Când Primăvara arabă era în plină desfășurare acum zece ani, Tunisia își crease deja o imagine de far al democrației în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. În timp ce alte țări precum Egiptul încă se confruntau cu proteste violente, iar în Siria represiunea brutală a protestelor pașnice lăsase deja în urmă câteva sute de morți, Tunisia avea un guvern interimar care făcea pași importanți în direcția reformelor democratice, tranziția de putere realizându-se relativ pașnic. Când liderul autoritar din Tunis, Zine al-Abidine Ben Ali fugea din calea protestelor în Arabia Saudită, populația tunisiană era plină de speranță. Spera că dorințele sale, demnitate și drepturile omului, au în sfârșit oportunitatea de a se îndeplini odată cu prăbușirea regimului dictatorial al lui Ben Ali. Însă zece ani mai târziu nu a mai rămas aproape nimic din acele speranțe, Primăvara arabă a devenit o iluzie pe care mulți tunisieni o regretă azi, iar țara trece prin cea mai severă criză din ultimul deceniu, una care poate distruge orice evoluție democratică pe care Tunisia a realizat-o din 2011 până în prezent.
“Lovitura de stat”și criza politică
Zeci de mii de tunisieni protestează de câteva zile în mai multe orașe ale țării împotriva modului în care guvernul a gestionat pandemia de COVID-19 și efectele economice dezastruoase ale acesteia. Tunisia se confruntă cu cel mai intens val de infectări de la debutul pandemiei înregistrând peste 5000 de cazuri noi pe zi si circa 300 de morți. Spitalele sunt copleșite, economia este la pământ, iar rata șomajului atinge maxime istorice. În aceste condiții, sfidând orice restricții impuse de autorități, cetățenii din numeroase orașe au ieșit în stradă cerând demisia guvernului.
Văzând în nemulțumirea populară o oportunitate de neratat, președintele Kais Saied a invocat duminică articolul 80 din Constituție și, astfel, a suspendat activitatea parlamentului pe o perioadă de 30 de zile, l-a concediat pe prim-ministrul Hichem Mechichi asumându-și puterea executivă. Mai mult decât atât acesta a ridicat imunitatea membrilor parlamentului, astfel încât aceștia să poată fi cercetați pentru fapte de corupție. Motivul citat de șeful statului a fost “conservarea securității și independenței Tunisiei și protejarea funcționării normale a instituțiilor de stat.”
Articolul 80 din Constituția Tunisiei adoptată în 2014 stipulează faptul că o “stare de fapt excepțională” îi oferă președintelui dreptul de a lua orice măsură necesară în cazul unui “pericol iminent” care amenință instituțiile sau securitatea și împiedică funcționarea statului. Articolul menționează de asemenea o serie de condiții, precum consultarea cu președintele parlamentului, care nu au fost în totalitate respectate, iar Kais Saied s-a mișcat rapid în a concentra toate puterile statului (executivă, legislativă și judecătorească) în mâinile sale.
Activarea acestui articol din Constituție a declanșat o dezbatere aprinsă dacă au fost sau nu respectate condițiile prevăzute de documentul fundamental al statului tunisian. Într-o conversație pe care am avut-o cu un bun prieten din Tunisia, Achraf, consultant juridic în mediul ONG, acesta mi-a spus că în situația de față, dezbaterea nu mai este atât de relevantă deoarece măsurile lui Saied au fost deja acceptate și sărbătorite de o bună parte din populația Tunisiei. În aceste condiții, legitimitatea populară devine mai importantă decât legalitatea. Același lucru s-a întâmplat în 2011 când în urma revoluției a fost suspendată Constituția din 1959, o acțiune neconstituțională, dar legitimizată de populație.
Decizia președintelui tunisian a divizat instant societatea în două tabere. Pe de-o parte cei care îi susțin și aprobă mișcarea, considerând-o un pas semnificativ împotriva partidului islamist Ennahdha, văzut drept o filială a Frăției Musulmane în Tunisia și cea mai de succes formațiune politică din 2011 încoace, și de cealaltă parte cei care se împotrivesc și etichetează decizia lui Saied drept o “lovitură de stat împotriva revoluției și a Constituției.” Zeci de mii de tineri au primit fericiți anunțul președintelui după ce au luat cu asalt și incendiat sedii ale partidului Ennahdha în mai multe orașe din Tunisia, inclusiv Sfax, Sousse și Monastir.
În ceea ce privește Ennahdha, Achraf mi-a spus că situația s-ar putea dovedi periculoasă dacă partidul ajunge în punctul în care nu mai are nimic de pierdut. Se cunoaște foarte bine faptul că acesta este infiltrat în instituțiile statului (în special în sectoarele de apărare, de securitate internă, și justiție). Mai mult decât atât, partidul are aliați atât în cadrul administrației statului cât și în afara acesteia, la care se mai adaugă o serie de extremiști implicați în trimiterea tunisienilor să lupte pentru Statul Islamic în Siria. În ultimă instanță, Ennahdha beneficiază și de o ramură armată ce poate fi mobilizată.
Însă, din păcate, Kais Saied nu s-a oprit la a activa articolul 80, iar acțiunile și evenimentele care se desfășoară la momentul scrierii acestor rânduri par să valideze din ce în ce mai mult versiunea loviturii de stat. Trupele de securitate tunisiene împreună cu armata au fost detașate în capitala Tunis sub pretextul că decizia președintelui ar putea stârni violență. Însă în scurt timp, forțele de ordine au luat cu asalt clădirea parlamentului, au evacuat toți angajații și blochează până la ora actuală accesul oricui în incintă. Mai mult decât atât, birourile trustului media internațional Al-Jazeera din Tunis au fost luate cu asalt de poliția tunisiană, iar jurnaliștii au fost împiedicați să își desfășoare activitatea. Indiferent de sprijinul pe care Qatarul îl oferă Frăției Musulmane, un atac împotriva presei este inacceptabil într-o țară cu pretenții democratice, semn că situația s-ar putea înrăutăți curând.
Aceste evenimente vin pe fondul unei crize politice care durează de mai multe luni, iscată din neînțelegeri între președintele Saied, un populist independent, fără apartenență la vreun partid politic, prim-ministrul Hichem Mechichi, un tehnocrat numit în funcție în 2020, și președintele parlamentului și șeful partidului Ennahdha, Rachid Ghanouchi. Alegerile parlamentare din 2019 au dat naștere unei puteri legislative fragmentate și la doar câteva luni de la numirea lui Mechichi în funcție, Saied a refuzat să valideze noi miniștri propuși de premier acuzându-i pe aceștia de corupție. Președintele tunisian nu și-a ascuns niciodată disprețul pentru partidele politice în general și nici pentru întreg sistemul democrației reprezentative depășindu-și în numeroase rânduri atribuțiile și amestecându-se în lucrările biroului primului ministru. Blocajul politic a făcut ca guvernul să funcționeze cu un număr redus de miniștri, lucru ce a provocat o paralizie în guvernanța Tunisiei.
Kais Saied, un Sisi al Tunisiei?
Evenimentele din ultimele zile au dat naștere unor comparații între președintele tunisian Kais Saied și actualul lider egiptean Abdel Fattah al-Sisi, și între ceea ce se petrece în prezent în Tunisia și episodul loviturii de stat militare din Egiptul anului 2013 când al-Sisi a preluat puterea de la predecesorul său, Mohammad Morsi.
Deși contextul diferă, în termeni de partide politice și societate civilă, comparația ar putea beneficia de un grad de legitimitate din perspectiva emergenței unui strongman care să stabilizeze situația internă, desigur, cu prețul instaurării unei dictaturi. Mai mult decât atât, acesta ar putea chiar beneficia de suport la scară largă având în vedere dezamăgirea populației în raport cu partidele politice, Saied fiind neafiliat niciunei formațiuni. În plus, există și o axă a autocrațiilor din Orientul Mijlociu care speră ca evenimentele din Tunisia să se încheie în aceeași manieră cu cele din Egipt în 2013 și care, cu sprijinul necesar acordat lui Saied, pot facilita acest rezultat. Însă cu toate acestea, pe lângă opoziția față de Frăția Musulmană, există puține elemente în profilurile celor doi care să valideze o astfel de comparație.
Este acesta sfârșitul visului democratic în Tunisia?
După evenimentele din 2011 și căderea regimului Ben Ali, Tunisia părea să intre pe linia evoluției către democrație. Aceasta a devenit un idol pentru populațiile altor țări din regiune care împărtășeau nu doar aceleași deziderate și regimuri autoritare, ci și aceleași greutăți și umilințe zilnice. Tunisia a început să implementeze o serie de reforme, însă în ciuda acestora economia rămânea într-o situație precară, iar situația de securitate nu era deloc încurajatoare. Tranziția era deosebit de fragilă și pusă la încercare în repetate rânduri de luptele politice interne dintre partidele islamiste și cele seculare.
Situația internă din punct de vedere al securității s-a înrăutățit considerabil odată cu emergența unei filiale a Statului Islamic în Tunisia. În 2015, militanții au atacat Muzeul Național ucigând 24 de persoane, au deschis focul într-un resort din Sousse lăsând în urmă 39 de turiști străini morți și au luat cu asalt un autobuz care transporta garda prezidențială. Aceste evenimente nefericite au creat o atmosferă tensionată care a dat naștere unui proces de securitizare ce a legitimizat numeroase măsuri care încălcau flagrant nou-obținutele drepturi democratice și care au marcat o reîntoarcere la practici din perioada lui Ben Ali. Guvernul a decretat stare de urgență și a demarat, prin intermediul forțelor de securitate, o campanie de represiune menită să restabilească o senzație de siguranță.
Tranziția democratică a Tunisiei a decăzut într-o zonă gri, undeva între democrație și autoritarianism, iar evenimentele recente par să indice faptul că țara nord-africană se află în cădere liberă în bezna ce a precedat Primăverii arabe. Președintele Kais Saied continuă impunerea de restricții la momentul scrierii acestui articol. Luni seara, acesta a anunțat suspendarea activității tuturor administrațiilor publice și instituțiilor de stat pentru două zile începând de marți. Mai mult decât atât, a impus un curfew între orele 19:00 și 06:00, o interdicție de deplasare în alte orașe decât cel de domiciliu, și a decretat interzicerea prezenței unor grupuri mai mari de trei persoane în spațiile publice. Mai mult decât atât, marți dimineață au apărut zvonuri cum că ar fi fost deja emisă o listă cu persoane asupra cărora a fost impusă o restricție de părăsire a țării și care include politicieni, oameni de afaceri, miniștri și președinți de cluburi de fotbal. Restricțiile sunt valabile pentru o perioadă inițială de o lună cu posibilitatea extinderii acesteia. Suspendarea activității parlamentului va dura 30 de zile conform Constituției, însă în absența unei Curți Constituționale care să decidă dacă această perioadă va fi extinsă sau nu, președintele are mână liberă să decidă.
Este dificil de spus în momentul de față dacă evenimentele recente reprezintă sfârșitul visului democratic în Tunisia. Cert este că statul nord-african se afla într-un trend descendent de câțiva ani. Situația internă s-a înrăutățit treptat, iar pandemia de COVID-19 și efectele sale asupra condițiilor socio-economice au produs mediul perfect pe care Kais Saied îl poate exploata pentru a prelua puterea absolută în Tunisia. Situația este impredictibilă, volatilă și poate lua o turnură dezastruoasă foarte rapid. Cu două luni în urmă, Middle East Eye publica un document top secret obținut în urma unor scurgeri de informații și care conținea un plan detaliat referitor la organizarea și desfășurarea unei lovituri de stat în Tunisia. Documentul era adresat șefei de personal a președintelui Kais Saied și prevedea pașii de urmat în vederea preluării puterii absolute. La momentul respectiv, atât articolul cât și documentul au fost ignorate pe bună dreptate deoarece a fost imposibilă verificarea independentă a planului. Însă acum, când primii pași menționați în document au fost puși în practică în decurs de două zile, coșmarul reinstaurării autoritarianismului în Tunisia pare din ce în ce mai real sub forma unei dictaturi constituționale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Stalin avea o vorbă: „Socialismul se potrivește polonezilor ca șeaua pe vacă.” Parafrazându-l putem spune că nici la arabi democrația nu are mai multe șanse. Nu există, nu a existat și nici nu va exista prea curând țară arabă (și musulmană, în general) în care să funcționeze democrația un timp cât de cât semnificativ. Dacă alegerile chiar sunt libere vin urgent la putere tot soiul de leader-i islamici fanarici și periculoși.
Ce mai bună chestie la care se poate spera în lumea arabă/musulmană e un tiran binevoitor de genul răposatului Mubarak sau Al Sisi în zilele noastre în Egipt. Unul care să poată ține cât de cât în frâu terorismul islamic și pofta atavică de jihad a băștinașilor și care nici să nu se imagineze Napoleon cu turban cucerind Europa., așa cum se visa alde Gaddafi.
Saied ăsta are peste 60 de ani. Provine din din lumea universitară și pare a nu avea nicio bază în armată și restul organelor de represiune. Dacă e așa, atunci va fi halit la micul dejun de islamiști și/sau de ceva căpetenie militară/polițienească. Dacă supraviețuiește, e oricum mai bun ca orice guvern islamic. Însă după cum am spus, cu vârsta și formația sa are nevoie de un miracol ca să nu ajungă cu pielea pe gard.
Tarile francofone nu mai dau doi bani pe Franta si mai ales pe Macron.
Exemple: Liban, Tunisia, Mali (unde Romania este adusa acum sa apere post-colonialismul francez https://www.rfi.ro/politica-136037-ambasadorul-romaniei-la-paris-romania-si-franta-relatii-excelente-presedintia – asta dupa ce aceeasi Franta zeci de ani de zile a subminat eforturile anglo-saxone impotriva teroristilor si a diversilor dictatori locali) si Maroc care l-a spionat pe Macron si altii cu Pegasus.
Poate autorul il prefera pe Erdogan sultanul cu sprijinul lui pentru miscarile gen Fratia Musulmana si Hamas in tot Orientul Mijlociu?
Democratie in tari francofone – de mult nu am mai auzit o gluma asa de nesarata.
Furculision – as zice asa ca referinta la mimetismul dambovitean de „trista amintire” ;).
Evident critica Frantei exclude din start minunata gastronomie frantuzeasca partial preluata pe buna dreptate (perfect justificat) si in Romania.
Se se bazeze cineva pe Franta este la fel cum ar considera cineva pe Arsene Lupin ca un idol.
Yep…
Alde Frăția Musulmană și Hamas ajunse la putere prin voturile unor populații cu creierașele în evul mediu sunt desigur OK în ochii „progresimii” .
Si la capitolul asta „progresimea” are oarecum un standard dublu: cei considerati populisti (si nu m-ar mira sa ii includa in curand si pe crestin-democrati) din Europa sunt „rai”, astia din Orientul Mijlociu sunt ok ca ar fi „democratici” si reprezinta „vocea poporului”.
Religia musulmana e incompatibila cu democratia.
Si pt cei care tot acuza Franta de toate relele africanilor e bine de stiut ca populatia musulmana a Frantei e undeva la 15-20%, cu aproximativ 50% din tineret sub 15 ani musulman, ceea ce o va transforma in prima Tara Europeana majoritar musulmana (dupa Bosnia) in aproximativ 20 de ani.
Orice criza de orice fel in fostele colonii va scurta si mai mult drumul catre aceasta realitate.
Islamul ofera pachetul complet: religie, sistemul de legi exemplificat de sharia, etc. Pentru islamul nereformat valorile liberale care au ridicat marile democratii ale vestului nu sunt o aditie respectabila, ci un competitor direct. Ulei si apa.
Nu va suparati, dle Pintilie, dar, probabil datorita tineretii, sinteti cam alaturi de adevar, ca sa ma exprim intr0un mod ekegant.
Nu, nu, nu e vorba de nici o revenire a vreunui regim totalitar , ci de revenirea la situatia in care Maghrebul
( inclusiv Libia lui Ghadhaffi ) si Egiptul erau stavila stabila in calea fundamentalismuui islamic primavara araba a fost o tragica eroare a lipsei de maturitate politica a administratiilor Bush si Obama din Statelor Unite, ca si prelungirea razboiului din Afghanistan peste citva luni (dupa care ar fi trebuit sa urmeze o ocupatie militara ca in Germania si Japonia , pastrind de sigur specificul local )