vineri, martie 29, 2024

Turcia lui Erdoğan între UE și Orient

Ultimele evenimente din și în legătură cu Turcia, mai ales privitor la relațiile sale cu Uniunea Europeană (UE), ar putea da impresia că această țară deține soluția pentru problemele rezultate din criza siriană, inclusiv afluxul de refugiați pe continentul european. Consider că, având avantajul perspectivei de la Izmir, îmi pot permite să combat această impresie. Turcia nu este soluția problemelor, ci o sursă a lor, ba chiar într-o mare măsură. Încercând să explic aici această idee, voi pucta și câteva aspecte esențiale privitoare la relațiile Turcia-UE. Sunt obligat să fac asta deoarece am remarcat persistența unor păreri potrivnice integrării europene a Turciei, păreri care indică prea puțină cunoaștere a unor noțiuni esențiale și a contextului. Mă voi referi în context și la incidentul doborârii avionului de luptă rusesc la granița turco-siriană. Spunând că Turcia reprezinta sursa și nu soluția la problemelor actuale din regiune mă gândesc la chestiuni foarte delicate privind (1) multiplicarea tradițonalelor punctelor nevralgice ale statului turc și (2) politica internă dar mai ales externă catastrofală a Ankarei din ultimii ani, prin care a contribuit direct la agravarea situației.

(1) Am mai spus-o dar se pare ca sunt nevoit să repet: în Turcia există mai multe sectoare de autoritate și acestea se concurează, uneori cu sălbăticie canibală, mai ales în ultimele trei decenii. Ca în orice altă țară, și aici există structura formală a guvernării în care legislativul și executivul adoptă și, respectiv, implementează legi. Aceast binom instituțional este statul vizibil turcesc, dominat de 13 ani de către AKP. Dar, la fel ca în orice altă țară, funcționarea acestui mecanism se construiește pe un aparat birocratic. Particularitatea Turciei este că acest aparat birocratic, cu o importantă tradiție, a avut dintotdeauna o identitate puternic ideologizată.

De la fondarea Republicii în 1923 până pe la începutul guvernării AKP (noiembrie 2002), ideologia dominantă a fost așa-numitul Kemalism secular-naționalist. În spatele acestei etichete s-a ascuns însă (și a crescut) o formă extremă de naționalism turc etno-religios care a stimulat dezvoltarea unei atitudini intolerante față de orice alternativă identitară, etnică și religioasă, la cea a majorității turce-sunni hanefi. Țintele predilecte ale acestui extremism birocratic au fost și continuă să fie masivele minorități alevi și kurdă (majoritatea kurzilor fiind sunniți safi). Asasinatele politice de dinainte de venirea AKP la putere au revenit în actualitate și se vorbește deja deschis despre întoarcerea la viață a structurilor criminale ale „statului profund” (tr. derin devlet; eng. deep state), considerat responsabil pentru nenumărate astfel de episoade sângeroase în trecut (pentru detalii, se poate consulta bibliografia indicată mai jos). AKP-ul nu numai că nu a demolat structurile criminale ale acestui stat profund, dar evenimentele din 2015 indică in mod clar, pentru analiștii experimentați ai fenomenului politic turcesc, că a ales să reintegreze și poate chiar coopereze cu acele structuri.

Mă refer aici mai cu seamă la hotărârea judecătorească recentă (5 noiembrie 2015) prin care au fost achitați, în ciuda probelor evidente, membri marcanți ai organizației JITEM (organizație ilegală de acțiune anti-teroristă a jandarmeriei, considerată de către public drept responsabilă pentru numeroase crime extrajudiciare în sud-estul Turciei). Pe 28 noiembrie, unul din avocații victimelor din procesul respectiv, Tahir Elçi, a fost asasinat în plină stradă și în miezul zilei. PKK-ul a fost indicat aproape instantaneu drept autor de către primul ministru deși imagini clare de la fața locului sugerează responsabilitatea forțelor polițienești prezente acolo. Mă mai refer și la atentatele cu bombă de la Diyarbakır, Suruç şi Ankara. Nimic nu se mai spune despre ele iar autoritățile s-au grăbit și atunci să blameze PKK deși DAESH a clamat responsabilitatea. Imediat după atentatul de la Ankara au început și bombardamentele aviației turce asupra pozițiilor PKK din nordul Irakului deși guvernul turc purta negocieri de pace cu organizația încă din 2010. PKK și alte organizații afiliate continuă însă să facă legea în anumite zone și localități din sud-estul Turciei, ceea ce ridică la trei numărul „sectoarelor de autoritate” pomenite mai sus. La acestea se mai adaugă și așa-numita grupare „Fetullah Gülen” sau „statul paralel”, cum îi numește Președintele Erdoğan şi cei din anturajul său. Procurori așa-zis „Güleniști” au declanşat în decembrie 2013 cazul de corupție în care sunt implicați foști și actuali demnitari dar, se pare, chiar și fiul și ginerele lui Erdoğan.

În reacție, Erdoğan și-a construit un palat inexpugnabil și un serviciu secret și polițienesc la respectivul palat finanțat cu un buget nelimitat acordat de parlamentul dominat de către AKP. Același parlament ascultător a subordonat justiția executivului și a permis Președintelui să își impună vrerea asupra executivului, transformând țara într-o republică semi-prezidențială de facto deși este parlamentară de jure, în conformitate cu constituția actuală. Așa s-a ajuns la apariția unui al patrulea „sector de autoritate” care pare (doar pare) a le domina pe celelalte. Tocmai acest sector prezidențial de autoritate a produs greșelile cele mai grave, mai ales în domeniul politicii externe, ceea ce ne aduce la cel de-al doilea aspect ce trebuie explicat aici.

(2) Simbolul central al adevăratei orientări ideologice a Președintelui Erdoğan și a celor din anturajul lui apropiat este semnul „rabia” prin care își exprimă obsedant de des, în mitingurile la care participă, spijinul pentru Frăția Musulmană și pentru fostul Președinte egiptean, Morsi. De prin 2009, Turcia lui Erdoğan a început să întoarcă spatele relațiilor cu UE și integrării europene, orientîndu-se din ce în ce mai mult către lumea musulmană. Pe plan economic, s-a încercat o colaborare cât mai strânsă și cu Rusia și China, la un moment dat chiar cochetîndu-se public cu ideea aderării  formale a Turciei ca membru la așa-numitul Grup de la Shanghai. Primită cu entuziasm de către păturile conservatoare ale societății, această orientare spre orient s-a dovedit teribil de păguboasă atunci când problemele reale au lovit țara. Căderea regimului Morsi în Egipt și izbucnirea războiului civil în Siria au semnalat curând venirea acelor probleme dar Erdoğan s-a încăpățânat să continue pe calea lui. A militat și continuă să militeze pentru înlăturarea lui Assad de la Damasc, ceea ce nu este numai aproape imposibil de făcut, dar nici nu este de dorit dacă se vrea o soluție negociată a conflictului care să satisfacă actorii relevanți din regiune.

Comportându-se ca un nou sultan în această chestiune, Erdoğan și-a făcut adversari puternici mai ales la Teheran și la Moscova. Susținerea cu armament a unora dintre rebelii sirieni a mărit confuzia generală în legătură cu intențiile adevărate ale Ankarei. Se știe de câțiva ani (vezi mai ales arhivele The Guardian și Today’s Zaman), oricum dinainte de „dezvăluirile” recente din partea lui Vladimir Putin, că Ankara a sprijinit facțiuni rebele din Siria și că măcar parte din armamentul respectiv ar fi putut ajunge la DAESH sau la rebeli afiliați DAESH. Doborârea avionului rusesc de luptă de către aviația turcă, indiferent dacă a fost un act intențional sau accidental, este un episod binevenit pentru cei care doresc reducerea rolului Turciei la cel de simplu spectator fără putere în criza siriană. Cuplate cu suspiciunile generale crescânde privind adevăratul joc făcut de administrația Erdoğan față de DAESH, reacțiile Moscovei par a contribui decisiv la decredibilizarea regimului actual de la Ankara în exterior și, poate, și în interior.

În orice caz, toate aceste evoluții au transformat Turcia într-un spațiu guvernat haotic, unde poli rivali de autoritate sunt în competiție în loc să coopereze. Nu este deci de mirare că țara a devenit un bulevard pentru militanți extremiști și pentru refugiați. Temerea mea cea mai mare este că acest haos va duce într-un final chiar la colapsul statului și la confruntări armate în interiorul său, unde taberele sunt deja clare: kurzii contra autorităților centrale, alevi contra sunniți hanefi, „Güleniști” contra Erdoğan, DAESH contra armata turcă, naționaliști extremiști contra străini de orice fel, și așa mai departe. Intre timp, criza financiar-economică din vest a ajuns și în Turcia, iar consecințele ei abia încep să se vadă. Asta ar putea duce într-un final la conflictul dintre AKP și toți ceilalți, mai ales dacă partidul va decide să rămână legat de Președintele Erdoğan atunci când soarta sa va ajunge să fie decisă de justiție.

O altă chestiune în care Ankara s-a dovedit profund duplicitară este cea a refugiaților. Atunci când presiunea exodului a devenit prea mare pentru Turcia și, spun gurile rele, atunci când scorul său politic a scăzut semnificativ în interior, guvernul AKP a decis să mute atenția publică spre vest, permițând refugiaților să treacă spre Grecia. Dacă a fost un act intențional, stratagema a funcționat pentru că a dus la dialogul actual la nivel înalt între reprezentanții UE și ai Turciei. Un asemenea dialog devenise greu de imaginat după publicarea, pe 10 noiembrie 2015, a raportului anual foarte critic al Comisiei Europene asupra neregulilor din această țară. Criza refugiaților l-a făcut posibil și, mai mult, a făcut posibilă semnarea chiar și a unui acord prin care Turcia va primi în jur de 3 miliarde de euro pentru a acționa mai eficient în efortul de integrare a imigranților sirieni.

Și asupra acestui subiect există reacții confuze în media noastră. Ca membru al EURAC (European Research and Application Center) de la universitatea unde lucrez (Izmir University of Economics), monitorizez de foarte multă vreme relațiile Turcia-UE dar nu sunt specializat pe problematica migrației. O astfel de specializare are însă colegul meu, profesorul Alexander Buergin, președinte al EURAC. Pe el l-am întrebat săptămâna trecută despre acordul privind cele 3 miliarde de euro și mi-a explicat că acei bani nu vor fi dați Turciei decât treptat și numai pe baza unor programe de integrare a refugiaților, evaluate și aprobate în prealabil de către Comisia Europeană. Este, deci, o finanțare condiționată de îndeplinirea unor standarde controlate de către plătitor și, implicit, de către contribuabilul european, nu de către Ankara. Dr. Buergin a mai adăugat că acordul respectiv nu aduce de fapt niciun element tehnic nou în relațiile dintre cele două părți. Un tratat privind readmisia emigrației ilegale dinspre Turcia spre UE exista deja, fiind semnat în 2013. El face obligatorie, începând cu luna decembrie 2013, readmisia în Turcia a emigranților turci refuzați de către țările UE iar din decembrie 2016 devine oricum obligatorie și readmisia emigranților de altă naționalitate din Turcia către UE. Liberalizarea călătoriilor cetățenilor turci în statele Uniunii este și ea cuprinsă în tratatul din 2013, urmând a fi realizată conform unui calendar bine stabilit.

Prin urmare, acordul recent asupra celor 3 miliarde de euro nu face decât să ajute Turcia din punct de vedere tehnic pentru a-și îndeplini obligații vechi față de Bruxelles. Singurul aspect cu adevărat nou pe care îl aduce este angajamentul politic – nicidecum o promisiune cu caracter tehnic – ca Uniunea să dea un nou impuls negocierilor privind aderarea Turciei. Se reiterează însă foarte clar că succesul procesului depinde de accelerarea reformelor în această țară, cu respectarea criteriilor de aderare stabilite, iarăși, de către UE. Astfel, relația Uniunii cu Turcia nu a suferit nicio modificare de substanță, ea rămânând una guvernată de condiționalitatea de până acum și de criterii a căror evaluare rămâne sub autoritatea Comisiei. Așa cum sugeram mai sus, rămâne însă de văzut dacă Turcia lui Erdoğan va supraviețui încercărilor care se profiliează la orizont. Nu putem decât să sperăm că autoritatea prezidențială nu va duce și țara cu ea în abis atunci când problemele interne și externe vor deveni, inevitabil la un moment dat, copleșitoare pentru AKP.

Totuși, atât aciditatea Moscovei de după doborârea avionului său de luptă de către turci, cât și atitudinea mai degrabă rece și tehnică a UE par a fi declanșat o ușoară repliere la Ankara. Președintele Erdoğan nu mai face declarațiile de sultan cu care ne obișnuise. Executivul este și el mai puțin arțăgos față de Europa în general. Primul ministru si ministrul pentru afaceri europene, au anunțat încheierea acordului recent cu UE, prezentîndu-l ca pe o realizare importantă și accentuând că el înseamnă un nou pas spre integrarea europeană a țării. Personal mă indoiesc că acesta este proiectul central al Turciei lui Erdoğan.

Deschiderea unor capitole de negociere precum cele privitoare la mediul de afaceri și competitivitate ar duce inevitabil, pe termen lung, la subminarea tradiției statist-protecționiste în politica economică turcă. Toate capitolele referitoare direct sau indirect la transparența guvernării ar deranja instituțiile și practicile „statului profund”, bogat ilustrate în bibliografia de mai jos. Deschiderea capitolului referitor la justiție ar pune o mare presiune pe guvern pentru a reinstaura independența acestei instituții fundamentale. O justiție independentă ar deschide posibilitatea continuării cazului de coruptie declanșat în decembrie 2013, cel mai mare din istoria țării, situație în care regimul Erdoğan ar fi amenințat direct.

Cu toate acestea, eu rămân la părerea că Uniunea are nevoie de Turcia pentru viitorul său economic și energetic, dar cred că va trebui să trateze această țară cu mult mai multă fermitate. Niciun compromis nu trebuie făcut în legătură cu criteriile de aderare. În plus, aderarea însăși trebuie gândită astfel încât să aibă loc atunci când Comisia Europeană și Parlamentul European vor fi suficient de puternice pentru a asigura un mecanism coerent de guvernanță supranațională care să se impună oricăror țări membre a UE. Numai o Uniune funțională ca mecanism supranațional coerent va putea integra ambiții mari, precum cele ce se manifestă deja la Berlin, Paris sau Londra, și ar putea veni cândva și de la Ankara. În acest context, factorii decidenți din politica externă românească ar face bine dacă ar conecta mai mult această politică la analiza academică relevantă de calitate. În cazul particular al Turciei, o mai bună înțelegere a acestei țări, bazată pe studiu academic sistematic și corect arhivat, este esențială pentru o politică orientală mai bună a României, mai ales via Bruxelles. Viitorul acolo se hotărăște, fie că ne place sau nu, și cred că am vrea să fim în stare să influențăm mecanismele de decizie. Acesta este până la urmă prețul inevitabil pe care trebuie să-l plătim cu toții în Europa cea nouă dacă vrem să nu ne întoarcem la epoca confruntărilor atât de sângeroase dintre europenii cei vechi, printre care s-au numărat și înaintași de-ai noștri. Sper să nu repetăm greșelile lor.

Bibliografie selectivă referitoare la „statul profund” în Turcia

Dönmez, R. Özgür, 2008, “Vigilantism in Turkey: Totalitarian Movements and Uncivil Society in a Post-9/11 Democracy”, Totalitarian Movements and Political Religions, Vol. 9, No. 4, 551–573.

Uslu, Emrullah, 2008, “Ulusalcılık: The Neo-nationalist Resurgence in Turkey”, Turkish Studies, Vol. 9, No. 1, 73–97.

Bilgiç, T. Ünlü, 2009, “The Military and Europeanization Reforms in Turkey”, Middle Eastern Studies, Vol. 45, No. 5, 803–824.

Kavakcı, Merve, 2009, “Turkey’s Test with Its Deep State”, Mediterranean Quarterly, Vol. 20, No. 4, 83-97.

Grigoriadis, Ioannis N. şi Özer, Irmak, 2010, “Mutations of Turkish Nationalism: From Neo-nationalism to the Ergenekon Affair”, Middle East Policy, Vol. 17, No. 4, 101-113.

Öktem, Kerem, 2011, Angry Nation: Turkey since 1989. Londra: Zed Books.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. despre Turcia,Franta Ungaria….
    da despre romania chiar nimic domnilor contributors !? vedeti ca teroristi unguri destabilizeaza unitatea de nezdruncinat.da,e un subiect greu de abordat ; ptr linistea si continuitatea noastra

  2. Excelenta analiza.
    Mi-a atras atentia si ideea ca indepartarea lui Assad nu este de dorit, care contrazice pe buna dreptate politica americana in aceasta privinta.
    Dar nu sunt de acord cu concluzia „Uniunea are nevoie de Turcia”. Turcia e tara prea mare, 90% asiatica, am avea granita cu Iran, Iraq, Siria. Daca primim Turcia, de ce nu am primi si Kazakhstanul sau Rusia, daca acestea o vor dori in viitor? Extinderea exagerata inseamna sfarsitul Uniunii.

    • @DanT
      Momentan o integrare a Rusiei in UE pare o utopie, mai ales cu un Putin care nu mai ascunde de multi ani ca isi doreste restaurata „stralucirea” URSS. Dar pe termen lung integrarea europeana a Rusiei este esentiala daca se doreste ca viitoarea Uniune Europeana sa poata concura in mod real cu o China ce va fi devenit nr. 1. O Europa care sa includa atat resursele naturale si umane cat si intinsa ei suprafata si pozitie geostrategica ar putea ridica pretentii de actor global. Fara Rusia… mai greu. Fiind de facto o tara europeana prin traditiile pe care le are, integrarea sa culturala ar fi mai facila decat cea a Turciei, conditia fiind insa ca si poporul rus sa isi doreasca sa adere la UE, „dezbracat” fiind de ambitiile sale imperiale.

      Dar aici vom ajunge (daca vom ajunge vreodata) peste zeci de ani. Insa n-as vrea sa respingeti o astfel de varianta. Vrem nu vrem vom fi intotdeauna vecinii Rusiei si indicat ar fi sa ii avem de prieteni. Conditia fiind sa fie si ei, pentru prima oara in istorie, prieteni cu noi si nu doar noi cu prieteni cu ei.

      • In opinia mea contraponderea la China poate fi doar o uniune politico-economica intre UE si SUA. Aceasta ar avea ca fundament civilizatia comuna-cea occidentala. Inceputul ar putea fi TTIP. Deja exista alianta militara – NATO.
        Competitia pentru suprematie mondiala va avea loc intre aceasta Uniune a Occidentului si China. Si cine va avea Rusia de partea lui va castiga. Sigur ca e nevoie de relatii bune cu Rusia, dar nu de integrare.

  3. O privire atenta chiar din miezul lucrurilor, bine venita.
    Dar mai va pentru ” În plus, aderarea însăși trebuie gândită astfel încât să aibă loc atunci când Comisia Europeană și Parlamentul European vor fi suficient de puternice pentru a asigura un mecanism coerent de guvernanță supranațională care să se impună oricăror țări membre a UE. Numai o Uniune funțională ca mecanism supranațional coerent va putea integra ambiții mari, precum cele ce se manifestă deja la Berlin, Paris sau Londra, și ar putea veni cândva și de la Ankara.”
    Eu unul, de pe margine, observ ca tocmai Berlinul si Parisul vor sa fie cele „suficient de puternice” pentru a influenta Comisia Europeana si Parlamentul European. Tarilor mici li se cere solidaritate si supunere, in timp ce ei isi fac politica lor chiar cu dusmanii nostri.
    Pentru ca PE si Comisia Europeana sa fie suficient de puternice si bine intentionate, Berlinul si Parisul ar trebui sa-si mai tempereze ambitiile.
    Vor asa ceva?
    Caci pentru asta e „rebeliunea” britanica, si nu cred s-a n-o observe si turcii.
    Repet: vederi de pe margine.
    Cit despre aderarea Turciei la UE, parca as fi pentru si (putin) contra. Decizia apartine altora.

  4. multumesc si eu pentru acest articol excelent

    din ce scrieti si din ce se observa de la distanta pare ca Erdogan are ca principala definitie a actiunii sale politice AGRESIVITATEA in impunerea identitatii sale (etnice, religioase si a modelului de societate) si a ideilor sale ; masura in care aceasta agresivitate s-a potrivit cu agresivitatea altor structuri sau pe care anumiti cetateni o asteptau a fost probabil una din cheile succesului sau

    acest comportament se regaseste din pacate si in politica externa, unde Turcia se comporta la limita acceptabila pentru un membru NATO (chiar vechi si important) = modul in care sustine operatiuni militare in zona, expunandu-se (si expunand si NATO astfel) unor riscuri majore de conflict
    incidentul cu atacarea avionului rusilor este urmare directa a acestei atitudini foarte agresive si caderii in plasa provocarii rusilor, care apoi au avut pretext pentru a-si aduce ultimele sisteme sol-aer – dupa cat de repede s-au miscat se pare ca doar asta asteptau … acum instalarea unei no-fly-zone se poate face imediat ce Bashar al Assad o va cere, mai ales ca Siria este un stat suveran si Dreptul International este de partea lui in aceasta situatie

    situatia a fost un model de caz in care o reactie pur agresiva a adus pierderi majore dpdv strategic / pt ca acum (in contextul in care Turcia ar putea cere solidaritatea NATO) lumea Occidentala se va uita mult mai atent la actiunile pe care le facea pana acum in afara granitelor sale si care erau trecute cu vederea …

  5. Da, o analiză foarte bună şi care vine în completare la cea realizată de dl Naumescu. În fond concluziile bat în aceaşi direcţie. Însă problema aderării e mult mai complexă şi nu o putem privi doar prin prisma unor posibile beneficii economice, energetice sau geostrategice. Mai trebuie ţinut cont şi de echilibrul identitar şi cultural. Dacă forţe de stânga vor încerca să schimbe acest fragil echilibru, vor da apă la moară forţelor de extremă dreaptă (a se vedea cazul recent din Franţa), iar aceste forţe radicale dacă intră în acţiune nu numai că vor zădărnicii intenţiile stângii, dar ar putea dărâma complet toată construcţia Uniunii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dragos C. Mateescu
Dragos C. Mateescuhttp://people.ieu.edu.tr/en/dragoscmateescu
Profesor cercetător invitat, Institutul de Cercetare al Universității din București (ICUB) Licenţiat in ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti şi doctor in relaţii internaţionale al Universitaţii Nottingham Trent, Marea Britanie Cursuri şi numeroase publicaţii academice şi de presă mai cu seamă despre relaţiile inter-etnice din Turcia şi România, Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, extinderea şi relaţiile Uniunii Europene cu Turcia, filosofie politică şi abordări analitice în ştiinţele politice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro