Acum aproape o lună (mai exact, pe 22 iulie a.c.), domnul Cristian Felea a publicat un articol-dialog („La taclale cu Vlasti: vacanța în țară? Ba nu, afară!”), în care a redat principalele idei ale unei discuții pe care domnia-sa a avut-o cu domnul Vlastimir Milanovic. Pe scurt, domnul Milanovic recomanda cititorilor un concediu în afara României (și își argumenta solid punctul de vedere), iar domnul Felea susținea că un concediu în România ar putea fi o soluție mai bună, cel puțin din anumite puncte de vedere. Mie, unuia, articolul mi s-a părut extrem de interesant. Mi-am petrecut 15 ani din viață scriind articole de turism, așa că interesul meu este perfect explicabil; totuși, acest lucru m-ar putea tenta să fac pe atotștiutorul, așa că am clocit un alt mod de a contribui la controversă. Am ales, din multele mărturii ale acestei veri, trei relatări, pe care le redau fără să mă bag sau să-mi dau cu părerea. Am făcut doar o minimă redactare după transcriere.
Bulgaria
„Da, e bine ce se zice în articol despre turismul în România. Eu sunt în vacanță la mare la bulgari, la Lighthouse. Al șaselea an consecutiv când venim la acest resort și al șaptelea de când venim la Balcic.
E juma’ de Românie aici. Personalul care deservește e din Bali, bulgarii au fost înlocuiți în proporție de 90% în 2021, ca urmare a pandemiei. Stând de vorbă cu un barman balinez care mă întreba de unde sunt, m-am hazardat la un răspuns, în sensul că eu sunt de unde sunt 60% dintre turiști. A râs și a zis, cu engleza tipică balinezilor: sixty percent? Better say 99%! Atunci mi-am dat seama de proporția fenomenului. Luăm înapoi Cadrilaterul pe cale pașnică.
Dar asta privește numai litoralul, un caz aparte, zic eu. Antreprenorii românii de la mare sunt jepcari, iar raportul calitate-preț este de două ori mai bun în Bulgaria decât în România, cel puțin în ceea ce privește turismul estival.
De vreo patru ani, cealaltă jumătate a concediului de vară ne-o petrecem în România. Am făcut zonele Făgăraș, Hunedoara, Bucovina (anul trecut) și Maramureș (anul acesta). Foarte corespunzător, zic eu. Că ai ce vedea și ce vizita – nu se pune problema. Dar cazarea și serviciile s-au îmbunătățit mult. Drumurile, bune către foarte bune (deși nu există autostrăzi, decât foarte limitat, deocamdată). Oamenii, în general amabili. Mulți străini, peste tot pe unde-am fost. Mulțumiți, aș zice, cu zâmbetul pe buze. Din rândul românilor vezi destui fițoși cu pretenții de cinci stele, dar e bine să nu-i bagi în seamă, n-are sens.
P.S. Am vizitat acu’ vreo săptămână Viscri, inclusiv casa prințului. Merită. E ca acum 100 de ani, restaurată cum trebuie. Au acolo un han/cârciumă (Viscri 32) ce trebuie musai vernisată!” (A.R., București)
Glamping
„Am găsit pe net o cazare interesantă, pe lângă Valea Mureșului, la nord de Orăștie, undeva pe lângă Geoagiu; glamping! Am zis c-am dat lovitura. Sălbăticie, aventură, foc de tabără – îi fac fericiți pe copii, construiesc amintiri cu nevastă-mea, chestii de-astea. Am plecat din București, am ajuns acolo frânți de oboseală, că-i trafic urât pe Valea Oltului. Căldură, ca la balamuc. Am intrat prin niște pustietăți, pe drumuri forestiere, era o zonă despădurită, niciun copac, nicio umbră, nicio răcoare, nimic. Am ajuns, gazda – proprietarul glampingului, antreprenorul – ne-a așteptat cu țuică. Erau 40 de grade, pe puțin; în aer, nu în țuică! Am intrat în corturile noastre de la glamping – acolo erau o sută de grade, ca popa! Curgeau apele pe noi și la soare, și în cort. Ne era foame, foarte foame. Gazda ne-a explicat că nu există nimic de mâncare. Nimic, absolut nimic. Am cerut apă. Nici apă nu exista – trebuia să-ți aduci singur, în portbagaj. Nu exista nici semnal, evident, chit că noi ne aduseserăm laptopurile, ziceam că mai lucrăm una-alta, cât se joacă copiii. Cu alte cuvinte, nimeriserăm într-un loc în care nu exista nimic, în afară de curent electric, zăduf și țuică. El, însă, s-a arătat foarte grijuliu: ne-a întrebat dacă ne-am adus aerotermă, că noaptea, cică, era foarte frig. I-auzi una! Se pare că glampingul omului era pe concept: veneai acolo cu alte patru-cinci familii, îți aduceai de toate, ziua dormeai, noaptea chefuiai pe lângă foc. Grătare, țepușe, nebunii. Noi eram singuri, zob de căldură, morți de foame, rupți de sete și de oboseală… iar omul ăla nu avea să ne ofere nimic, dar absolut nimic! I-am zis că mergem să cumpărăm ceva de undeva și am plecat ca din pușcă, urându-i niște chestii nu prea corecte politic („… cu glampingul tău cu tot!”). Am ajuns în oraș, de fapt în stațiune, în Geoagiu-Băi, unde era Costinești curat, adică o aglomerație incredibilă; nu numai că n-am avut unde parca mașina, dar nici să mâncăm n-am reușit, peste tot era fie „Rezervat”, fie „Pauză de masă”! Am crezut că înnebunesc, nevasta mă boscorodea, copiii behăiau de foame, le-am luat câte o apă plată și-am apăsat pedala până la Alba Iulia, unde am eu un prieten, am rămas la el acasă peste noapte, ne-a salvat săracul Trandafir, bun băiat, îi dau o bere mare când vine prin București, că o merită absolut! A doua zi am plecat, am găsit o pensiune normală, cu masă și casă, undeva spre Apuseni, brazi, molizi, umbră, răcoare, pârâiaș, mă rog, ca la munte. Ne-am salvat concediul ăla, a fost până la urmă OK, dar cu glampingul de România ne-am dumirit. Fie la el acolo!”. (R.P., București)
Turul Pantalonilor
„În 2020 am început, ăla a fost primul an. Suntem doar trei, măcar că an de an se mai anunță și alții, dar nu vine nimeni, niciodată – le este lene. Ne suim în tren la Gara de Nord, noi și biclele, coborâm la Băile Tușnad, ne tragem sufletul și pornim. Șase zile, da’ serioase, nu ne jucăm: cam cinci ore dense de biciclit în fiecare zi, uneori ceva mai mult, dacă stăm rău cu timpul. La vale e o plăcere să te dai cu bicla, greu e la deal; tragi, ce să faci! Luăm două sau trei pauze pe zi, de hidratare, dacă mă-nțelegi pe undeva – adică ne hidratăm cu bere, cu ce drac’ să ne hidratăm, dacă-i cald! Dar nu bem mai mult de una de om, la fiecare pauză, măcar că pofta-i mare, dar ne-am învățat să ne-nfrânăm, că totuși Turul Pantalonilor e treabă de treabă, nu ne batem joc! Și, oricum. Nu ajungem prea târziu seara la cazare, avem timp acolo să bem și să mâncăm pe săturate, așa că nu ne pare rău. Mâncarea-i excelentă, gazdele sunt foarte primitoare, iar berea nu e scumpă – față de București, ai senzația c-ai dat lovitura. Toată Secuimea o facem, în cruciș și-n curmeziș, peste tot am ajuns în ăști trei ani consecutivi: trecem și peste munte, spre Cristur și Odorhei, luăm toată valea Oltului superior în lung, de la Toplița până dincolo de Sfântu Gheorghe, ne întoarcem iar spre nord, Miercurea, Bilbor, Vatra Dornei, ba o dată am intrat și pe valea Bistriței și dup-aia ne-am întors iar, că punctul terminus e în Vatra, de acolo luăm trenul înapoi spre București. E super. Tot anul așteptăm Turul Pantalonilor și-l plănuim, e ceva deosebit. Ne luăm cazări din timp, cu booking-ul, ne-au învățat oamenii, ne așteaptă, suntem clienții lor favoriți. Păi, cred și eu! Toată zona e plină de turiști unguri, mașină lângă mașină cu numere de Ungaria, da’ nu-s clienți buni: mănâncă din sacoșă, nu se așază la masă în restaurantele pensiunilor, vin cu bani numărați, își iau bere de la supermarket și beau până nu mai pot. Sunt pe economie, săracii. Mai drag le e gazdelor de noi decât de ei, măcar că le este greu să vorbească în română, se străduiesc, se chinuie, dar nu se lasă. Păi, na. Acolo în Secuime nu se vorbește românește deloc, tot anul, nici la televizor nu se uită, că au canalele lor, cu emisiuni de la Budapesta; cum să poată ei vorbi fluent, de unde? Dar vorbesc, cum-necum. Nu numai gazdele de la pensiuni, dar și oamenii cu care mai stăm la masă prin cârciumile sătești, când ne bem berea din pauze. Era unul, Franz Josef, chiar așa îl chema, Doamne cât a putut vorbi omul ăla cu noi, chit că nu-i veneau cuvintele! Ne-a povestit toată viața lui, cum a făcut armata la Craiova, cum a dat el în dragostea de vodcă, mă rog, totul. Ne-am despărțit prieteni, i-am promis că-l căutăm și-n 2023, și chiar am vorbit serios. Un singur lucru nu înțeleg. În toate statisticile pe care le mai citesc pe net, scrie că județul Covasna este cel mai sărac județ din România; de unde, frate?! Că ce-am văzut noi e fix pe dos. Turism foarte organizat, curățenie peste tot, oameni extrem de primitori și de atenți, mașini noi, case și pensiuni puse la punct, cabane, restaurante, drumuri foarte bune, reparate la marele fix… nici vorbă de sărăcie! Doar am mai mers cu biclele și prin localitățile astea din sud. Comparație?! Da, dacă vrei neapărat. Doar că iese rău pentru bogații ceștia din Giurgiu, Teleorman, Ialomița și Călărași”. (C.N. București)
Sigur că mă mănâncă degetele să îmi exprim și eu punctul de vedere. Mă gândesc s-o fac, însă, într-un articol separat: „Bătălia din Ardeni”. Vorba lui A.R: merită!
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„….coborâm la Băile Tușnad,…”. Pai, o fi frumos? Tocmai acolo, unde stim noi ce se-ntampla (?!)
Felicitari pentru articol, e interesant sa mai auzim si parerile unora dintre noi, nu numai ale altora ( tot dintre noi, altfel).
Unde e problema cu Tusnadul ?
In…. (?!)
Mulțumim, Mihai Buzea!
Turul pantalonilor sau ismenele pe calator ? Cum „calatorului ii sade bine cu drumul ”ne alaturam si noi periplului turistic ce ne arata noua noastra Romanie .Daunazi am facut un drum pina la Castelul Bran , nu spui unde o locatie minutata din zona si am fost extrem de multumit de primirea facuta mie si familiei mele .Mincarea excelenta , peisajul de vis , somnul ,cel de peste noapte, linistitor .In fundal oile si magarasul isi faceau si ei siesta undeva in poenita plina de finetele transformate in capitele ce cindva imi chinuiau priceperea in a le face .Parca ma aflam, nu stiu pentru a cita oara ,intr-un satuc situat undeva in zona Gheoghienilor , de altadata, acolo unde dormitul in podul casei ,cel plin cu mirosul atit de negalat al finului cosit prospat si apoi uscat, imi trezeste si acum aducerile aminte din copilarie . Parca ma vad cum taiam, catarat pe un scunel de lemn , in timp ce surioara mea „ tinea de sase ”(atunci cind rubedeniile mele nu erau acasa si noi ramineam singuri , de capul nostru , in batatura ) subtire, subtire, feliile ,cele atit de gustoase (irepetabil gustul ramas mie inca din acele vremuri ) din pulpa de porc prospat afumata si atirnata de grinda aflata in micuta bucatarie a rubedeniilor mele din partea mamei .Nicicind nu voi putea uita uita gustul si mirosul acestor bunatati comparabile pina si cu bunatatille asimilate si produse , acum pe scara semi industriala in Italia .Ce pancetta , ce bacon ,nimic nu egaleaza gustul cel atit de drag mie cum nimic nu egaleaza plimbarile mele , seara tirziu , atunci cind ma duceam sa umplu , cu apa minerala,ulciorul ,ce curgea fara nici o opreliste de dimineata pina noaptea tirziu. Linga izvorul satului se afla nelipsita baie comunala purtatoare si ea de apa de izvor .Nu pot uita cum dupa prima mea baie, facuta in acele ape , am vazut , cuprins de panica copilariei ,cum pielea mea devenise galbena spre rosiatica intelegind mai tirziu cum cantitatea de fier continuta de acele ape era foarte mare .Sperietura a fost groaznica si risetele provocate membrilor familiei mele, extinse , seara , adunati fiind la un pahar de palincuta pentru cei batrini si la o omleta cu ciuperci pentru cei mai hamesiti aflata linga nelipsita si delicioasa slaninuta cu ceapa rosie , m-au facut sa fiu deosebit de suparat .Supararea mi-a trecut repede si hulpav am inceput sa mestec, in graba ,bunatatile ,tragind cu coada ochiului si aproape „cersind ” o feliuta din inegalabila pulpa de porc ce statea atit de atragator atirnata deasupra capetelor noastre .Cum, necum, noaptea se facea racoare si peste noapte era destul de frig chiar daca lemnele ardeau, in batrina sobita de fier , mirosul lor find si el inca parte din bucurile aducerilor aminte ale fiintei mele . Niciodata dar niciodata caldura nu prea avea sanse sa ne asigure confortul atit de obisnuit al casei mele din Bucuresti si pina dis de dimineta casa de la tara devenea mai ceva ca si casa, cea de gheata, din povestirile lui H.Ch. Andersen .Nu cu multa vreme in urma am avut ocazia sa ajung si la Sf,Gheorghe un oras curatel cu multe amintiri ale trecutului dar si cu noul stadion aflat undeva la marginimea orasului spre drumul ce merge spre Miercurera Ciuc , locuit si el de etnii diferite. Poate eu am fost norocos avind, ca si constare personala , in toti interlocutorii mei de etnie maghiara si vorbitori si de limba romana .M-am inteles in romaneste cu toti cei care am interactionat si la magazinele din zona si la restaurantele cu facilitatile de tip Fast Food din Oras. In principiu am vorbit romaneste cu toata lumea fara a trebui sa stiu boaba de limba maghiara .O Romanie ce devine pe zi ce trece mai frumoasa chiar daca cetatenii ei inca mai au de lucru la a-si recalibra caracterele .Schimbarile sunt vizibile doar pentru cei care cindva „au batut cu piciorul ” tara in lung si in lat . O noua Romanie ne apare in fata .
Adică, cam toți umbla cu datele statistice, indicatorii și cărțile de istorie la ei. Nu se deplasează un pas, fara preconcepții, de amorul artei, placerea aventurii și simplă bucurie de a trai.
Jung a numit boala semiprimitivilor inflație de Eu in Sine și luarea lor în posesie de isme. Nu că scriitorii profesioniști nu ar suferi de astea, cu cât sunt mai aproape de cei pentru care scriu.
Anul trecut am făcut un tur prin Oltenia subcarpatică. Cule și mănăstiri. E drept că nu toate culele de pe traseu erau deschise, unele erau totuși în renovare, dar cele deschise au meritat cu prisosinta.
E drept că mănăstirile super cunoscute erau cam kitsch, dar am găsit și câteva autentice.
Drumuri bune, cazare grozava, oamenii amabili, chiar daca nu am găsit mâncare olteneasca autentică, ci doar păstrăv, mici, etc.
Ne-a plăcut mult orașul Targu-Jiu partea cu casele vechi și anul acesta ne întoarcem sa dam încă o tura.
Am impresia că zone subcarpatică de Oltenia și Muntenia sunt încă prea puțin descoperite.
Nu cred ca trebuie pusa problema ori, ori, ori Ro, ori strainatate. Ca sa nu mai spuneam ca „strainatate” poate insemna extrem de diferite lucruri, de fapt si-n Ro e diferit.
Trebuie sa-ncepem cu notiunea de „concediu”, apoi „turism”.
In ceea ce ma priveste, pensionar fiind, am concediu nelimitat, atit de mult ca nici nu mai stiu ce e aia concediu, ca i-am pierdut si farmecul. Aha, cum era pe vremuri, vinerea, inainte de concediu, ce frenezie, ce bucurie..
Deci simt nevoia totusi sa-mi intrerup concediul facind turism. Criteriul meu de baza e daca gasesc parteneri, afara de nefasta. Acum la batrinete e tot mai greu.
Mai apoi vorbim de turismul sezonal, iarna, primavara, vara, toamna.
Iarna Romania nici nu intra in socoteala, poti s-o uiti.
Primavara sau, mai ales, toamna, Ro e minunata. Nu-i aglomerat, vremea e frumoasa etc. Toamna tirziu poate fi si Marea Neagra o optiune interesanta, sau la cules de vie Dar la fel de minunate sunt si destinatii straine, Roma, istorie-cultura, Paris, Maldive, Florida, California, etc.
Deci, cele mai bune sunt patru, cinci turisme pe an. Ma tot gindesc la o tura cu bicicleta, se fac cu vaporul, pe cursul Dunarii sau altor riuri, dormi pe vapor, ziua faci bicicleta si vaporul se tine dupa tine. Dar nu gasesc parteneri, la virsta noastra!
PS Si ar mai fi ceva, pt un concediu reusit trebuie sa te pregatesti, sa stii unde mergi, ce si cum.
Da’ la Mănăstiri nu vrei, Don Tedesco?
Ce sa faci toamna târziu la Marea Negresa?
Poate toamna devreme când se coc strugurii și se face mustul – poți să dai o raita și prin Delta la pescuit înainte să înceapă ploile și să mănânci pe saturate toți peștii din zona!
Iarna la cabana te simți că în America de Nord când spargi lemne, daca nu mai poți să te dai nici cu săniuța…
Pffhui, …turists!
Pariu că nimeni nu știe că Covasna e cel mai sărac judet din Pomania.
Interesant e că nimeni vrea și nu merge prin Moldova, deși ai ce sa vezi prin Neamț, toți vor doar prin buco vini.Sa fie snobism, să fie propaganda negativă care prinde la corciturile superioare cu grave probleme structurale devenite păreri preconcepute?
Clar că trăim într-o epocă a sărăciei și slăbiciunii mintale, că mințile majorității sunt frăgezite de tot fel de factori psi încă din copilărie. Vremea in care urmașii celor băgați la oraș de comuniști au Păreri!
Barmanul din Bali îi vorbea romanului de Europeni!
(clar că nu se a prins, fiind sărac cu duhul pe care dorea să-l înveselească necooperant, ciudat închis în sine, cu ideile lui…
La Top Lița nu curge niciun Olt, eu m-aș fi dus pe Bistrița în sus, nu in jos, până la cumpăna apelor. Poți bicicli și prin buco vina până te saturi, doar că la Mănăstiri nu te poți hidrata oriunde și oricând. Mișto și prin jurul Brașovului, până hăt departe…
”La Top Lița nu curge niciun Olt”
Ei, doar n-o să lăsăm acum faptele să strice o poveste frumoasă 😀
Dacă ne-am fi prins că până acolo apa curge spre nord, poate am fi bănuit noi ceva.
In ce ma/ne priveste problema turismului este in primul si in primul rind reprezentata de turisti. De „calitatea” lor daca pot sa ma exprim asa si uite ca pot. Fiind turist de-o viata, adica de la 3 ani, am avut timp sa acumulez o oarecare experienta, atita cita e. De la 5 stele si pina la dormit in hamac in pestera, de la restaurante Michelin 1 si 2 stele pina la mincat „din brisca” slana cu ceapa si cu paradai (in traducere rosii) pentru mine e ok. Dar eu sint genul care se poate simti bine oriunde. Si fac si patul dimineata in hotel, asa m-au invatat ai mei si asa am transmis la rindul meu mai departe: nu conteaza citi bani ai, conteaza sa te comporti civilizat pe unde ajungi!
Stiu locuri foarte bune in Romania, unele mult prea ieftine fata de cit ofera. Legea insa e sa calatoresti de luni pina cel tirziu vineri la prinz iar daca cumva te prinde weekendul, pai aia sa se intimple in locuri de care bizonul majoritar sa nu fi aflat inca. Un mic exemplu: cind am facut pentru prima oara Transalpina, in vara lui 2009 sau 10? eram intr-o simbata dupa amiaza sus in Pasul Urdele 7 persoane, adica 3 masini. Azi n-ai ce cauta pe-acolo daca munte si natura iti doresti si nu exersarea pornirii de pe loc (bon, poti sa cobori fain frumos pina sub Mohorul, sa lasi masina intr-o curba, sa te echipezi si sa urci in Creasta, de-acolo in citeva ore usoare esti pe Parangul Mare si pina seara esti inapoi si te duci unde vrei doar la Ranca nu!) si nu bilciurile si tarabele cu produse traditionale romanesti Made in China, cu mincare proasta si cu nenorocitii aia de kurtos – cind in Secuime poti sa maninci si sa stai foarte bine! – care au rasarit in toate tourist trap-urile Romaniei. Sau sa ajungi la Ic Ponor si sa dai peste citeva familii de slapagii burtosi de 50 de ani insotiti de inevitabila boxa portabila rasunind de muzici conlocuitoare, exact ce-ti doresti pe malul Somesului Cald! (Nu sint doar romani asa, era sa iasa cu bataie la terasa unei pensiuni de pe linga Sugag cind au oprit chiar linga terasa doi poponari austrieci, au deschis larg usile dubitei VW si au dat la maximum niste bumti bumti. Daca ar fi facut asa ceva la ei acasa ar fi iesit cu vinatai si cu nasuri sparte. Aici au scapat fara, am cedat insistentelor femeilor, mai intelepte decit noi).
Mai vreti? Mai am: mergem la Agapia, e frumoasa. Mai sus Casa Memoriala Alexandru Vlahuta. Spun altadata ce s-a intimplat acolo si ne-a stricat complet ziua. Scriu aici doar ce ne-a stricat ajunsi acasa amintirea vizitei: am cumparat niste ghebe preparate (fierte o singura data, imposibil mai apoi de preparat necum de mincat indiferent in cite ape le-am fiert dupa aia. Greseala mea, trebuia sa-mi fi dat seama), dar na, ne-am ars de la unul din parcare. Insa linga am cumparat de la unul dintre chioscurile „oficiale” serbeturi de capsuni si de zmeura „de la maicutele de la Agapia”. Exact asa scrie si pe chiosc si si pe borcane. Pai continutul borcanelor n-a vazut neam de neamul lui gram de fruct, acolo era un coloid de zahar, coloranti alimentari si „arome identic naturale”. Au ajuns la cos dimpreuna cu orice dorinta a noastra de a mai calca pe-acolo, c-am mai „furat-o” in citeva locuri din Bucovina, pe care eu vizitat-o de vreo 8-9 ori. E drept ca in altele locuri de pe-acolo a fost mai bine.
Glamping? Ma, voi sinteti normali la cap? E un cort pe o podina, sa dea dracii-n burta lui, nu e o camera sau macar o delicioasa casuta din birne de lemn negeluit cu diametrul de 30+ cm, e un cort de proasta calitate din materiale slabe, in nici un caz nu se poate compara cu un cort alpin bun. Daca afara e frig o sa dirdii cu tot cu sobita aia nenorocita, daca se pune pe-o ploaie de vreo 2 zile sa vedeti voi glamour cind se fac baltoace pe dinauntru si-o sa va mucegaiasca totul la umiditate 90%, daca afara bate vintul mai tare 2 zile o sa-ti meriti din plin debitul verbal de croaziera al insotitoarei, 200 de cuvinte pe minut. Mult succes cu asta.
Despre Jalea Viului am scris alta data, despre Geoagiu s-a scris mai sus si nu de bine (pot confirma), nu ma porniti pe Straja, Bran, Valea Prahovei in general (cu exceptii pe care le pot numara pe degetele ambelor miini), Moneasa, Calimanesti, Vama Veche sau Vartop/Arieseni.
Acum 10-15 ani am facut reclama gratuit unor pensiuni si restaurante bune si foarte bune in ideea ca fac bine, oamenii isi vor dezvolta afacerile si ca voi gasi si in anii urmatori aceasi calitate. Rareori o mai fac, afluxul de turisti de proasta calitate a daunat unor locuri si unor afaceri dintre care pe unele am ajuns sa le ocolesc iar celelalte, majoritatea nu mai au nevoie de reclama, au clientela veche si stabila si deseori trebuie sa faci rezervari in avans. Foarte bine: exista un restaurant in Predeal si unul in Brasov unde am fost de cel putin 50 de ori (in fiecare) si unde nu am fost dezamagiti niciodata, dupa cum exista tot in Predeal si in Brasov locuri in care am calcat o data si nu se va mai intimpla. Despre cele din urma cred ca e bine sa se stie, dorindu-le din tot sufletul faliment grabnic.
Nu știi ce vorbești. Eu mi-am pus în 2008 în curte un tipi adevărat pe care l-am luat din US și pe care am dat vreo 1500$. În el încăpeau vreo 15 indieni așezați în cerc care beau apa de foc și trăgeau din pipa păcii în care se băga tutun de pipă și nu numai (că d-aia se împăcau oamenii ăia ;)!). În mijloc am făcut un fire pit din bolovani cu un proțap deasupra unde atîrnam ceaunul de 20 litri sau frigări cu berbecuți și băgam la foc cîte un fusion de fasole cu cîrnați/varză călită sau pîine/vinete umplute la țest. Aproape 7 ani am tras beții și festinuri epice cu gașca în glampingu’ ăsta, pînă cînd, după 7 ierni s-a cam terminat cu el și am desființat locașul de piezanie. E o chestie meseriașă, te distrezi de te-apucă mereu dimineața și dacă ai mobilier adecvat (șube ciobănești de oaie, lemne de foc și rom/vin bun), te doare-n cur de frig chiar dacă ești în toiul iernii. Singura problemă este să faci rost de 12 pari lungi de 8 metri pe care pui cortul (10 pentru cort, doi cu care poziționezi flapsurile care cu care dirijezi fumul care iese pe sus). Aaa, am uitat să spui că tre’ să ai și o pipă a păcii originală, a mea era făcută de un tip sioux dintr-o rezervație, avea eticheta cu semnătura meșterului și era decorată cu mărgele, două pene și niște floace de blană de cerb. Ce bagi în ea e treaba ta. Musai și un samovar adevărat pe cărbuni, că romul fără ceai n-are niciun haz. De multe ori, cînd era ceaiul pe sfîrșite, de lene să mai facem altul îl mai lungeam cu rom. În concluzie, am făcut glamping la mine acasă avant la lettre și e o chestie mișto, totul e să fii bine pregătit și să te organizezi corespunzător.
Cetatene, daca v-ati simtit voi bine in iurta aia sa fiti sanatosi. Pe-aici insa glampingul e ce am scris eu ca e, niste corturi de mina a paispea cautate de oameni care n-au stat in viata lor la cort si care cind scapa disperati din Pipera platesc orice idiotenie, le ajunge o blana de oaie pe un sezlong de plastic. Te asigur ca o fac o singura data, atit de bine le e.
Deseori la glamparelile astea nu gasesti absolut nimic, nici mincare, nici alcool, nici alte de-astea, poate la pensiunea de linga ele. Daca ea exista. Daca ai noroc gasesti un dus si o buda la comun. Misto, ce sa zic, glamoros de numa’.
Ba intr-unele glampareli pina si fumatul e interzis, ca la astea Romania tremura de frica Coanei Evropa. OT: stii ca pe-aci sint interzise si Camel fara si Lucky Strike fara si Pall Mall fara. Aceeasi Coana Evropa nu indrazneste insa sa se atinga de Gitanes ca iese rivulutie. A incercat ceva similar mai acu’ 20 de ani cu pate de foaie gras si era cit pe ce sa se termine cu sandramaua europeana, nu te iei de haleala francezilor ca pica guvernul.
Exagerați.
Și cu Agapia ați dat greș.
Trebuia cel puțin să vă deplasați până la Văratic prin pădure și să vă culegeți singur ce găseați pe acolo – vorba Poetului…
„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind. Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Casa lui Vlahuță, pfhui… dar câte Case nu sunt acolo! Agapia pentru Iași e precum Poiana pentru brașoveni și Sinaia pentru bucureșteni… Cu părțile negative de rigoare.
Cum iesi din curtea Manastirii Agapia pe portita aia din stinga ajungi intr-un satuc de maici. Acolo locuiesc ele, in case de lemn cu muscate-n pridvor. Ajungem la Casa Vlahuta si sintem intimpinati de imprecatiile unei calugarite sau surori sau ce grad are ea pe-acolo pe tema echivalentei internet diavol. Nici mai mult, nici mai putin. Auditoriul? 8-9 adolescenti in excursie si care dupa o vreme au inceput sa bage bete prin gard. Amuzanta crestinopatia asta psihopata desi dupa o vreme femeii i se cam ducea cucernicia si incepeau sa i se umfle venele miniei insotite de niste vorbe mai plumburii. I-am spus sa se potoloeasca, asta e o casa memoriala, n-am venit aici sa ii aflam opiniile.
Bon, plecam de-acolo si-o luam pe vale-n sus in cuvioasa simfonie a, cum altfel, Sfintului Gater de la 300m departare. Pe drumeagul ala vine spre noi un baietas blondut, frumusel si murdar, sa fi avut 10 ani, imbracat intr-o salopeta prea mare si uzata, calcind tirsiit in niste cizme de cauciuc cu 4 numere mai mari. Ajunge la 5 metri de noi, se pune in genunchi, isi pune umerii in pamint si miinile pe sol intinse complet de la umeri la palme. O matanie! Un copil imi face o matanie! Dezgustator! Nici macar mila nu-mi poate fi, sint inecat de furie impotriva celor care l-au invatat pe bietul pui de om sa faca asa ceva. Stiti ceva, ba, sa va ia dracu, eu am vazut copii de mot mergind vara-iarna 2 ore dus doua intors la scoala pe orice vreme si ajunsi acasa ajutau si la animale si la ce mai trebuie pe linga gospodarie iar la culcare ingenuncheaza la icoana si se roaga. Aia e credinta, ba, nu ce vindeti voi pe unde vindeti bizonului amusinind spiritualitati. Iar daca va inchipuiti ca toamna, iarna si primavara in Apuseni sint calde si luminoase cum vedeti voi prin prospecte traiti intr-o alta lume.
Ce fac copiii aia de mot e impresionant si nobil, ce facea asta de la Agapia nu e. Nu are el, bietul, vreo vina, el face ce a fost invatat sa faca. Nemernicii si zaludele care invata copiii sa faca asa ceva poarta vina.
Domnule, mă uimiți.
Iar copii aceia nu au avut nimănui vreodată să împărtășească Amintirile lor din copilărie, să ne descrie un Calin file din poveste, Fiind băiet păduri cutreieram, nimic? Nimicul nimicului până în secunda de fata?
Sunteți sigur că se închină la icoane in straie pop românești și în limba română?
Miramash!
Romania este o tara care merita descoperita chiar daca drumul este de multe ori anevoios.
Un proverb de pescari spune „Drumul rau pazeste locul” cu alte cuvinte cu cat un loc este mai greu accesibil cu atat este mai neatins si frumos.
Asemenea locuri exista destule, inca. in Romania, pt cei care cauta linistea si relaxarea.
Ce care doresc un concediu de „balamuc” pot vizita locurile aglomerate din tara, locuri in care se poate „consuma” la greu din tot si toate, pana plezneste fierea !!
Strainii au descoperit pare-se mai mult aceste locuri linistite decat bastinasii care s-au saturat, nimic neobisnuit, exista libera miscare, pana cand ? se pot vizita locuri in care nu poti arunca „un bat” precum in Venetia, Paris sau Barcelona sau alte locatii care mustesc de turisti si imi este teama ca frumoasele orase medievale din Romania vor avea acelasi destin, va dati seama cum va arata Brasovul cu aeroportul o data dat in folosita, mii de turisti vor invada orasul, localnicii se vor retrage, fiecare pe unde poate.
Este ca si cu hotelurile si alte locatii, unde e ieftin acolo sunt si cei mai multi „marlani”, cea mai mare mizerie, galagie si se trag tepe la greu.
Pare-se ca exista destui mazochisti in Romania care purced catre aceste locuri in loc sa le evite
Asa si cu destinatiile in Grecia, Turcia, Spania pe timpul vacantelor estivale, vara e mai fromos si bine sa ramai in tara si sa te retragi undeva unde in liniste.
Vă ofer un voiaj prin zona săsească – fără sași
https://joenegut.blogspot.com/2022/08/vacanta-in-ardeal-2022.html
În 1990, de cum a fost posibil, mi-am făcut printre primii pașaport și am plecat în Bulgaria. În următorii 4-5 ani vizitele [de o zi] au fost cam la 2 săptămâni. Am remarcat servirea mai bună în unitățile de alimentație publică. Pe vremea aceea, când nu erau multe locuri în București în care să mănânci bine și ieftin, un prieten lua masa cu familia sau alți prieteni, săptămânal, în Ruse.
Începând cu anul 2004, fac jumate din concediu în Bulgaria, de obicei de 1 Mai. Am bătut Bulgaria în lung și lat. Întotdeauna am fost tratat în hoteluri, restaurante, magazine de orice fel, de vânzătorii ocazionali etc. mai bine decât în situații similare în România.
Din 2005, în fiecare an, cealaltă jumătate de concediu o petrec într-un tur cultural. Am vizitat state din Europa, Asia și Africa. Peste tot am fost tratat mai bine decât în România în situații similare. Pe lângă concediu, mai fac călătorii în Europa cu diverse treburi, de mai scurtă durată, dar în care beneficiez de produsele industriei de ospitalitate (bunuri și servicii turistice). Peste tot am fost tratat mai bine decât în România în situații similare (cu excepția unui hotel din Arad și a unei pensiuni din Șura Mare).
De ce se întâmplă așa? Pentru că…
În primul rând, pentru că în România cererea de produse turistice depășește cu mult oferta. Excedentul de cerere conduce la creșterea prețurilor și scăderea calității produselor. Și încă nu avem un număr mare de turiști străini, comparativ cu statele vecine și în ciuda resurselor turistice imense pe care le are România.
Apoi, pentru că economia patriei noastre este extrem de impredictibilă. Un stat în care legislația fiscală este modificată de peste 300 de ori într-un an, este neatractiv pentru orice fel de investiție. Astfel, spre deosebire de statele civilizate, investitorii din România privesc afacerile pe termen [foarte] scurt și doresc să-și amortizeze investițiile într-un timp cât mai redus.
În fine, lipsa culturii economice/ comerciale este evidentă oriunde în România. Clienții sunt tratați îndeobște cu adversitate, lăcomie și dispreț. Dacă oriunde în state cu tradiție comercială clientul este privit ca partenerul de tranzacție care te ajută să obții profit în vreme ce îi este satisfăcută o nevoie și vrei să-l fidelizezi, în România clientul este văzut drept „fraierul” pe care „l-ai ars” o dată și nu-l mai prinzi.
În concluzie, România, cu lipsa ei de infrastructură, este o destinație turistică pentru aventurieri și pentru cei care sunt obligați să călătorească. Serviciile sunt mizerabile (spre exemplu, într-un hotel de 3 stele din Constanța, unde am locuit din motive profesionale timp de 7 zile, nu mi-au fost schimbate lenjeria și prosoapele, deși am solicitat acest lucru în mod expres; norocul meu a fost că le-am avut pe cele personale), aroganța lucrătorilor din turism este dezgustătoare, infrastructura este infernală…Degeaba sunt frumoase peisajele, nu este suficient pentru a se numi turism bătaia de joc față de clienți a investitorilor în domeniu. Acolo unde lucrurile stau ceva mai bine, este considerat lux și costă enorm.
Așadar, vacanțele mele vor fi în continuare în Bulgaria și tururi culturale prin lume. Rămâne calvarul deplasărilor în scop profesional pe cuprinsul patriei noastre, cu excepțiile menționate.