joi, martie 28, 2024

„Tu-i neamul nevoii!” Înjurătură, blestem, afuriseală, sudalmă în vreme de război

Trei psihologi britanici (Olivia Robertson, Sarita Jane Robinson, Richard Stephens) au publicat în anul 2017 rezultatele unui experiment provocator, într-un articol cu titlul „Swearing as a response to pain: A cross-cultural comparison of British and Japanese participants” (A înjura ca răspuns la durere: O comparație trans-culturală între participanți britanici și japonezi). Experimentul cu 56 de participanți englezi și 39 de japonezi a avut ca obiectiv identificarea efectelor hipoalgezice ale înjurăturilor, adică rezultatele calmante, analgezice ale cuvintelor „tari”, proferate în momentele de suferință fizică. Concluzia autorilor este că înjurăturile pot ajuta persoanele care experimentează dureri acute. A înjura, demonstrează ei, are un efect hipoalgezic, adică ar crește rezistența la durerea provocată de stimuli externi. Persoanele care au o „piedică”, o frână culturală, construită educațional/cultural (familie, școală, religie), în folosirea cuvintelor tari, vor rezista mai puțin la durere, pentru că nu se vor elibera și vor interioriza, crescând presiunea. În prima fază a experimentului lor, japonezii au rezistat mai puțin decât britanicii, în timp ce în a doua, cea a unei convenționale eliberări, când și-au abandonat blocajele culturale, au rezistat mai mult. Asta mi-a amintit de filmul lui Jean-Pierre Jeunet, „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain” (2001), unde Lucien, bravul angajat al băcanului Collignon, mereu batjocorit de acesta, este supus unei veritabile terapii cu înjurături la adresa băcanului, la încurajarea bătrânului său prieten cu „oase de sticlă”, domnul Dufayel. Ce terapeutice sunt cuvintele grele pentru Lucien și ce fericit e după ce-l înjură greu pe bădăranul său patron, renunțând la politețea formulei „domnul Collignon”!

Dar cercetările serioase, de la neuroștiințe la psiholingvistică sau studii literare în privința mecanismelor psihologice, sociale sau efectelor stilistice ale înjurăturilor sunt abundente. Interesul crescut al academicilor pentru această zonă clar-obscură a practicii noastre cotidiene dintre ceea ce spune direct și ceea ce se ascunde sau se spune mocnit (de câte ori n-am înjurat în gând sau printre dinți!), despre contextele variate ale înjurăturii probează chiar importanța descătușării prin limbaj în contextele existențiale majore. Sunt multe studii care explică inclusiv folosirea referințelor religioase în acest context sau frecvența trimiterilor la familie, ca o formă de spargere a tabuurilor și canoanelor culturale. Inclusiv mecanica fiziologică a înjurăturii este una extrem de incitantă. Declanșatorul înjurăturilor ar fi în sistemul limbic, responsabil de emoțiile și reacțiile puternice, în timp ce frâna este culturală, determinată de mediu, educație, adică de toate automatismele învățate și normate cultural. Melissa Mohr își începe capitolul al 6-lea din cartea „Holy shit: a brief history of swearing” (2013), capitol dedicat înjurăturii în secolul 20, cu o parabolă a unui soldat din al 2-lea război. El se întoarce acasă și e rugat de familie să vorbească despre ce i s-a întâmplat și cum au fost camarazii de arme. „Băieții au fost amuzanți…știau o groază de glume grozave!”, le spune tânărul, pe care nu le poate însă reproduce în familie din cauza limbajului nepotrivit contextului familial. Sugestia familiei este să le spună totuși o glumă, autocenzurând relatarea și înlocuind cuvintele grele cu „Blank”, așa că el redă următoarea anecdotă: „Blank blank blank blankity blank. Blank blank blank blank, blankity blanking blank blank. Blanking blankity blanking blank, blank blank blank blank fuck.” Tot ea amintește și de cântecul popular din timpul războiului mondial, care se termină cu „So cheer up my lads, fuck ’em all!”

Literatura e și în această privință domeniul autenticității, neputând falsifica și sacrifica spontaneitatea, fiind deseori un astfel de declanșator al cuvintelor tari. Dacă acceptați metafora, literatura e deseori sistemul limbic al organismului social. Prin și în literatură oamenii își depășesc zidurile culturale, granițele obișnuințelor și își deschid adevărata natură. Nu mai e nevoie să amintesc de Marchizul de Sade, Boccaccio, Rabelais sau Henry Miller și de efectele culturale ale de-tabuizărilor. De altfel, multe din cărțile interzise au avut ca argument „tare” chiar limbajul licențios, considerat imoral, impropriu, în dezacord cu etica socială. Apropo de asprimea normelor sociale japoneze, sunt studii (Daniel Poch), care tratează „ficțiunile licențioase” de secol 19 din literatura japoneză. Adică ceea ce se interzice în numele normei, convenției sociale, sabotează literatura, care devine o supapă, asigurând astfel rezistența corpului social la agresiune și violență. Dacă mă uit cu coada ochiului la literatura română îmi amintesc rapid doar câteva exemple relevante. Aflăm de la prietenul său Ștefanelli că înjurătura folosită de Eminescu era învățată de la tatăl său și era una destul de cuminte: „Tu-i neamul nevoii!”, în timp ce hâtrul Creangă, camuflat deseori în sutană de popă, a șocat opinia publică prin poveștile lui licențioase „Povestea poveștilor” și „Povestea lui Ionică cel prost”. La începutul secolului 20, tinerii avangardiști Gherasim Luca, Paul Păun, S. Perahim și Aureliu Baranga au petrecut câteva zile la închisoarea Văcărești, reclamați de Nicolae Iorga pentru a fi ultragiat opinia publică prin „Revista de pulă modernă. Organ universal”, pe coperta căreia doi dintre autori apar în pielea goală. Ion Barbu își începe „Cântecul de rușine” cu o trimitere la „Cântecele de lume” ale lui Anton Pann, admirându-l pe cultul scriitor din secolul 19 pentru că „…știa să-njure bine și cântece de rușine”. Nici Arghezi nu e mai prejos cu ale sale blesteme. Într-un astfel de poem citim că nici moartea nu-i suficientă pentru tiranul afurisit: „Ticăloșiile ți-s multe mii și sute./ Le vei plăti cu chinuri, chibzuit,/ Călăule nelegiuit./ Blestemul te ajunge și se ține/ Ca umbra după tine./ Venit din pușcărie, din cimitire și spânzurători,/ Și n-ai muri să vrei să te omori.”

Dar dacă în literatură imprecațiile sunt mai ușor de reprodus, tocmai pentru că toate armele limbajului sunt de partea autorului ultragiat de o societate cu morala „pură” și care devine ultragiant, cum stau lucrurile în alte arte, în pictură spre exemplu? Imaginile reproduc adesea obscenitatea, dar par mai degrabă neputincioase în redarea forței de incantație, eliberatoare a sudalmelor. Și totuși. Dacă avem răbdare cu tabloul intitulat „Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman” al realistului rus Ilia Repin, căutând și informații colaterale în legătură cu această pânză și de subiectul care a inspirat-o, ne dăm seama de toată forța destructivă a înjurăturii, blestemului, afuriselii, sudalmei, arme ce nu trebuie nicidecum neglijate, mai ales în vreme de război.

The Zaparozhye Cossacks Writing a Mocking Letter to the Turkish Sultan *oil on canvas *358 × 203 cm *signed b.c.: И.Репин 1880-91

Realizăm că asociind imaginea cu textul și contextul, imprecațiile devin redutabile arme ofensive, „cuvintele rele și grele”, directe și aspre luptând subversiv contra Răului. Poate că în acesta constă și forța „nucleară” a înjurăturii, poțiune tainică în gura spurcată a celor puțini și înfricoșați de cei ce dispun de rău discreționar. În contextul tragediei din Ucraina, în care suntem toți implicați în diferite forme, chiar dacă unii doar din fața televizoarelor, pictura la care Repin a lucrat 11 ani (1880-1891) este extrem de actuală și de relevantă. Asociind-o cu textul de răspuns la ordinul de supunere al sultanului, cu scrisoarea imaginată a cazacilor zaporojeni care trăiau pe malurile Niprului, ea are semnificații puternice. Devine o reprezentare a efectelor invectivei colective savuroase, opiacee, a bravilor soldați zaporojeni. Uitați-vă la fețele eliberate, la bucuria colectivă a războinicilor uzați de război în timp ce construiesc invective! Parcă-i aud râzând copios. Nici nu-i nevoie să le înțeleg înjurăturile. În jurul mesei și scribului, inventând sudalme care mai de care mai monstruoase, blesteme care mai de care mai grozave cu trimiteri la tot ce are mai sfânt sultanul, fețele bravilor cazaci se luminează, râsul lor ne contaminează fără să-l auzim, sudalmele având impact hipoalgezic. Fix în momentul acela surprins de Repin, câmpul de luptă se transformă într-un chef pantagruelic, unde locul vinului narcotic este luat de înjurătură. L-au învins pe tiranul sultan reducându-l la nivelul cel mai de jos al umanului. Nu e important dacă înjurăturile ajung la urechile lui. El nu mai e important. Înjurăturile au efect asupra celor care le proferează.

Revenind la câmpul de luptă și la tragedia care se întâmplă azi în Ucraina mi-am mai amintit de o carte document cutremurătoare din 2011, intitulată Grandeur et Misère de l’Armée rouge. Témoignages inédits (1941-1945), realizată de Jean Lopez și Lasha Otkhmezuri. Aceștia documentează prin mărturiile veteranilor de răboi oroarea produsă de propaganda sovietică prin construcția și întreținerea mitului însângerat al „Marelui Război patriotic”. Toate documentele, mărturiile supraviețuitorilor răboiului ar demonstra, cred autorii, că acest mit s-a fisurat și că s-a prăbușit. Momentan, nu prea au dreptate. El renaște mereu și mereu mai puternic ca o hidră odioasă, sub cupola unei iluzorii patrii în formă de ciupercă atomică. Patria, patria „noastră” infinită și fericită! Celor care își amintesc ororile războaielor din secolul trecut și văd dezastrul umanitar al celor actuale acest cuvânt le strânge stomacul și le provoacă greață. Este poate suficient să cităm din această carte document câteva din mărturiile supraviețuitorilor. Veteranii își amintesc că: „Am avut un nazism invers…Nemții se purtau după un plan…La noi, totul se întâmpla spontan, după metoda slavă…Bravii mujici s-au transformat în monștrii. Au devenit înspăimântători și, în masă, s-au transformat într-un tip uman imposibil de descris” (Nikouline), sau „În februarie…toată armata a pornit spre Baltică traversând Pomerania. Pomerania! Și azi, nu pot pronunța numele ăsta fără dureri de stomac. Oamenii noștri au uitat tot ce făcea din ei oameni. Mama îmi spunea deseori că rușii erau poporul lui Dumnezeu. Intrarea în Germania a făcut din noi poporul Satanei.” (Govariov).

Coperta volumului semnat de Jean Lopez; Lasha Otkhmezuri, Grandeur et Misère de l’Armée rouge. Témoignage

Dar în spatele paradisului imaginat, al constructului ideal sub forma unei patrii minunate ca o mamă bună și protectoare se întinde un continental infern roșu, dar de sânge, unde realitatea era și e cea a milioanelor de morți în numele patriei imaginate, o iluzie care ascunde oameni striviți de bombe și de tancuri, de copii spulberați de arme, de familii mutilate sau de supraviețuitori care vor trăi iadul memoriei ororilor de neimaginat. Cu cât tăvălugul înaintează cucerind teritorii și împrăștiind moarte, cu atât patria roșie se închide mai mult. Acesta este paradoxul războiului pe care dictatorii tirani nu-l pot înțelege. Oricât și-ar imagina tiranii că ar fi de zeificați, ei nu au fost, sunt sau nu vor fi decât blestemați de cei mutilați în urma războiului lor patriotic. Nici măcar în „Marele Război Patriotic” nu se murea în asalt cu strigătul: „Za rodinou za stalina!” (Pentru patrie și stalin!), deși tiranul și aparatul său odios asta își imaginau. Veteranii mărturisesc că strigătul real de supraviețuire era „Mat!” (Pe mă-ta!), contragerea expresiei, „Io… tvoiu mati!” (F…pe mă-ta!). Cazacii din secolul 20, desfigurați de propagandă și moarte, au început să urască exact ca o formă de supraviețuire și să înjure ca ultim hipoalgezic rămas la îndemână, atunci când în numele patriei statul agresor împrăștia moarte.

Dar noi, noi cei care astăzi ne simțim dezarmați și neputincioși în fața ororilor tăvălugului roșu pe care ni-l imaginaserăm ruginit? Noi care trăim cu sentimentul neputinței, în isteria individualismului de supraviețuire din jur, noi cei care ne-am pierdut speranța într-o lume mai bună, noi care visam la un timp în care oamenii să nu mai trăiască mutilările, deportarea, moartea, noi care începem deja să banalizăm răul tiranului rus, noi ce mai avem de făcut? Pentru moment, după doi ani aiuritori de pandemie, după două săptămâni de război fratricid, după ce văd masele disperate de semeni care își lasă viața și fug în necunoscut din calea războiului, nici măcar cuvintele, cele pe care am pariat totul în viața mea, cele de la care așteptam naiv să poată înlocui armele, cuvintele blândele sau chiar asprele îmi par azi neputincioase și de prisos. Mă veți ierta totuși, dacă, în ciuda piedicilor mentale, dar pentru a-mi narcotiza ușor neputințele, voi profera și eu în final un timid nerușinat: „Mat, Пу́тин!!!”

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Folosirea înjurăturilor nu reprezintă neapărat același lucru cu folosirea obscenităților în exprimarea curentă, chiar dacă în multe ocazii se suprapun. La români, înjurăturile cele mai convingătoare nici nu sunt cele bazate pe obscenități, sunt cele bazate pe noțiunile religioase din creștinism (cruce, Christos, biserică, altar etc).

    Înjurăturile bazate pe obscenități sunt oarecum populare, accesibile publicului larg și folosite de publicul larg (i.e. ”vulgare”). Oamenii educați le evită tocmai pentru că ei nu se exprimă la un nivel atât de rudimentar. În schimb, la auzul unui Christos ”înălțat” la momentul potrivit, se face liniște deplină în încăpere, toată lumea înțelege că nu e de glumă. Al dvs sincer :)

    Există o teorie care pretinde că la nivel neurologic, circuitul folosit pentru înjurături e chiar circuitul folosit la apariția unui prădător. Printre altele, așa s-ar explica sindromul Tourette, printr-o funcționare necontrolată a circuitului respectiv. Însă dorința de a provoca dispariția fizică a prădătorului e perfect justificată și explicabilă. Chiar dacă astăzi ne mulțumim cu dispariția lui la modul figurat și nu trecem la eliminarea fizică a prădătorului, cum se proceda în viața din sălbăticie.

  2. Când ţi-o fi lumea mai dragă,
    să-ţi pice dreapta beteagă
    şi s-ajungi, la cap de pod,
    cerşetor, slut şi nărod.
    Din puterea ta a plină,
    suptă de vreo curviştină,
    să rămâi sfrijit ca paiul,
    urle-ţi versul ca buhaiul,
    limba să ţi se-mpletească,
    să vorbeşti pe păsărească,
    să te topeşti de-a-n picioare,
    galbin, ca o lumânare!
    *******************
    Să nu fie boală rea,
    care-n tine să nu dea!
    Ardite-ar focul, mangalul,
    să fii scopit ca muscalul!
    Cânte-ţi popa din Scriptură,
    să-ţi văz dafinul pe gură!
    De junghi să aivă parte și de lance,
    De bâtă noduroasă și de spată,
    De paloș zdravăn, de cârlig, de cange,
    De ghiont cu ghioagă-n ghinturi fericată,
    De suliță călită, de săgeată,
    De furcă, de țapină, de baltag,
    De furi pândind la coturi de drumeag
    Să-i hăcuie, să-i jefuie de pungă,
    Să-i spintece, în inimi să-I împungă.
    La beregăți să-i sângere puțin;
    În beciuri de Gheenă să ajungă,
    Crâșmarii care toarnă apă-n vin !
    ******************
    Este totusi o mare deosebire intre blesteme si injuraturi. Blestemele sunt ceva concret, arata dorinta vie pe care o ai in privinta dusmanului. Injuratura e cumva abstarcta, injuratura e cumva o expresie a neputintei, cind il bagi pe unu in p*da ma-sii, cu cratima, stii ca e un lucru care nu se poate realiza, dar te linisteste. Mie imi pare rau ca atunci cind sunt nervos nu reusesc sa injur decit in romaneste, astfel incit inamicul, de multe ori nevorbitor de romana, nu intelege, dar totusi din intonatie ma intreaba uneori, m-ai injurat? Obinuindu-ma sa injur in romaneste crezind ca nu sunt inteles, risc sa mi-o iau cind dau totusi de un roman. Sigur ca stiu sa-njur si-n germana, desi injuraturile nemtesti sunt dea dreptul plictisitoare.

  3. Mat, Пу́тин!!!”sau NU ,vom fi , cu totii(cei care scapa ) , martorii finali si a acestor tensionate vremuri .Istoria ne arata cum injuraturile erau , ca si aparatie , nu numai din nevoia existentialista de supravieture, ce ne aruncau , undeva in eter , propriile nemultumiri personale dar ele faceau parte si in arsenalul razboinicilor, din mai toate timpurile, ce atunci cind doreau sa scoata din Cetate armatele asediatilor injurau „ la greu„ si mascareau asisderea , pina la epuizare, pe cei asediati . doara doara , sa iasa la lupta .Asta face si acum intreaga Media mondiala .Injuraturile s-au transformat in„ breaking news”. Vedem cum sunt activate „injuraturile ” in mai toate situatiile ce tin de nevoia de a fi cistigatorul concursului din MEDIA. Situatii fabricate si prezentate ca realitate . Evenimente prezentate , partial ,ce induc sentimente si credinte false , imagini trunchiate ce au in subsidiar „cuvinte potrivite ” ce falsifica adevarul .Atribuirea unor cuvinte ce sunt scoase din contextul intelegerii unor fraze si care sunt lipite de alte imagini sau texte reale ca si modalitatile de falsificare , prin minciuna pura , nu fac altceva decit sa insele publicul larg . Folosirea repetata a cuvintelor ce nu definesc realitatea (adevarul )ci doar probabilitatea , posibilitatea , sunt si ele parte a intregului numit ”injuratura ”.Ne injuram de „dimineata pina seara ”uni pe altii si traim cu convingerea absoluta ce tine de unicitatea adevarului de nezdruncinat si imposibil de corectat , al adevarului parerii noastre personale .In fapt nu facem decit sa ne injuram si sa ne mintim singuri traind cu multumirea ca i-am injurat si mintit pe altii .Animalul numit de OM -OM- nu poate trai fara sa injure ,fara sa minta sau fara sa insele .Suntem , in acest moment al Istoriei ,martorii a ceea ce o reprezinta unicitatea minciunilor de care suntem inconjurati .Fericiti cei saraci cu duhul ne spunea cindva cineva .

  4. Imi imaginez ce injuraturi isi ia Putin de la ucrainieni. Insa culmea, tocmai ungurii, „expertii” europeni in injuraturi sunt cei care se abtin astazi in a-i adresa „urari” tarului de la Kremlin. Sunt dezamagit, insa putem compensa lipsa de „dialog” noi, romanii.

  5. Uau, ce articol tare!
    Nu știam ca injurătura si blestemul pot fi atât de logic și elegant explicate, umanizate, simți că ești, totuși, normal la cap cand iți mai scapă cate una, două…
    Cred că se poate adăuga la subiect, injurătura in timp de pace fiind înca și mai elaborată, înjurătura cu „floricele”, la beție, de pamplezir, sau aia cu „efect intârziat”, pe care trebuie sa o cugeți oțără ca să o pricepi.
    Îmi aduc aminte cât de „inspirat” am fost când i-am spus (in studenție) unui milițian ca el „n-are școală cât am io vacanță”, la o legitimare in stația de tramvai, eu mangă, ăla in patrulă…nu mai circula neam de tramvai la ora aia
    Pe loc am încasat vreo doua pulane (nu știau nici ei cât de uman e să injuri), prin posta am primit procesul verbal cu amenda (n-am achitat-o, normal, era nemeritată, zicerea a fost o bijuterie, soft) de s-o minunat tot familionul de ce odraslă deșteaptă or fătat!

  6. Să înjurăm elegant, adică eu i-aș face lu’ mă-sa lu’ Putin ce-i face el Rusiei (a zis-o Viorel Ilișoi despre Kim Ir Sen și Coreea, merge și la Putin cu mă-sa Rusia)

  7. Vai, dear colega, ce bine c-ai comis matale acest text bun și fain… Felicitări și mersi, c-altminteri îmi pica mie obligația asta (morală, pedagogică și intelectuală) și poate c-aș fi făcut-o zbanghiu. (După unii mai bine, dup-alții mult mai prost ca mata; căj orișicât ne-am înstruna noi harpele și ne-am încorda arcurile, tot da-vom de cotători de noade-n papuri, mocofani pedanți, strâmbători din nare.) Orișicum, rămâne onor cititorului să reconstituie – pe dedesuptul patinei de pudoare a autorului – realismul sanogen, ori cumințel efasat, spre a experimenta manu propria exact ceeace cearcă savanții străinezi să explice posac despre ceeace poporul practică euphoric și cu real succes.
    O dată, musai merită căutat online multiplele versiuni date pe parcursul istoriei folclorice conținutului scrisorii pe care tocmai o compun cazacii surprinși în poza instant de către pictorul Repin. Sigur că traducerile-n engleză sunt banale, castrate rău, chiar și cele-n română (mai ales că vor să comită și rime) rămânând mai la obiectul originar. Deci, lăsați prostiile, citiți scrisoarea respectivă, în cât mai multe versiuni (transistorice) de nemuritoare legendă.
    A doua la mână: o analiză fizionimico-psihologică a tuturor contributorilor din tabloul lui Repin (inclusv a seriosului siderat, despre care, hehehe… câte nu s-ar putea gândi/spune), iarăși merită. Așa pricepând și de ce, nu doar autorul ci și victimizații actuali din Ukrainia se adresează firesc atât de colorat criminalului din Kremlin și nenorociților lui de soldați.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Florin Oprescu
Florin Oprescu
Florin OPRESCU (n. 07.06.1977, Hațeg) este în prezent lector ILR la Institutul de Romanistică al Universității din Viena unde predă cursuri de literatură română și de știința media. În această universitate a obținut în decembrie 2017 titlul de „doctor abilitat” pe domeniul „Literaturi romanice”, cu o teză despre „Literatură și putere”, publicată în 2018 la De Gruyter. A urmat studii de licență, masterat și doctorat în literatură la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură română. În anul 2010 a beneficiat de stagii de cercetare și de perfecționare la Universitatea Paris IV, Sorbona și la Universitatea din Viena, iar între 2010 și 2012 a avut o bursă de cercetare post-doctorală cu tema „Literatură și canon”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro