vineri, martie 29, 2024

Ucraina, la doi ani după “bascularea” către Vest

Pe 22 februarie se împlinesc doi ani de când fostul lider al Ucrainei, Victor Ianukovici a părăsit, pe fugă şi în secret, luxoasa sa reşedinţă din Kiev, plecând în fruntea unui convoi format din rude, oficiali şi apropiaţi către graniţa cu Rusia. Se temea să nu fie capturat şi linşat de revoluţionari, Kievul fiind scuturat de valuri de proteste populare, la fel ca şi Vestul Ucrainei. De atunci e dat în urmărire iinternaţională la cererea Ucrainei, fiind acuzat pentru pierderile de vieţi omeneşti produse în perioada marii revolte stradale contra regimului său, între noiembrie 2013 şi februarie 2014.

Ianukovici ajunsese preşedinte în februarie 2010, fiind sprijinit clar de Moscova, la fel ca şi în 2004, când fusese învins finalmente de pro-occidentalul Iuscenko, în urma acuzaţiile de fraudă electorală, soldate cu repetarea scrutinului prezidenţial (tot sub efectul străzii). El a câştigat cu un avans de 4% în faţa Iuliei Timoşenko, ex-premier, politician acuzat de acte de corupţie şi ulterior arestat, spre a fi eliberat după “revoluţie”.[1] Ea reprezenta drepta politică, naţionaliştii şi liberalii, în timp ce fostul preşedinte Iuscenko nici nu a ajuns în turul al doilea.

Trebuie spus că Moscova se implicase activ în ambele campanii, cea din 2004 şi 2010, sprijinind cu fonduri şi logistică tabăra Partidului Regiunilor, condus de Ianucovici, şi cu bază electorală mai ales in estul rusofon, sudul pro-rus (Odesa) şi Crimea, unde se aflau două milioane de etnici ruşi. Noul preşedinte a susţinut drepturile minorităţilor non-ucrainene, mai ales oferind statut de limbă oficială secundară rusei in zonele unde rusofonii erau concentraţi masiv, dar şi limbii române in Bucovina. El nu a avut curajul să anuleze legislaţia privind Holodomorul, promovată de predecesorul său, dar a retras “medaliile” de erou ale lui Stepan Bandera, celebrul luptător naţionalist anti-sovietic din perioada interbelică.

Preşedintele şi partidul său au scos rapid ţara din ecuaţia aderării la NATO, adoptând un “no block policy” (neutralitate temporară, neînscrisă în constituţie), dar în schimb el s-a declarat adept fervent al aderării la UE şi a intensificat eforturile in acest sens. De asemenea, ca să obţină gaze naturale mai ieftine din Rusia (la pachet cu suma de 100 milioaneUSD pe an) a prelungit printr-un decret staţionarea flotei ruse din Crimea pentru încă 25 de ani, fiind acuzat de opoziţie că a trădat interesul naţional.

Lucru la fel de grav, nu a investit destui bani în reforma armatei şi cumpărarea de arme moderne, ceea ce explică de ce armata ucraineană a fost nepregătită pentru confruntarea cu soldaţii Rusiei. Forţele de ordine internă “Berkut” erau mai bine antrenate şi motivate decât forţele armate naţionale. La fel ca şi predecesorii săi, nu a depus eforturi susţinute spre a profesionaliza serviciile de informaţii şi a elimina agenţii infiltraţi ai Rusiei, fapt ce explică şi el pierderea Crimeei fără luptă.

În vara şi toamna anului fatidic 2013, când se prefigura semnarea acordului de liber schimb cu UE, Ianucovici s-a aflat prins între ciocan – Rusia care se opunea clar- şi nicovală – ucrainenii adepţi ai occidentalizării, aflaţi in Vest dar şi in Kiev şi alte mari oraşe din Est. După ce a încercat fără succes să convingă Rusia şi UE că Ucraina poate adera atât la piaţa comună europeană cât şi la Uniunea vamală (ulterior Uniunea Economică Eurasiatică) condusă de facto de la Moscova, s-a confruntat cu mari manifestaţii de stradă, între noiembrie şi februarie 2014. A solicitat sume de bani exorbitante de la UE, ştiind că va fi refuzat, şi a anunţat că economia ţării e aproape de colaps, având aşadar nevoie de fonduri pe care doar Rusia i le putea da. După ce forţele de ordine Berkut şi bătăuşii regimului (tituşki) au comis violenţe contra manifestanţilor, soldate cu moţi şi răniţi, a fost forţat să fugă în Rusia in februrie 2014.

Noul regim instalat la Kiev în urma “revoluţiei” străzii avea să se confrunte cu pierderea Crimeei, în urma unei acţiuni subversive complexe din partea Rusiei (vă mai aduceţi aminte de “soldăţeii verzi” fără insigne şi pe care Putin iniţial nu şi-i-a asumat? Dar de ofiţerii ucraineni care au trădat trecând cu căţel şi purcel de partea invadatorilor?) şi cu o rebeliune a radicalilor rusofoni din provincia estică Donbas, antrenaţi şi înarmaţi tot de Moscova, pierzând de facto controlul asupra estului acestei regiuni.

Echipa Poroşenko-Iaţeniuk avea să fie validată prin alegeri parlamentare şi prezidenţiale, cu toate că noua conducere nu a fost recunoscută de Rusia de la început. În octombrie 2014, cu o participare la vot de 52,4%, Blocul Poroşenko a obţinut cele mai multe locuri in Parlament, adică 132, urmat de Frontul Popular al lui Iaţeniuk, cu 82. În mod straniu, radicalii din Sectorul de Dreapta au obţinut doar un loc iar cei din Svoboda şase, in timp ce, pentru prima dată după 1991, comuniştii au ratat intrarea în Radă.[2] Rezultatele nu indică cu adevărat voinţa tuturor ucrainenilor, deoarece in mai multe districte din Doneţk şi Luhansk, dar şi in Crimea, nu s-a putut vota din cauza conflictului existent. Blocul opoziţiei, fostul Partid al regiunilor a ieşit al patrulea cu 8% din voturi, dar e clar că nu a putut conta pe voturile multor ruşi şi rusofoni, in zonele unde nu s-au desfăşurat alegeri, Crimea şi Donbas.

Evident, Petro Poroşenko şi Arseni Iaţeniuk, alături de restul clasei politice naţionale, nu recunosc pierderea Crimeei şi cer Rusiei să nu mai trimită trupe şi arme in Donbas. Între timp s-au semnat mai multe armistiţii, după dificile negocieri franco-germano-ruso-ucrainene – Minsk I (septembrie 2014), Minsk II (februarie 2015) – dar luptele nu au încetat, la câteva zile practic  au loc incidente armate, soldate cu morţi şi răniţi. Senzaţia generală e că ambele tabere stau pregătire pentru o nouă campanie militară de primăvara…

Acum Ucraina a rămas de facto fără circa 4 milioane de etnici ruşi (cei din Crimeea precum şi refugiaţii din Est, mulţi ajunşi in Rusia de frica războiului), baza fostului Partid al Regiunilor a fost diminuată, iar actuala conducere se revendică de la idei de centru (inerent naţionaliste, dar mai degrabă un naţionalism moderat), încercând să se facă acceptată şi de elemental rus din Ucraina. Nu există garanţia că Rusia nu va încerca să controleze toată Ucraina sau măcar zona numită de politicienii şi strategii ruşi pro-Putin “Novorossia”, preluând un termen din secolul al-XVIII-lea când Imperiul rus era în plină expansiune în zona Mării Negre.

Poroşenko, a introdus in iulie 2015 în Rada Supremă proiectul de modificare a constitiţiei, care presupunea descentralizarea puterii prin menţinerea modelului de stat unitar.E vorba de mai multă autonomie regională inclusiv pentru teritoriile din Est. Astfel, comunităţile urmau să devină prinicipalele unităţi administrative. Puterea centrală va ceda comunităţilor nu doar o parte din atribuţii, dar şi resurse financiare adecvate. Kievul nu va mai avea dreptul de a numi în funcţie guvernatori, iar comisiile executive locale vor trece în subordinea consiliilor locale. Totuşi, problemele ce ţin de politica externă, apărare, securitatea naţională şi domnia legii, vor rămâne de competenţa puterii centrale. Nu s-a prevăzut instaurarea unui regim special pentru anumite raioane din regiunile Lugansk şi Doneţk, ci doar se afirmă că statutul special va fi stabilit printr-o lege aparte.[3] Discutarea acestor legi în Rada din Kiev a generat lupte de stradă violente între extrema dreapta  şi poliţie, în faţa Radei, fiind vorba de trei morţi şi de o sută de răniţi din rândurile forţelor de ordine, după aruncarea de grenade fumigene de către protestatari.[4] Poroşenko a afirmat în 2015 că federalismul e ca o „infecţie” trimisă de Rusia asupra Ucrainei dar că ar accepta un referendum popular, ştiind dinainte că 90% dintre ucraineni vor respinge federalismul acceptând doar descentralizarea puterii.

E clar că Ucraina nu acceptă federalizarea cerută de Rusia şi de unele cercuri din Occident (politicieni din Germania, grupuri din Parlamentul European etc.) deoarece ar părea un gest de slăbiciune în faţa separatiştilor, a interzis posturi de radio şi tv in limba rusă ca metodă de a diminua soft power-ul rusesc. Nu ar face faţă unui război clasic cu Rusia, după cum războiul hibrid este şi el foarte greu de contracarat. Ucraina a primit câteva sute de instructori americani şi echipamente militare non-letale de la unele state NATO, dar nu destule şi nici prea sofisticate aşa încât să devină o forţă redutabilă pentru Rusia. Nu putem şti ce se va întâmpla dacă in SUA va ajunge la Casa Albă un preşedinte republican la finele anului 2016, şi dacă acesta va dori să provoace Rusia pe frontul ucrainean, ca să o slăbească pe cel sirian… Între timp, conducătorii Ucrainei sunt tentaţi să fortifice graniţa de Est ca să blocheze măcar simbolic incursiunile Rusiei: în iunie 2014 oligarhul Ihor Kolomoisky, pe atunci un apropiat al preşedintelui, a propus ridicarea unui gard de beton armat pe toată graniţa cu Rusia. Proiectul a fost aprobat cu entuziasm şi s-au alocat fonduri, fără a se spune că mai întâi Ucraina trebuie să elimine forţele ruse deja aflate pe teritoriul ei.[5] Nu s-a mai auzit nimic de acel zid. Totuşi Poroşenko şi Iaţeniuk trec sub tăcere faptul că în marile oraşe din Est, cum ar fi Harkovul, doar 6,9% din populaţia vede conflictul ca un război intre Ucraina şi Rusia în timp ce 38,1% îl vede ca pe o încleştare între SUA şi Rusia, blamează Kievul pentru că a “chemat americanii” şi în majoritate se pretind neutri.[6] Politica oficială a Kievului e de a spune că în Donbas e un conflict ruso-ucrainean, în timp ce Rusia vede acest conflict ca unul între ea şi Occident, Ucraina fiind doar pionul care a permis NATO să încerce din nou expansiunea spre Est.[7]

In ce o priveşte, Rusia începe să conteste simbolic spargerea şi dispariţia URSS, numită de Putin “cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. In iulie 2015, procuratura din Rusia a afirmat că a primit o cerere de examinare a legalităţii proclamării independenţei statelor baltice. Chiar dacă preşedintele Putin s-a dezis de acest gest, totul sugerează că Rusia începe să conteste dispariţia URSS şi să preseze tot mai serios acele foste republici sovietice care manifestă atracţie pentru Occident. Pe termen lung, Rusia nu e dispusă să-şi retragă sprijinul pentru separatiştii din Doneţk şi Luhansk, oricum nu câtă vreme la Kiev nu vine din nou la putere un alt Ianukovici, ceea ce acum e extrem de puţin probabil. Agresivitatea Rusiei a împins Ucraina către Vest, cu toate că e încă departe de a fi acceptată în UE şi NATO. Iar preocuparea Moscovei pentru implicarea pe frontal sirian, precum şi dificultăţile sale economice au redus probabil riscurile unei noi agresiuni asupra Ucrainei, cu toate că nimic nu e perfect previzibil. Pe plan intern, nu e deloc sigur că moderaţii şi reformiştii vor deţine puterea pe viitor, existând şi o recrudescenţă a mişcărilor de extremă dreaptă, ultra-naţionaliste, care sunt capabile să arunce din nou ţara în haos. Ca să nu mai menţionăm că şi ruşii şi rusofonii (împuţinaţi după pierderea Crimeei) vor dori să aibă un cuvânt de spus.

Între timp, ucrainenii din tabăra reformistă şi desigur naţionaliştii se pregătesc să celebreze, pentru a doua oară, “revoluţia Maidanului”, care i-a înscris pe o traiectorie opusă intereselor ruseşti şi favorabilă, în principiu, occidentalizării.

Note______________________


[1] În mod ironic trebuie spus că şi Ianukovici, în tinereţe, a efectuat detenţie pentru furt şi violenţă.

[2] Steven Pifer, “Ukraine’s Parliamentary Election: What Happened? What’s Next?”, http://www.brookings.edu/blogs/up-front/posts/2014/10/27-ukraine-parliamentary-election-pifer, October 26, 2014.

[3] Самобытно-общинный строй, http://www.kommersant.ru/doc/2759105, accesat pe 2 iulie 2015.

[4] http://stirileprotv.ro/stiri/international/lupte-de-strada-in-fata-parlamentului-din-kiev-soldate-cu-un-mort-si-peste-100-de-raniti-ce-vor-protestatarii.html, accesat pe 31 august 2015.

Note:

[5] Tatiana Zhurzhenko, “Ukraine’s Eastern Borderlans: the end of ambiguity”, in Andrew Wilson (ed.),  What does Ukraine think, www.ecfr.eu, 15 May 2015, p. 50.

[6] Idem, p. 47.

[7] Hanna Shelest, “After the Ukrainian crisis: Is there a place for Russia?”, in Southeast European and Black Sea Studies, 15 (2), 2015, pp. 191-201 (http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/14683857.2015.1060019).

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Ca părere,Ucraina nu are nicio șansă să rămână un stat în granițele actuale.Societatea ucrainiană este oarecum anarhică și fără experiența unei structuri statale.Are multe teritorii ocupate de fosta URSS care au fost alipite,din cauza poziției geografice,Ucrainei.Dacă am raționa după pricipiul un popor-o națiune-un stat,atunci putem spune că națiunea ucrainiană există dar pe un teritoriu relativ,iar statul ucrainian(care nu a existat niciodată) este slab și fără o știință a administrării acestui popor.
    Tocmai din lipsa experienței statale poporul ucrainian pare anarhic și naționalist.Pentru Europa și pentru România ”dosarul ucrainian” va dură mult timp și cu provocările de rigoare.Per ansamblu Rusia are dreptate când susține că Ucraina este încă(!) un stat fictiv.
    Pentru UE,Ucraina este interesantă numai fiindcă deschide calea spre Rusia.Dar,pe de altă parte,UE nu vrea să cheltuie mulți bani pentru salvarea,înarmarea sau apărarea Ucrainei în dauna Rusiei.Singurii care vor un stat ucrainian puternic sunt SUA,din considerente strategice.SUA nu vrea să permită joncțiunea UE-Rusia fiindcă i-ar periclita hegemonia mondială.
    România are la Ucraina niște foste teritorii(Nordul Bucovinei,Ținutul Herței și Bugeacul).Ucraina mai are niște datorii la România de pe vremea lui Ceaușescu(combinatul de la Krivoi Rog,aprox.1,5 mld.$).Pentru România,anarhia din Ucraina poate fi mai periculoasă decât agresiunile Rusiei din Crimeea și Estul Ucrainei.Iată de ce situația ucrainiană trebuie să ne preocupe foarte mult ca politică externă.
    Pentru viitorul apropiat(20-50 de ani) România va avea o problemă în Est.

    • „Hegemonia mondială” a Statelor Unite e cea care asigură libertatea navigației maritime și prin asta libertatea comerțului mondial. Uniunea Europeană (cu sau fără Ucraina și Rusia) nu va fi capabilă în veci să asigure libertatea mărilor, în schimb va plăti răscumpărări și va reduce comerțul internațional. Statele Unite nu sunt anti-Uniunea Europeană, sunt doar împotriva rusificării Uniunii Europene pe baza agenților de influență ruși de care Germania e infestată complet la toate nivelele.

      Cred că mai degrabă ar trebui să ne facem griji pentru altceva: în condițiile în care Statele Unite nu mai importă petrol, s-ar putea să nu mai fie interesate de a asigura libertatea mărilor pentru toată lumea, iar Uniunea Europeană nu va avea niciun avantaj din asta, ba chiar dimpotrivă.

    • Postarea dumneavoastra reitereaza locurile comune prafuite ale propagandei rusesti a zilelor noastre:

      1. Ucraina e un stat artificial. hai sa o omoram ca sa nu se mai chinuie.

      2. Invazia ruseasca a Ucrainei e de fapt un conflict SUA-Rusia provocat de dorinta SUA de a evita jonctiunea UE-Rusia si nicidecum o agresiune ruseasca de cea mai joasa speta.

      3.Cine ajuta Rusia se va alege negresit cu cateceva (Botu’ spart? Un pumn in teasta? :-) ).

      Hai sa le iau pe rand:

      1. Ucraina e intr-adevar un stat artificial, dar nici Rusia nu e altceva. Daca e sa socotim cat anume din teritoriul national e ocupat de natiunea dominanta a statului, Rusia e un stat mult mai eterogen ca Ucraina deoarece la est de Urali populatia ruseasca e minoritara in majoritatea regiunilor, fiind concentrata in cateva orase mari. Oricum majoritatea tarilor din afara Europei (cu exceptiile notabile ale Japoniei, Coreei, Etiopiei, Iranului Indiei si partial a Chinei) sunt state artificiale nascute pe ruinele fostelor colonii.

      Pare neverosimil dar totusi Rusia zilelor noastre e intr-un pericol de dezmemebrare mult mai mare ca Ucraina. URSS-ul s-a prabusit si spart in bucati cu toate ca nimeni nu prevedea asa ceva, cu doar cativa ani inainte. Rusia de azi se cazneste sa repede din fudulie si incompetenta toate prostiile ce au dus la dezmembrarea URSS. Viitorul ne va arata daca am dreptate sau nu.

      2. Asta e expresia gandirii de secol XVIII-XIX a carmuirii debile de la Kremlin. Ce inseamna „jonctiunea UE-Rusia”?! Dincolo de faptul ca asta e o minciuna pentru retardati („Jonctiunea UE-Rusia” exista prin cei aproape 500 de km de forntierea comuna UE-Rusia din nordul Estoniei si pana la frontiera dintre Letonia si Bielorusia) o asmenea aberatie e lipsita de sens. Sa intelegem ca nu pot trece carutele rusesti cu copite de cai morti spre targurile din Germania?! :-) :-) :-) Ceea ce caznesc sa infiga rusii in neuronii ofiliti ai celor dispusi sa puna botul la aberatiile lor, e ca americanii i-au impins pe omuletii verzi muscalesti sa navaleasca in Ucraina ca nu cumva sa permita unirea in cuget si simtiri a UE cu Rusia…

      Asta e de altflel una din bubele fundamentale ale propagandei rusesti: Rusii sunt incapabili sa minta credibil, cu toate ca au experienta si reusesc sa produca in medie 3 minciuni la fiecare 2 vorbe :-) . Mint intotdeauna la modul la care insulta inteligenta oricui are IQ-ul ceva mai mare ca numarul de la pantofi ;-)

      3. Chestia cu facutul cu ochiul si „las’ ca va alegeti si voi cu ceva din ruperea Ucrainei” e o alta minciuna sfruntata si destinata exclusiv celor cu creierasii franjuri. Rusia nu a dat niciodata nimanui nimic. Rusia nu are si nici nu a avut vreodata cuvant sau onoare. As fi curios sa vad macar un contra exemplu. Rusia are doar o lacomie precum a viermelui. Singurul limbaj pe care-l intelege Rusia e limbajul fortei. Asta e si motivul pentru care tarile mici din jurul Rusiei nu pot astepta nimic bun de la ea si pentru care NATO e esential pentru linistea si pacea Europei si pana la urma a intregii lumi.

      • Nu-mi face placere sa-l citez pe Soros, mai ales ca face analiza a doua uniuni in pericol de dezintegrare UE si Rusia chiar in 2017, dar nu pot sa nu-i dau dreptate cand spune ca „Putin e un bun tactician, dar un prost strateg”. Idea generala era ca a pus gand rau Uniunii Europene (dar asta se incadreaza intr-o larga categorie cu state si organizatii care-i sunt antipatice liderului de la Kremlin). Mirarea mea, care recunosc, nu sunt expert militar este de ce totusi un om se vara simultan in atatea conflicte, poate procedand cu indemanare la inceput dar destul de evident fara sa aiba in orizont un final favorabil, mai ales ca e intr-o situatie economica deplorabila. Bine, stiu, se poarta conflictele inghetate si in jurul Rusiei sunt destule. Dar cum sa-ti inchipui ca in Siria poti obtine un rezultat favorabil in final sau macar un conflict inghetat cand stii cam ce s-a intamplat in Irak si Afganistan in trecutul apropiat? In sfarsit, Soros care poate fi banuit de multe, dar nu ca nu stie economie se intreba ce se va acutiza mai intai: criza UE sau cea economica din Rusia adica mai pe sleau, care se va dezintegra prima.

        • @ Dora – Putin nu speră să câștige acele conflicte, dar câștigă sprijin intern prin simplul fapt că se implică în ele. Adică o mulțime de ruși sunt entuziasmați de măreția Rusiei, uitând astfel de condițiile precare de trai.

          • E tot o hartă cu rezultatele recensământului din 2010, ca şi cea postată de mine. Doar că la mine erau date şi procentele pe regiuni şi republici autonome.
            TU n-ai privit cu atenţie harta ta (mai exact n-ai privit legenda cu explicaţia culorilor aflată sub hartă). Te-ai lăsat păcălit de culoarea roşie.
            Dacă studiai cu atenţie cele două hărţi, vedeai că ele spun acelaşi lucru: din cele 27 diviziuni administrative ale Siberiei (subiecţi federali), ruşii sunt majoritari în 25 şi sunt minoritari în 2: Yakuţia (Sakha) şi Tuva.

            • Romania NU e un stat artifical, ca e foarte vechi! Inca de pe vremea lui Mihai Vitezul, daca nu de pe timpurile imperiului ROMAN!

  2. „Senzaţia generală e că ambele tabere stau pregătire pentru o nouă campanie militară de primăvara…” – nu există nici o senzaţie de genul ăsta. Din cauza noroiului campaniile militare din zonă au loc vara sau iarna, nu primăvara sau toamna (vezi Al Doilea Război Mondial).
    „Nu există garanţia că Rusia nu va încerca să controleze toată Ucraina sau măcar zona numită de politicienii şi strategii ruşi pro-Putin “Novorossia” – s-a lămurit de mult faptul că Rusia şi-a atins scopurile şi nu vrea să ocupe alte teritorii în Ucraina (ocuparea şi administrarea ar costa prea mult). Chiar dvs. spuneţi că Ucraina ” nu ar face faţă unui război clasic cu Rusia”. Dacă Rusia n-a ocupat Novorossia, înseamnă că nu vrea s-o ocupe.
    „Nu putem şti ce se va întâmpla dacă in SUA va ajunge la Casa Albă un preşedinte republican” – Trump doreşte relaţii bune cu Rusia.
    „Agresivitatea Rusiei a împins Ucraina către Vest” – de fapt e invers. Prin revoluţia Maidanului şi demiterea lui Ianukovici ucrainenii intenţionau să intre în UE şi în NATO, fapt care a provocat intervenţia militară a Rusiei.

    • Ucraina e o tara independenta. Daca are chef sa intra in UE, NATO, OPEC sau Organizatia Unitatii Africane, asta e exclusiv treaba ei. Nu a Rusiei sau a Lichtensteinului. Puteti sa ne explicati de ce incercarea unei tari de a scapa de mizerie si inapoiere a o agresiune impotriva Rusiei?! Cu cuvintele duneavoastra. :-)

      De aia va plezni Rusia din nou ca o buba plina de puroi: O freaca in continuare grija altora. In loc sa fie preocupata de propria inapoiere, de dezastrul economic al ultimilor ani, ea se cazneste sa-si umfle muschii atrofiati pe sub zbarciturile pieii si se avnta intr-o politica internatioanla mult pest nivelul ei. O iapoiata si saraca ca Rusia, cu exporturi industriale mai mici ca Polonia, respectiv cu o ecnomie mai mica ca cea a Italiei, pur si simplu nu-si poate permite asemenea aventuri… Cum fudulia si stupizenia conducerii ruse sunt fara margini colapsul 2.0 e inevitabil.

      • Dacă Ucraina ar fi intrat în NATO se întâmplau trei lucruri:
        1.Deţinând Crimea şi baza de la Sevastopol, NATO ar fi dominat Marea Neagră, la doi paşi de portul rusesc Novorosiisk. E ca şi cum Guantanamo ar deveni din bază americană bază rusească.
        2.Poate şi mai periculos e capul de pod peste Nipru de la nord-est de Kiev. De aici şi din Ţările Baltice poate porni un atac terestru „în cleşte” spre Moscova.
        3. SUA ar fi putut instala baze aeriene şi baterii de rachete la graniţa sud-estică Rusiei, aşa cum a instalat în România.
        De-aia Rusia a recurs la forţă pentru a împiedica intrarea Ucrainei în NATO. Erau în joc interesele vitale ale Rusiei. Dacă Occidentul nu înţelege şi continuă demersurile privind aderarea Ucrainei la NATO, Rusia va ocupa Ucraina până la Nipru. Dar eu cred că a înţeles.

        • Și când o va ocupa, înainte de a se dezmembra ea însăși sau după? :P

          Dacă prețul petrolului nu-și revine în următorii 2-3 ani (și cel mai probabil nu-și revine) Rusia va fi incapabilă să mai păstreze până și Karelia sau Caucazul. Ucraina și NATO vor fi ultimele probleme ale Rusiei :)

        • Guantanamo?!… Pe bune?!… Comparati un port la ocean cu unul la Marea Neagra?

          Pe harta lumii, Marea Neagra pare mai mult un lac. Ca sa ajungi in Mediterana, trebuie sa treci prin Bosfor, stramtoare controlata de Turcia. De ce credeti ca tine Rusia cu dintii de Siria si de regimul de-acolo? Din prietenie cu Bashar AL Assad sau din prietenie cu Marea Mediterana?… :)

          Turcia si Polonia sunt turnurile de aparare care strajuiesc un zid in formare. Cand Romania si Ucraina vor fi etansat zidul, Rusia va trebui sa se multumeasca sa fie (eventual) o putere regionala, pentru un timp, iar apoi chiar mai putin. Pot trece 10 sau 20 de ani pana atunci, dar intr-acolo par a se misca lucrurile. Din pacate, asta inseamna 10 sau 20 de ani de „valuri”, in zona asta, deci si in Romania. Inclusiv viata politica interna a Romaniei se clatina, din cauza acestor valuri. De aceea, dincolo de interese si beneficii imediate, trebuie sa ne gandim la orientarea internationala a Romaniei, ori de cate ori votam. Chiar si la alegerile locale.

  3. Asa cum spunea cineva pe aici trebuie vazut care e momentul zero si in functie de acest reper sa intelegem ce fel de actor e Rusia. Ca e revizioonist asta e clar. Dar conteaza daca e defensiv sau ofensiv. Noi cei din NATO percepem Rusia ca agreesiva, ofensiva, Rusia se percepe ca defensiva si provocata de agresivitatea Vestului care se extinde tot mai mult spre granitele sale…asta e un mecanism tipic de dilema securitatii. Mai ales daca in realitate si Rusia si NATO au avut ganduri strict defensive dar prin ce au facut au dat impresia de agresivitate. In istoria lumii se ccunosc si razboaie inceoute din eroare, avand la baza pereptii eronate…dar asta e mai degraba exceptia, nu regula.

    • Rusia nu e nici primul nici ultimul imperiu care se dezmemebrează. Ea se percepe în defensivă pentru că a considerat în ultimii 70 de ani Europa de Est ca fiind ”de drept” a ei, iar acum consideră Ucraina și toate celelalte țări ex-sovietice fiind tot ”de drept” ale ei.

      În realitate, în lumea modernă nu mai e loc pentru state administrate în mod inept, ca Rusia. China a înțeles asta încă în urmă cu o generație și a revenit la realitate. Rusia n-a înțeles nici până astăzi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Serban F. Cioculescu
Serban F. Cioculescu
Şerban Filip Cioculescu (n. 1972, în Bucureşti) a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale și de asemenea profesor invitat în cadrul Facultăţii de ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti (2005-prezent). A publicat circa o sută de articole în domeniul securităţii, relaţiilor internaţionale şi geopoliticii în diverse reviste ştiinţifice prestigioase din ţară şi din străinătate. A efectuat stagii de pregătire ştiinţifică în Africa de Sud, China, Coreea de Sud, Canada şi Franţa. Preocupări: teoria relaţiilor internaţionale, studiile strategice, geopolitică, organizaţii internaţionale, diplomaţie. Volume de autor: Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti,2007, România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu Extins, Ed. Universităţii Bucureşti, 2009, Terra incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Militară, Bucureşti, 2010, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, Bucuresti, 2013 si China. De la strălucirea ascunsă la expansiunea globală, Ed. Cetatea de Scaun, Targoviste, 2018.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro