilor comerciale europene față de alte blocuri economice. Nu e deloc totul lapte și miere în aceste procese, dar era alternativa mai bună din motivele explicate mai pe larg cu o ocazie anterioară.

Aderarea la NATO în 2004 a fost o realizare geostrategică deosebită a României, dar a fost probabil condiționată în mod logic și de o curățare a elitei de unele paliere văzute ca pro-ruse sau șantajabile de Rusia prin prisma Revoluției și haiduciilor de după.

Alegerea lui Traian Băsescu ca președinte in decembrie 2004, sprijinit de forțele politice și administrative pro-occidentale din țară, a creat oportunitatea contraofensivei pe mai toată linia, nu doar cu privire la contextul pur NATO, ci și în privințe mai ample.

Pierderea alegerilor de Adrian Năstase a marcat ieșirea cu adevărat a României din ciclul anterior, cel puțin din perspectivă occidentală, precum și perturbarea bazei rețelelor de rentă sistematică consolidate în iunie 1992, dar a avut și consecințe negative:

  1. Stânga politică a fost tentată să considere că nu merită să încerce cine știe ce reforme mai de substanță pentru că se pierd alegerile (este corect de recunoscut că guvernarea Năstase a fost una care a pus un accent important pe competență administrativă și a avut rezultate economice bune, chiar dacă facilitate parțial de reformele dreptei din 1996-2000). Din păcate, după aceea, stânga a revenit, în bună parte, la abordarea configurată din primii ani de Iliescu, cu lăsarea reformelor importante pe seama adversarilor politici pentru a fi repropulsată facil la putere în ciclul electoral următor;
  2. Răfuiala din cadrul stângii după căderea lui Adrian Năstase a marginalizat foarte multe persoane care fuseseră susținute de acesta pe bază de merit (lunga prezență a acestuia în cadrul de putere al stângii și abordarea sa destul de autoritară rezultase în rețele vaste de persoane promovate de el). Stânga nu și-a revenit nici astăzi din abordarea respectivă pentru că numărul înlocuitorilor care erau cu adevărat de valoare a fost și mult mai mic și fragmentat ca viziune.
  3. Pentru mulți șefi ai stângii, lecția a fost una a privilegierii frecvente a loialităților cointeresate economic și a evitării ruperilor de ritm.

Desigur, se poate spune că valoarea profesională este un aspect relativ dacă permite direct sau indirect și perpetuarea sau dezvoltarea unor rețele închise în mare măsură și bazate pe rente în grade importante, dar nuanțele conteaza și ele.

2005 – 2015/2016 – contraofensiva

Ce pare că s-a întâmplat mai concret, pe fondul aderării la NATO, este că segmente din elita politică susținute de segmente din autoritățile de forță din România, inclusiv dintre cele care pierduseră inițial bătălia din 1989 au demarat o luptă fără menajamente cu o bună parte din cei care ajunseseră la putere sau se racordaseră la aceștia în perioada anterioară.

Obiectivul a vizat tragerea covorului economic și de putere de sub picioarele unei părți importante din elita de facto de după 1989. Nivelul profund al luptei a devenit vizibil și pentru publicul larg tocmai datorită dimensiunilor, mizei si taliei actorilor, precum și componentei parțial geopolitice.

6.1 Pregătirea tablei de șah

Contraofensiva a implicat/necesitat în mod natural înlocuiri/promovări vaste de personal. Cine se uită la monitoarele oficiale mai ales din perioada de început a președinției lui Traian Băsescu poate observa numeroase promovări de magistrați, precum și multe exemple de cadre din servicii, poliție, sau armată avansate și trecute în rezervă cu aceeași ocazie.

6.2 Decizia majoră de includere a corupției între problemele de securitate națională

Modul principal de acțiune a fost bazat pe lupta anti-corupție. Aceasta nu reflecta doar o așteptare morală naturală, inclusiv din partea partea populației, dar permitea și vizarea eficientă a multora dintre cei priviți de ingrijorarile NATO având în vedere modul de plecare din decembrie 1989 și haiduciile de după. In plus, tipologia acesteia a permis rezolvarea atât a unor probleme care țineau pur de securitate națională și de condiționalitățile NATO, cât și a altora.

Includerea corupției în 2005 între factorii de risc pentru siguranța națională, precum și măsurile incluse, printre altele, în Hotărârea de Guvern nr. 231/2005 (privind strategia națională anticorupție) au reprezentat pași juridici importanți privind cooptarea serviciilor secrete în efortul respectiv. Nu comentez cu privire la slăbiciunile tot juridice ale cadrului respectiv – cred că destule nu au fost ocazionate de incompetență, ci de o preocupare de a manevra discret, mai ales în primii ani, pe fondul unui raport de forțe defavorabil.

Per total, eficiența a crescut foarte mult, implicarea fiind utilă și prin prisma faptului că aparatul de justiție de la momentul de plecare era inevitabil grevat parțial el însuși de modul de construire a rețelelor de putere din primii 15 ani de la Revoluție.

Pare că principalele linii de motivație și de acțiune din spate au fost în număr de patru-cinci, cu diverse grade de susținere.

O primă dimensiune a fost pur geopolitică, respectiv afectarea intereselor rusești în zonă și deconectarea de cât mai multe puncte de influență, o parte dintre cei vizați făcând parte din elita petrestroikistă care a câștigat puterea la Revoluție, unii fiind destul de probabil șantajabili/controlabili de Rusia.

O a doua linie a vizat o curățare mai generală ca un corolar necesar revigorării statului și în reacție la îndemnuri de la indivizi, precum Sorin Ovidiu Vântu, de genul “întăriți-vă statul domnilor”.

O altă dimensiune a fost una de creștere a influenței în ansamblul societății, segmentele implicate în luptă fiind dintre cele mai marginalizate în primii ani după Revoluție.

O a patra dimensiune, încurajată masiv și de Occident, a vizat eliminarea barierelor artificiale în calea capitalului străin, favoritismul și corupția fiind modul local de a contracara slăbiciunea economică și organizațională și nenumăratele decizii proaste de politici publice, dincolo de unele obișnuințe păguboase.

Cu alte cuvinte, pentru că în lupta directă și liberă cu companii străine, o parte din companiile românești nu făceau față (și destule nici nu au folosit timpul când nu le cerea nimeni socoteală să se pregătească), acestea erau protejate prin piedicile directe și indirecte în calea companiilor străine (și a celor romanesti neincluse în rețelele) concurente.

Desigur, mai ales dacă era aplicată inabil, această dimensiune avea vocația să aibă rezultate mixte pentru interesul general al României, dar ținea de implementarea unor politici de deschidere asumate în tratatele de aderare și față de care fusese timp suficient pentru pregătire (doar că prost folosit în mare parte).

În plus de cele de mai sus, s-a simțit uneori, „pe persoană fizică”, și o a cincea dimensiune, și anume una de acțiuni de decuplare de la resursele statului a unor grupuri doar pentru le înlocui parțial cu altele, precum și de a pune presiune pe mulți decidenți într-un mod artificial. Aici a jucat și faptul că agenda unora din segmentele implicate în contraofensivă pare să fi devenit gradual mai largă raportat la imperativele inițiale, fractura din decembrie 1989 și – „pe persoană fizică” – atractivitatea cât mai multor puncte de influență inducând obiective mai extinse decât cele necesitate strict de NATO.

Unele dintre liniile de mai sus se influențează reciproc.

Trebuie înțeles foarte bine că perioada Băsescu a fost mult mai conflictuală prin comparație cu cea a lui Ion Iliescu doar în parte din cauza personalităților acestora, într-adevăr, diferite.

O parte mult mai importantă a ținut, de fapt, de liniile de mai sus, respectiv de intrarea elitelor de facto ale României într-un război intern dur de înlocuire, cu implicarea unor segmente profunde cu mare putere economică și de influență și cu interferențe occidentale și fost-sovietice.

Acest conflict nu s-a finalizat (și nici nu pare să aibă șanse solide în acest sens prea curând dacă nu se ajustează strategia).

Motivele prelungirii conflictului țin și de revigorarea luptei geopolitice în regiune. Ele sunt însă în principal interne, legate de ghinionul crizei economice din 2007-201 (11) și modul defectuos de gestionare al acesteia, precum și de o serie de excese și erori tactice ale „contraofensivei”, după cum vom discuta pe scurt în următoarele două secțiuni.

6.3 Ghinionul crizei economice globale

Criza economică globală din 2007-2010 a reprezentat un ghinion disproporționat pentru România. Dacă ar fi intervenit câțiva ani mai târziu, alta ar fi fost probabil situația.

În primul rând, criza respectivă a dat țara înapoi cu ani buni, pe plan macro-economic, dar aceasta nu ar fi fost mare lucru în sine, multe alte țări fiind în situații mai proaste în această privință.

Mai important a fost conflictul dintre președinte și prim-ministru cu privire la cum ar trebui să fie gestionată criză și care să fie liniile mai largi de poziționare pe unele planuri.

Conflictul respectiv a agravat mult problema economică și a jucat masiv în accentuarea polarizării politice și societare și în intrarea luptei dintre segmentele de elite mai largi într-o fază de termen lung.

Cu privire la agravarea problemei economice, România a fost, astfel, afectată suplimentar de iresponsabilitatea guvernării Tăriceanu de la acel moment (parțial, un simptom al conflictului mai larg din spate) care a făcut necesară recalibrarea radicală a costurilor, în contextul în care multe salarii și pensii au fost mărite cu 50% când toată lumea occidentală era în plin cutremur economic.

Răspunsul lui Traian Băsescu și PDL a fost din păcate eronat pe plan politic. Deși poziționarea de principiu respectivă a fost una de responsabilitate, aspect ce trebuie recunoscut, opțiunea de aplicare nu a fost bună.

Operând o reducere de 25% a salariilor mai tuturor din sectorul public, in locul unei reorganizari partiale, au nemulțumit mai toți funcționarii publici, căzând în capcana întinsă de adversarii politici, rezultatul alegerilor următoare fiind doar o formalitate. De altfel, reducerile efective pentru mulți funcționari nu au fost doar de 25%, numeroase sporuri fiind, de asemenea, afectate masiv, mărind frustrarea.

După ce stânga trăsese concluzia păguboasă în 2004 că nu prea merită politic să promovezi preponderent politici responsabile pentru că pierzi alegerile, era rândul dreptei să „descopere” în mare parte același lucru.

S-a insuflat astfel multora din tot spectrul politic gândul că ar fi preferabil politic să te comporți iresponsabil (sau, oricum, să eviți reformele de substanță) pentru că aceia care vor urma vor fi forțați să ia măsuri drastice de reechilibrare a țării, care-i vor repropulsa ușor la putere pe primii.

Consecințele se văd până în prezent, Măsurile excesive de creștere a cheltuielilor, dar nu și a investițiilor, din perioada 2016-2019 au adus mult cu o repetare a strategiei din 2008, strategie dovedită atunci destul de eficientă politic pe termen scurt, dar cu mari riscuri pentru țară pe termen mediu și lung.

Ce s-a întâmplat anul acesta, în așteptarea alegerilor din 2020 arată tocmai dificultatea acestei dileme pentru toate partidele politice chiar dacă stânga rămâne campioana păguboasă a populismului și pomenilor electorale nesustenabile din ultimii 15 ani, inclusiv prin destule din actele normative adoptate în Parlament anul acesta.

Revenind la momentul 2008, problema de fond și modul în care s-a răspuns au stimulat și polarizarea politică a societății care s-a tot accentuat și din care a devenit dificil să mai observi pădurea de copaci.

Nu în ultimul rând, s-a simțit că modelul economic vestic ajunge la un punct de tensiune fix când România spera să beneficieze maxim de el pentru mult timp, odată cu aderarea la blocurile economice și politice vestice. S-a simțit mai ales că alinierea de interese dintre SUA și UE începe să se fisureze, aspect de natură să complice mult opțiunile României.

A fost facilitată astfel intrarea conflictului dintre elite într-o fază de acutizare cu contraatacuri.

6.4 2009 – 2015/2015-2020 – Accelerarea luptei anti-coruptie. Intrarea elitelor de facto într-o fază de acutizare a conflictului, care a stimulat si derapaje. Contraofensiva la …contraofensivă. Faza de semi-blocaj

În contextul în modificare de după criza economică din 2007-2010, extinderea luptei anti-corupție într-un mod rapid în multe zone care strânseseră capital politic, financiar și forță mass-media a generat, în reacție, coaliții formate din forțe cu vectori diferiți, dar care au început să lupte din ce în ce mai puternic și coordonat.

O serie de excese preocupante din mai multe perspective, precum și strategii greșite, de genul arătării ostentative a forței și atacului simultan pe fronturi foarte largi, au stimulat alianțe de conjunctură și au semănat germenii regresului. A contat și faptul că a combina instituții care lucrează pe bază de ținte (cum sunt serviciile din orice țară) și instituții care sunt presupuse să plece de la fapte și să vadă către ce persoane duc, cum sunt magistrații, duce inevitabil la un risc crescut de excese și abuzuri. Soluția nu este să se renunțe la aportul serviciilor pentru obiective de interes general, dar de circumscriere mai atentă a mecanismelor si aspectelor de „checks and balances”.

Conflictul dintre Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu și vizarea Curții Constituționale au fost probabil elemente importante pentru acutizarea conflictului și demararea unei contraofensive la …contraofesivă.

După cum am menționat și cu o altă ocazie, cu privire la acest ultim aspect, punctul de cotitură în sens de „reechilibrare” a peisajului de putere a fost probabil unul intern, legat de cazul destul de penibil instrumentat împotriva lui Toni Greblă.

Nu discut persoana în sine, dar în cazul concret respectiv, un judecător la Curtea Constituțională a fost urmărit timp de cel puțin șase luni și în baie cu privire la un dosar în care părea că omul era mult mai important decât faptele (care vizau în bună parte niște struți și capre) care a trenat ani de zile și în care acesta a și fost achitat acum câțiva ani. Și componența CCR suferise modificări între timp.

Se pare că la momentul dosarului Greblă, magistrații CCR și-au dat seama că unele segmente din serviciile secrete și magistratură se implică într-un mod politic, dincolo de revelația la un mod mult mai concret că și ei ar putea urma pentru diverse pretinse fapte (nu că aspecte mici, dacă ar fi dovedite, nu ar fi relevante moral). A început șirul de decizii ale Curții Constituționale de îndiguire a segmentelor respective și nu doar a lor, cu toate daunele colaterale aferente.

Decizia CCR din 30 mai 2018 ce l-a obligat pe Președintele României să o demită pe Codruța Koveși a mers mult prea departe juridic, închizând, însă, aparent un cerc, de fapt, politic și având izul de mutare de genul cine lovește primul.

Pe plan politic vizibil, subiectul este cunoscut. S-a încercat direct și de mai de multe ori „aruncarea copilului cu apa din copaie”, OUG 13/2017 fiind printre exemplele de notorietate și printre nejuriști.

Din păcate, parțial, s-a și reușit, modificările aduse multor acte normative (și neînlocuirea prevederilor respective) limitând posibilitățile de eficiență și în numeroasele zone unde aceasta rămâne foarte necesară.

Ar fi o eroare, totuși, să nu se înteleagă complexitatea subiectului și faptul că abordări greșite au fost și în cadrul luptei anti-corupție, după cum am explicat mai pe larg cu o altă ocazie.12

S-a ajuns cumva în situatia în care segmente de elite care au urmărit, în principal, obiective bune au folosit și mijloace din ce în ce mai proaste, și altele care au sprijinit direct sau indirect, in principal, obiective, de fapt, păguboase pentru România au ajuns, sub presiunea primelor, să sprijine mijloacele bune (dar tot pentru obiective, în parte, contestabile). Rezultatele pentru România sunt mai degrabă proaste.

Este important să se înteleagă și faptul că o parte din segmentele de elite implicate de ambele părți nu sunt, de fapt, aliniate între ele în destule privințe și nu au aceleași caracteristici. Conflictul a stimulat o concentrare pe frontul principal și a generat destule alianțe de conjunctură care includ și în cadrul alianței din iunie 1992 mulți oameni de bună credință și facțiuni moderate. Generalizări nu doar că nu ar fi corecte pe fond, dar nu sunt nici eficiente tactic.

Un rol în reechilibrarea paguboasă actuală l-a avut și contextul international. Polarizarea societăților vestice, tensiunile dintre UE și SUA după 2016, odată cu alegerea lui Donald Trump ca președinte, precum și aplicarea progresivă a planului Rusiei de contracarare a avansului occidental oriunde se poate, au contat.

Politica SUA din ultimii ani a continuat, de exemplu, să favorizeze geostrategic România, dar a implicat o trecere a dimensiunii valorice în planul doi al discursurilor publice, spre deosebire de cazul UE (aspect în curs de schimbare în prezent).

Cu caracter mai general, evoluțiile respective au încurajat și alți poli de putere să intervină mai hotărât și mai diversificat comunicațional în România, într-un context facilitat de amploarea conflictului care a făcut ca orice aliat să fie bun pentru politicienii expuși.

2020 a reprezentat un an care a reflectat stăvilirea contraofensivei păguboase respective, dar și fondul complex de mai sus și situația de semiblocaj pe multe puncte.

7 Unele concluzii

În general, suntem cu toții înclinați (a) spre o evaluare binară –bun-rău, prost-deștept, cinstit-hoț, iar (b) în cazul în care nu identificăm opusul ideatic, tindem să vedem lucrurile în cadrul aceleiași categorii (gen, sunt toți o apă și un pământ). Realitatea este, însă, rareori cu adevărat binară și cu atât mai puțin în România ultimilor 30 de ani.

Dincolo de fractura din decembrie 1989, principalele probleme de fond ulterior au fost acelea că (a) elitele de facto au ieșit din Revoluție în mare parte defazate față de direcția populară, (b) nu au avut mulți ani o viziune unitară cu privire la soluțiile principalelor probleme ale României, (c) strategia adoptată în iunie 1992 era cam cea mai proastă posibilă și (d) punctul socio-economic de plecare și inerțiile create destul de rapid de trauma inițială din decembrie 1989 și de strategia dezastruoasă din 1992 au creat un coktail care a lăsat puțin loc pentru căi de mijloc, care să minimizeze daunele colaterale ale luptei. Cele de mai sus au creat făgașe adânci care au scos din oameni de multe ori ce era mai rău, în loc să stimuleze ce este mai bun.

Gradual, s-au creat două Românii mai degrabă alternative pentru că forțele au fost destul de echilibrate și fiecare ciclu de putere avea prea multe puncte de fricțiune și mize personale raportat la direcțiile antamate de precedentul. Cu timpul, și segmente largi de populație au fost atrase în aceeași abordare talibanizată. Multe energii au fost dedicate reconfigurării tablei de șah cu proprii jucători (cu reticență față de cei neînrolați formal în propria tabără), nu analizei celei mai bune configurații pentru competitivitate.

Pe planul liniilor de profunzime, România a cunoscut un „război” cvasi-continuu din 1989 până în prezent. După 2 ani de stabilizare/configurare a fronturilor și alianțelor au urmat aproximativ 12 ani de dezvoltare a alianței câștigătoare (cu un recul în perioada 1996-2000) și tot aproximativ 12 ani de contra-ofensivă. De aproximativ 3-4 ani ne aflăm în faza de atacuri și contraatacuri, cu intrarea în ultimul timp într-o fază de semiblocaj, mai degrabă de uzură.

Deși unele segmente au avut și au mult mai multă dreptate decât altele, pe ansamblu, ca în orice război dur și de durată lungă, daunele colaterale acumulate sunt uriașe. În plus, oștile de combatanți efectivi au ajuns să includă (chiar dacă și aici în procente diferite) din ce în ce mai mulți „copilandri” din punctul de vedere al calitaților profesionale și de responsabilitate sau „bătrâni” din punctul de vedere al adecvării la contexul actual. Au rămas din ce în ce mai puțini luptători experimentați și conectați. In plus, o parte dintre aceștia au ajuns, inevitabil, de-a lungul anilor, să „participe” la episoade contrare „convențiilor de la Geneva” chiar dacă în grade foarte diferite.

Acest din urmă aspect riscă atragerea și în conflicte colaterale cu miză personală până la urmă, chiar și pacea putând fi o problemă pentru unii deoarece de destule ori atunci se judecă trecutul. De aceea și este necesară multă înțelepciune în gestionarea viitorului, cu o resetare parțială, nu abordări pur binare și generalizări excesive.

Pe plan politic vizibil mai larg, deși are un bazin natural amplu în România din destul motive și mulți simpatizanți de calitate intelectuală și profesională, stânga politică a fost mai toată perioada post-revoluționară defazată față de interesul general real al României la nivel macro, chiar dacă a fost mai pregătită tehnic din perspectiva gestiunii micro. Cercul iliescian, cel puțin, a stat la baza multor decizii dramatice ca efecte pe termen lung a căror deviere/stopare s-a încercat rar.

Perioada 2000-2004 a fost singura în care lucrurile au stat diferit în privințe importante, dar nu a fost vorba de o viziune unitară a stângii și – parțial – nici măcar de o identitate de interese profunde, dincolo de problemele de integritate majore ale unor rețele consolidate atunci.

Dreapta politică a fost tradițional mai slabă/fluctuantă în privința gestiunii de zi cu zi (având mai puține resurse umane în zona administrației publice), dar și-a valorificat mai mult oamenii de calitate, a fost mai deschisă la împrospătarea resurselor cu oameni din exterior și, mai ales, a rezonat mai bine cu nevoile macro reale și cu momentele mari de cotitură.

Or, direcții macro corecte sunt esențiale pentru interesul general (și nu mă refer doar la partea internațională, ci în primul rând la cea internă) pentru ca, fără acestea, reușite locale nu prea pot schimba cine știe ce, problemele de fond perpetuându-se mult mai ușor.

Punctul actual rămâne unul în care tot dreapta (în diverse grade pe diverse zone și segmente de zone) arată mai multă responsabilitate din perspectivă macro, deși nu e vorba de aspecte care ar reprezenta natural monopolul de gândire sau opțiuni reale doar pe această parte a spectrului politic.

Pentru cei care s-ar grăbi să obiecteze, precizez că sunt de acord că există multe contra-exemple și pe partea dreaptă a eșichierului politic, dar – după cum spuneam – o abordare binară sau care nu compară aspectele majore, nu este una cu adevarat adaptată și pragmatică.

Dreapta politică este mai favorizată și de evoluțiile internaționale pe termen scurt – pe fondul presiunilor europene spre condiționarea fondurilor europene de aspecte legate de statul de drept, precum și al tendinței SUA de a reinclude democrația și statul de drept în liniile promovate activ pe plan internațional, chiar dacă contextul internațional este unul complex și România are un interes în relații constructive cu cât mai mulți poli de putere.

În orice caz, este esențial de îmbunătățit situația și configurat făgașele corecte rapid. Trebuie acționat în 10-15 puncte nodale, dar, pentru aceasta, este necesară o majoritate politică solidă și constantă câțiva ani buni. Ar fi o mare eroare, însă, să nu se înțeleagă problemele de mai sus și nevoia – pentru viitor – de politici publice echilibrate și inclusive (chiar dacă fără compromisuri pe aspectele de principiu și direcții majore). Două Românii nu ar duce România prea departe.

Timpul nici nu mai prea are răbdare, cum spunea Marin Preda.

NOTE

1 Aceasta a „meritat” câteva analize dedicate, precum și unele mai largi privind evoluțiile socio-economice și umane la nivel global.

2 http://www.contributors.ro/editorial/%e2%80%9etrilogia%e2%80%9d-elitelor-de-facto-din-romania-i-%e2%80%93-fractura-din-19891990/

3 https://www.contributors.ro/trilogia-elitelor-de-facto-din-romania-i-fractura-din-19891990/

4 Menționam, în special, că prin amnistia (prin Decretul-lege nr. 3/1990 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 2 din 05 ianuarie 1990) cvasi-imediată a faptelor incriminate cu până la 3 ani de închisoare nu numai că s-a atras recunoștința celor care maltrataseră oameni la Revoluție sau anterior, și s-a și dat un semnal politic pentru mulți alții din acele instituții. Decizia respectivă a scăzut și șansele să se afle adevărul (victimele infracțiunilor respective, evident trăiau încă și ar fi putut oferi detalii, dacă faptele s-ar mai fi investigat). De asemenea, cu privire la martirii Revoluției, Iliescu a manevrat politic permanent pentru amânarea investigațiilor de profunzime (inclusiv prin inițierea unor recursuri în anulare de procurorul general numit de el în procesele lui Victor Stănculescu și Chițac, printre alții). Obiectivul a fost dublu, fuga de propria răspundere și un instrument cvasi-permanent de șantaj asupra unor grupuri foarte restrânse, dar foarte influente din instituții de forță, prinse la mijloc de planurile implementate la Revoluție.

5 Comunismul – o modernitate eșuată, de Radu Preda, Editura Eikon, pg 224.

6 Publicată la Editura Muzeul Literaturii Române, 2018.

7 A se vedea și Tom Galagher, deceniul pierdut al româniei, Editura All, 2010, pagina 147.

8 https://www.contributors.ro/de-ce-este-capitalul-romanesc-fragil-despre-cauze-dileme-și-viitor/.

9 http://documents1.worldbank.org/curated/pt/338691468763175913/pdf/multi0page.pdf.

10 Decretul nr. 78/1992 privind eliberarea şi numirea în funcţii de conducere la Serviciul de Informaţii Externe și Decretul nr. 79/1992 privind înaintarea în gradul următor şi trecerea în rezervă a unui general din Serviciul de Informaţii Externe, publicate în Mon. Of. nr. 71/22 apr. 1992.

11 Perioada crizei variază tehnic în funcție de țări. În România, a început să se și simtă spre sfârșitul lui 2008, trendul la nivel global fiind deja evident însă la acel moment.

12 https://www.contributors.ro/de-ce-lupta-anti-corupție-trebuie-recalibrata/

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Today, azi, ajourd”hui, heute

    Absolvenții de liceu 2020 din țară, la vârsta la care nu se moare (scrie poeta Anna de Noialles), s-au văzut confrontați brusc și neașteptat cu situații neprevăzute. Ritmul lor de viață e „azi”, APP. Tinerii de azi din țară sunt conectați cu un clic mult mai mult cu cei din generația lor de pe continent și din lumea întreagă decât cu părinții și buncii lor către care se îndreaptă aproape exclusiv privirea și orizontul autorului.
    De tinerii de azi din țară îmi pasă, mai puțin de chestile „politice”. De medici, dascăli, programatori, ingineri, asistente medicale, electricieni buni are nevoie țara …..
    Salut prezentarea autorului, detaliată și orientată spre soluții. Cele prezentate de autor mi se par concentrate pe ierarhia verticală a sistemului „politic”. Orizontul „politic” mi se pare prea îngust pentru a răspunde la necesitățile tinerilor de azi din țară. Democrația „vest” nu a fost „importată” cum se poate citi din cele prezentate de autor. „Democrația originală autohtonă specifică” slăvită de Iliescu/FSN, de PRCiști, de „securistii patrioți” transformați în „penalii patrioți”, e prima parte a tranziției după eliberarea 1989 din naționalcomunismul ceaușist. Ruptura bruscă și neașteptată de mulți dintre „frunțile plecate” 1989 e numai una din tranzițiile și perioade scurte de reorientare a locuitorilor țării. Aici e vorba numai de trecutul recent, de perioada 1990-2020. Tinerii de azi cunosc numai libertate, democrație și pace. Nu au nimic comun cu generația părinților și bunicilor care ocupă aici o mare parte a atenției autorului.
    Pandemia va fi depasită peste 2-3 ani, criza economică continentală va fi depasită peste 4-6 ani? Orizontul tinerilor de azi din țară de la bacalaureatul 2020 sunt mai mult anii după un studiu, după o facultate, cu o meserie, deci peste 5 ani, după anul 2025.
    Acest orizont mă preocupă mai mult decât trecutul „politic” recent, migălos reconstituit de autor. Jobs jobs jobs a fost problema Președinților americani Bill Clinton, B. Obama, D. Trump. Soluții imediate nu le va avea nici Joe Biden 2021. China este noul centru economic mondial, aici sunt peste 7 milioane absolvenți universitari an de an care caută jobs. Huawei este o intreprindere chineză care are 80.000 de ingineri și programatori în cercetare (G5, internet, etc). Nici o intreprindere în UE nu are un asemena potențial uman. Raportarea la economia chineză devine deci o preocupare majoră de azi în UE (Firmele din RFG produc ca. 4,5 automobile în țară și 5 milioane în China unde au 25 de intreprinderi). Cea ce se întâmplă economic în UE are consecinte pentru România. Îmi lipsește acest orizont mai larg în prezentarea autorului.
    Tinerii de azi din țară au o dublă cetățenie, cea din plaiurile natale și cea suplimentară de la UE. Uniunea Vamală și Piața Comună UE înseamnă libera circulație pentru mărfuri, investiții și persoane. Acest aspect cred că e mai aproape de orizontul tinerilor de azi din țară decât speculațile geopolitice dâmbovițene orientate spre trecut.

    Today, azi …..
    Cum pot fi motivați tinerii de azi din țară și din diasporă să voteze la 6 Decembrie?

    Eu cu cine votez
    120 de ani după IL Caragiale

    • Multumesc pentru comentariu. Ma voi referi la aspecte legate de regiunea mai larga cu o alta ocazie, Cu privire la ponderea trecutului in articol, ea tine tocmai de faptul ca acesta nu este deloc lasat in urma, ci e direct legat de prezent, iar situatia nici nu se va schimba prea mult daca nu se inteleg unele probleme si nu se gandeste atent viitorul proxim. Aveti dreptate ca multi tineri sunt putin interesati de trecut, doar ca aceia care doresc sa schimbe ceva trebuie sa tina cont de el si de bazele prezentului atent si pragmatic daca doresc sa si fie cat de cat eficienti.

  2. Daca, in loc de reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor, ar fi dat afara 200.000 de bugetari, tot greseala s-ar fi considerat a fi. Care sa fi fost solutia ideala?
    Se neglijeaza ca optiunea luata a facut ca Romania sa nu ajunga in situatia in care a ajuns Grecia,
    In plus, dupa guvernarea Tariceanu ramasese gaurit, 8%.

    • Multumesc pentru comentariu. Dupa cum spun si in articol, abordarea de a reechilibra bugetul a fost una de responsabilitate. Doar ca una este sa fi suparat, de exemplu, un numar mic de oameni, si alta 1200000. Cei care isi faceau treaba bine sau rezonabil au fost penalizati la fel ca si ceilalti, iar cei care nu si-o faceau, s-au suparat oricum si ei. Oricum, mai sunt si alte metode de echilibrat astfel de situatii.

  3. Die a fost initial un serviciu subordonat KGB, mai apoi a devenit coordonat – activitatea de spionaj era coordonata de sovietici, pana a schimbat foaia Ceaușescu! Asta nu inseamna ca nu mai exista coordonare si o stransa cooperare chiar si in timpul contrelor cu Gorbaciov.
    Care dreapta?
    Avem noi Dreapta, azi, in prag de alegeri?
    Care-i discursul dreptei, in afara restituio in integrum”, a ceva care nu mai exista in forma initiala, dupa aproape jumatate de secol si un razboi pierdut urmat de o ocupatie?

  4. Consider in continuare ca doar avand o „dreapta” democrata stabila in palrlanent si la guvernare, Romania poate progresa si poate contracara orice amenintari de securitate ce provin din Est. Desigur, astazi exista forte politice noi, insa ma indoiesc ca ei inteleg jocul mare, global care se desfasoara astazi. Deocamdata nu putem amesteca tehnocratia cu politica, chiar daca avem nevoie ca de aer de astfel de oameni la conducerea guvernului. Pana la urma, presedintele si prim-ministrul trebuie sa fie foarte buni politicieni, negociatori si diplomati care sa mentina mereu directia Vest. Restul este istorie…Ce s-a intamplat din ’89 si pana astazi este trecut, istorie care ar putea sa fie povestita in manualele de istorie. Noi trebuie sa rezolvam problemele din prezent si sa avem viziunea politica necesara pentru a mentine Romania in structurile euroatlantice. Altfel nu se poate si nu exista alta optiune pentru noi.

  5. Un articol complet, complex și pe înțelesul tuturor. Dac-aș putea să-mi permit niște obiecții aș îndrăzni să spun:
    1) Din 1989 până azi nu pot spune că am avut sau că avem elite.
    2) Iliescu a fost catastrofa noastră națională. De la el ni se trage toată tragedia acestei obidite națiuni.
    3) Securitatea și nou definitul SRI a lucrat în simbioză cu toți președinții României dar urmărind interesele personale, fiind chiar sub incidența legii. Nu s-au mulțumit cu salariile imense în comparație cu plebeul român, jucând tare pe piața comercial- economică.
    4) În mandatul președintelui Băsescu a fost o parodie sau farsă joaca de-a Justiția – DNA și hoții. Acei hoți nici azi pedepsiți, sau pedepsiți pentru termopane și angajări fictive, nicidecum pentru subminarea economiei naționale mi se pare emblematic pentru Justiția românească.
    5) Cu panaramele noastre parlamentare ce stau să fie alese vom merge, ca națiune, tot mai jos. Nu întrevăd nimic bun pentru acest popor. Oamenii ăștia trebuie SPERIAȚI nu votați ca să înțeleagă că ei sunt servitorii poporului, nu invers.

    Cu cele mai respectoase gânduri,
    L. Nicolescu

    • Multumesc pentru comentariu/punctele mentionate.
      Cu privire la punctul (1) – in articol m-am referit la elitele de facto din punctul de vedere al jocului de putere pentru ca in astfel de jocuri acestea conteaza.
      Nici in destule alte tari nu abunda in jocul de putere/politica perfomerii in scoala sau la capitolul caracter, dar ponderile contreaza mult si la noi au fost, intr-adevar, deficitare de destule ori dintr-o perspectiva sau din alta, inclusiv – din pacate – la cei care au putut trasa liniile mari. Chiar si asa, o parte din elitele de facto au fost/sunt in general si elite reale in sensul de aspiratie al termenului, doar ca de multe ori pe bucati din segmente, nu pe segmente cu totul.

      Cu privire la punctele (2), (3) si (4) – perfect de acord ca Iliescu a avut un rol teribil de nociv, dar el a fost varful unui aisberg. De aceea cred ca nu trebuie generalizat deloc in privinta serviciilor din motive de genul de mai jos.
      In primul rand, numirile facute de Iliescu in primele 30 de acte semnate arata nivelul profund de infiltrare sovietica la acel moment si ce s-a intamplat dupa arata durata.
      Astfel de aspecte sunt intotdeauna foarte complexe si disruptive.
      In al doilea rand, ca sa dau doar un exemplu, daca ce s-a intamplat dupa 2004 ar fi fost doar o joaca, nu am avea astazi scutul de la Deveselu, pentru ca NATO sau nu, trebuie sa fie incredere ca statul nu mai este cotrolat cu adevarat de adversari geopolitici si – dincolo de efortul de negociere legat de el care a fost unul complex – existenta acestuia ar trebui sa fie un semn ca lupta respectiva a fost de succes in privinte importante. Aceasta nu inseamna ca nu ar mai fi ramificatii sensibile si astazi, dar transpare din multe aspecte ca lupta nu a fost deloc usoara, ci foarte dura si cu multe eforturi.
      Ca noi suntem capabili sa ne batem joc partial si de idei si oportunitati bune ar fi al treilea aspect si, din pacate, acest lucru s-a intamplat partial si a jucat mult in contraofensiva la contraofesiva si la semiblocajul actual. Nu e exclus sa joace in aceasta privinta si o parte din ramificatiile manipulative de mai sus.
      In fine, ultimii 30 de ani arata ca nu a fost o singura „Securitate” ci segmente. Majoritatea as spune ca au fost cele care s-au impotrivit infiltrarii sovietice dar au pierdut si au sprijinit, de fapt, contraofensiva mai tarziu. Situatia nu este clarificata cu totul nici astazi pentru ca s-a generalizat prea mult si au fost greseli tactice si inca mai sunt.
      In orice caz, situatia e mult mai buna astazi decat pe vremea lui Iliescu in privinte care conteaza si fara servicii solide si competente (dar, desigur, integre), Romania nu poate fi un stat macar autonom si concentrat pe modernizare si pe viitor in lumea actuala. Trebuie desigur atentie la mecanisme de checks and balances.

      Cu privire la punctul (5), la vot, calitatea alesilor e problematica, dar intotdeauna e o chestiune relativa. Cel mai rau e de stat acasa pentru ca la orice alegeri este o varianta macar putin mai buna decat alternativa daca nu semnificativ mai buna. Cum vad subiectul macro in prezent – am detaliat in articol.

      Toate cele bune,

      Lucian Bondoc

    • @ Lucian Nicolescu
      100% de acord. apartenenta la spatiul sovietic nemaifiind posibila, organele de partid, justitie, militie / securitate trebuiau sa devina pro atlantice / europene. asa ca si au schimbat denumirile bolsevice (nu si naravurile) trecind la jefuirea sistematica si fara mila a Romaniei. cei mai bine platiti, cele mai mari averi, cele mai multe privilegii le au justitiarii / politrucii / armata / serviciile / militia. scursurile astea s au imbogatit si au facut din Romania ultima tara europeana. de ce accepta uniunea europeana aceasta barbarie / anomalie ? simplu : Romania i granita estica, bufferul de protectie, acolo trebuie sa marsaluiasca militia / armata / securitatea, nu cetateni liberi si prosperi.

  6. Cine nu-și cunoaște istoria e condamnat sa repete greșelile din trecut; nu se poate construi ceva pe fundatîi complet noi în istoria unei societăți (colectivități ). Mai ales cand prezintă fracturi profunde. Mulțumiri autorului.

  7. Încă ceva : elitele”de facto”,din titlul articolului, presupun ca reprezintă elite doar în sens politonomic( deținătoarele puterii). Problema noastră actuala este tocmai lipsa unor elite definite pe criterii valorice reale (profesionale, morale, etc)

    • Multumesc pentru comentariu. Intr-adevar, acel sens l-am avut in vedere.
      Unele aspecte la care va referiti vor fi avute in vedere in partea a treia a „trilogiei”.
      Toate cele bune,

  8. Aștept cu interes din partea Dvs., partea a treia și dacă e posibil, în contextul noilor alegeri parlamentare, un comentariu, despre „noile” -vechi elite ce se întrevăd. P

    • Multumesc pentru comentariu. Ultima parte va urma destul de curand. Legat de alegerile recente, acestea nu schimba ce am prezentat in articol.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Lucian Bondoc
Lucian Bondoc
Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 - ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

Transgenderii, „Dezastru al unor oameni fără Dzeu”?

Îi mai țineți minte pe CpFeii ăia cu mîna pe cruce și familia-n gură care puseseră de-un referendum acum vreo doi ani...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.