luni, octombrie 25, 2021

Turneul de tenis de la Wimbledon, Brexitul și identitatea britanică

Votarea Brexitului, anul trecut, a eclipsat desfășurarea Wimbledonului, care a început la câteva zile distanță. Victoria scoțianului Andy Murray a fost percepută ca un soi de unificare a britanicilor, așa cum însuși tenismenul a catalogat-o. Așadar, sentimentul a fost că politicienii au divizat țara, iar triumful lui Murray a conciliat-o. Vă sună cunoscut discursul ? Mitul salvatorului a fost util în justificarea momentului.

Ce se va întâmpla în 2017 ? La un an distanță de votul Brexitului și la nici o lună de la alegerile legislative anticipate din Marea Britanie avem un alt Wimbledon. Cu un context politic tulbure, turneul de tenis ar putea să distragă atenția de la imaginea încețoșată a societății britanice. Sau dimpotrivă.

Turneul de la Wimbledon este considerat un produs select al culturii britanice, un brand englez, cu o popularitate de necontestat. Zilele care au precedat startul evenimentului ne-au oferit deja câteva indicii despre cum imaginea turneului va fi asociată cu problemele politice. Alăturarea între evenimentul de la All England Club și Brexit s-a făcut mai ales prin intermediul caricaturilor. Cel mai cunoscut eveniment găzduit anual de Marea Britanie a devenit purtător de mesaj pentru neajunsurile politice.

Am ales două caricaturi sugestive pentru cum tenisul poate personifica problemele politice. Umorul poate fi un instrument important de protest social, iar în același timp eliberează oarecum presiunea socială[1]. Procesul accelerat de ieșire a Marii Britanii din UE și creșterea în sondaje a liderului laburist Jeremy Corbyn sunt vazute prin ochii limbajului tenisului, universal cunoscut. Se presupune că audiența este familiarizată cu noțiunile de bază ale tenisului. Și este logic să fie așa din moment ce Wimbledonul face parte din cultura britanică, nu ?

În acest context se cuvine să spun câte ceva despre istoria acestui turneu și dimensiunea sa socio-politică. Am ales să punctez câteva aspecte ale Wimbledonul care țin de identitatea sa, precum legătura cu regalitatea, forța mediatică a evenimentului, rigoarea organizatorică, aspectele economice și nu în ultimul rând latura sportivă a spectacolului. Sunt aspecte care pot explica importanța Wimbledonului în societatea britanică, pentru că alimentează vreme de două săptămâni mândria celor din Regat.

Turneul a fost inițiat în 1877, iar prima transmisiune de la All England Club a fost făcută în 1937 de către BBC, care a cumpărat mereu drepturile de televizare și cel puțin până în 2024 va produce evenimentul. Faptul că turneul rămâne sub cupola BBC-ului, un alt simbol britanic, este  încă un motiv de mândrie pentru insulari, în contextul competiției aprige pentru drepturile de televizare. Parteneriatul Wimbledon-BBC ține de spiritul sau chiar de eticheta turneului și face apel la tradiție, la perioada când organizatorii Wimbledonului refuzau primirea jucătorilor profesioniști, preferându-i pe „shamateur”-i[2], adică pe amatorii animați doar de crezul olimpismului (important e să participi), fără pretenția de a câștiga.

Numai că televizarea presupune și anumite riscuri. Conștienți de tensiunea generată de problemele politice și de expunerea pe care o poate asigura un protest la Wimbledon, organizatorii turneului au interzis orice formă de manifestare politică. Nici măcar hainele cu mesaje sau simboluri politice nu sunt bine primite. Orice derapaj va fi sancționat, anunță organizatorii, într-un sport unde tăcerea este regulă fondatoare, iar „love” este egal cu zero.

Lucrurile interzise la turneul de tenis de la Wimbledon

Istoria ne-a furnizat totuși câțiva excentrici, chiar în teren, care au scuturat regulamentul Wimbledonului, însă ei pot fi numărați pe degete. Episoadele lui Ilie Năstase sub umbrelă, în 1974, sau cu un scaun pe cap, în 1975, au făcut înconjurul lumii. Ulterior, new yorkezul John McEnroe în anii 80 i-a intrigat pe organizatori cu atitudinea sa libertină într-un spațiu atât de conservator. Aceștia au condamnat comportamentul și au ținut să sublinieze că asemenea ieșiri afectează identitatea atât de atent construită a turneului de tenis.

De altfel, Wimbledon ține la eticheta sa de Grand Slam select. Evenimentul este atent gestionat, începând chiar de la modul în care sunt aleși copiii de mingi. Procesul de selecție la care sunt supuși doritorii întrece în complexitate orice test școlar. Pentru mulți este cel mai greu examen al adolescenței. Copiii sunt selectați dintre elevii școlilor londoneze și dau atât probe scrise cât și fizice. După aceste teste parcurg patru sesiuni de pregătire, iar în final sunt selectați cei 250 de copii de mingi. Media lor de vârstă este de 15 ani. Așadar, avem de a face cu un ritual construit temeinic pentru a întări ideea de elită, de eveniment select, unde doar cei foarte buni acced.

Și totuși chiar și tradițiile de neclintit ale Wimbledonului au mai suferit ajustări, cu atingere chiar și la legătura dintre turneu și familia regală. Clubul care organizează competiția se află sub patronaj regal din 1907, iar jucătorii erau obligați ca la intrarea în arenă să facă o plecăciune în fața Tribunei Regale. Cutuma a fost eliminată în 2003. Totuși, dacă în tribune sunt prezenți Elisabeta a II-a sau Prințul de Wales, atunci jucătorii sunt nevoiți să recurgă la reverență.

În aceeași notă, s-a făcut o minimă concesie firmelor pertenere, dar pe multe terenuri nu există publicitate, tocmai pentru a păstra autenticitatea turneului. Organizatorii au refuzat de-a lungul timpului multe contracte de publicitate generoase, în contextul în care sunt nevoiți să crească anual fondul de premiere, implicit și bugetul. Mai ales în urma Brexitului, care a devalorizat și lira sterlină. De altfel, în acest an, organizatorii au mărit fondul de premiere cu 3,5 milioane de lire sterline pentru a le oferi jucătorilor același nivel de premii ca anul trecut raportat la euro. Mândria britanică se distinge din toate aceste aspecte.

Mai ales acum când au un lider mondial la tenis, pe Andy Murray, iar o generație talentată de jucătoare, în frunte cu Johanna Konta, încearcă să se afirme. Britanicii au întreținut în permanență ideea că la tenis au avut mereu campioni. Ceea ce nu este adevărat, însă prin simplul fapt că organizează Wimbledonul ți se induce ideea că au avut frecvent jucători victorioși la acest turneu. Este o observație pe care antrenorul Nick Bolettieri o făcea în 2010, când șeful federației engleze de tenis era acuzat de decăderea acestui sport. Numai că, afirma Bollettieri, tenisul englez nu avea de unde să decadă pentru că nu a fost niciodată la nivel înalt la profesioniști.

„Dacă ați fi avut generații câștigătoare de Grand Slam, cum au avut australienii din anii 40 până în anii 70 sau cum am avut noi americanii timp de câteva decenii, iar ele ar fi dispărut, atunci ar fi fost un aspect de blamat. Numai că acele generații de campioni britanici nu au existat, cel puțin nu în era aceasta a filmului  alb-negru”, declara Nick Bollettieri[3].

Iar Bollettieri mai făcea o remarcă interesantă. Și anume că tenisul e mai degrabă parte a „scenei sociale” în Marea Britanie, ceea ce, printr-un raționament logic, ne dă de înțeles că fără Wimbledon el nu ar fi fost la fel de popular. Turneul londonez de la All England Club fost motorul promovării acestui sport în Marea Britanie și indirect a valorilor sportului englez în întreaga lume. Asumarea unui asemenea rol l-a expus și din punct de vedere politic. Însă era greu de evitat un asemenea contact ținând cont de proporțiile evenimentului.

Turneul de tenis de la Wimbledon nu poate fi izolat de ceea ce înseamnă societatea britanică și cultura ei, însă în același timp a reușit să se poziționeze în așa fel încât să se prezinte și ca un  eveniment cosmopolit, într-o economie globală. Deschiderea turneului spre anumite concesii, păstrând totuși un specific englez, prin aspectele punctate mai sus, oferă o lecție și politicienilor britanici despre cum se gestionează o comunitate, un brand și conexiunile sale. Organizatorii Wimbledonului au acceptat la un momentdat că izolarea de evoluția tenisului nu este benefică. Au admis că trecerea de la amatori la profesioniști este un pas normal. Spre deosebire de politicienii britanici, care lasă impresia că au ales procesul invers.

NOTE ___________________


[1] Marjolein ‘t Hart, „Humour and Social Protest: An Introduction”, în International Review of Social History,

vol. 52, nr. S15, 2007, p. 1-20.

[2] Stephen Wagg, „Sacred turf: the Wimbledon tennis championships and the changing politics of Englishnes” în Sport in Society. Cultures, Commerce, Media, Politics, vol. 20, 2015, p. 398-412.

[3] Nick Bollettieri, „Britain has never been a tennis giant, not this side of the black‐and‐white movie era”, disponibil online la http://www.sportingintelligence.com/2010/03/11/britain-has-never-been-a-tennis-giant-not-this-side-of-the-black-and-white-movie-era-110304/ ,publicat la 11 martie 2010, accesat la 2 iulie 2017.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Wimbledonul s-a transformat intr-un eveniment ‘no-name’, un eveniment globalist, generic, in care specificul englezesc mai exista doar in memoria fanilor tenisului ‘trecuti de o anume varsta’.
    E ca in cantecul lui Margineanu ‘Jeana nu e moarta, Jeana se transforma’.

    • „Wimbledonul s-a transformat intr-un eveniment ‘no-name’”, spuse cu suficienta un roman. Cam mult spus, dar, ma rog, traim intr-o lume libera.

  2. Afirmatia lui Nick Bollettieri, „Britain has never been a tennis giant, not this side of the black‐and‐white movie era

    se traduce diferit de cum ati tradus-o dumneavoastra:

    not this side of the black-and-white movie era
    inseamna ceva in genul de la sfarsitul epocii filmelor alb-negru incoace.

    In rest, un articol bun.

  3. Un articol bun care trebuie sa-ti lase un gust romanesc:
    „Spre deosebire de politicienii britanici, care lasă impresia că au ales procesul invers.”
    Pentru mine avintul romanilor de a le da cu flit americanilor pentru alegerea lui Trump, si englezilor pentru Brexit, pare ceva uluitor. Si nu-i inteleg pe americani si englezi cum de nu pricep odata ca trebuie sa priveasca spre noi cu admiratie, sa ia lectii.

  4. Si totusi sa le dam cezarilor ce-i al cezarilor, englezii au dat lumii imens, in primul rind o limba, in al doilea rind i-a invatat pe oameni sa se joace, mai ales fotbal aceasta minunata inventie, dar si tenis…
    Tare trista ar fi lumea fara fotbal.

  5. Haideti sa nu mai fim asa de ceremoniosi si „evlaviosi” in privinta turneului de la Wimbledon, caci nu mai e cazul cam de multisor…
    Tenisul, sportul in general de astazi, e cangrenat profund de influenta mafiei caselor de pariuri si cu cat mai prestigios e un eveniment cu atat tumoarea benigna se intinde mai tentacular, fanii rationali nu mai cred demult in „Mos Craciun” ; de pilda dincolo de caderea -ca la popice – a capilor de serie, unul dupa altul, Wimbledon-ul se „remarca” prin pariul celui mai lung meci din istorie, englezii au o apetenta pentru pariurile trasnite…
    Sa fim seriosi, omerta infractorilor, recte „jucatori(oare)”, „antrenori”, „arbitri”, „medici”, chiar si maseurii sunt multumiti de comisionul aferent, iar cei ce au indraznit sa vorbeasca prea mult au platit scump „blasfemia”… Si n-am sa ating decat en-passant subiectul Halep deoarece „valurile de indignare” „patriotice” se vor simti si aici ; ma refer la modul „senzational” cum a pierdut ultimul meci pe iarba cu Caroline Wozniaki, pe „calapodul” finalei de la Rolland- Garros…
    Pentru mine Wimbledonul a ramas doar cu inghetata cu frisca si capsune, pauza duminicala si fredonarile lui Cliff Richard, din pauzele prelungi de ploaie, undeva parca spre sfarsitul anilor ’90…
    In rest, e doar treaba procuraturii…

Dă-i un răspuns lui radustroe Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Pompiliu Nicolae Constantinhttp://contributors
Istoric și jurnalist. Doctor în istorie (Universitatea din București) și în științe politice (Université Libre de Bruxelles), Pompiliu-Nicolae Constantin este cercetător asociat al CEREFREA – Universitatea din București, comentator TV la Dolce Sport și colaborator permanent al revistei Magazin Istoric. A urmat cursurile Școlii Doctorale Francofone în Științe Sociale și a susținut o teză de doctorat în limba franceză, Identité,altérité et sport dans la Roumanie communiste : la star minoritaire comme héros national. Proiectele sale de cercetare vizează istoria sportului și aspectele socio-politice ale sportului în Europa de Est, istoria orală și istoria minorităților etnice.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.