joi, iulie 18, 2024

Ucrainenii – imagini literare contemporane

Se vorbește astăzi tot mai mult despre ”adevărata Ucraină” și „adevărații ucraineni”, despre faptul că imaginea Ucrainei pentru publicul din Europa a fost „distorsionată și menținută deformată de secole” (Lina Kostenko, 1999). Dar, așa cum replica profesorul britanic Uilleam Backer, într-un articol din publicația  The Atlantic, referindu-se la discursul ținut de Putin înaintea declanșării invaziei sale criminale, „identitatea ucraineană nu este un accident și nici nu a fost inventată de Occident. De secole, ucrainenii au propria lor cultură. Doar că ei au trebuit să lupte cu încercarea imperialistă de a le șterge, diminua, minimaliza această cultură”. În ce ne privește pe noi, vecinii din sud-vest ai Ucrainei, trebuie să recunoaștem că știm foarte puține despre această țară și despre locuitorii săi. Adesea confundăm sub mai toate aspectele pe ucraineni cu rușii, împărtășind un amalgam de stereotipuri și comodități ale percepției. Referindu-se la vecinii noștri de la răsărit, ziaristul Pamfil Șeicaru scria încă din  1934  : Greu să obții o informație exactă asupra stărilor de lucruri din Rusia sovietică  (– aici fiind inclusă la vremea respectivă și Ucraina , nota mea) : …Cărțile care apar nu ne înfățișează o icoană obiectivă: se simte zvâcnind, într-un sens sau în altul tendința care deformează redarea exactă a situației (Curentul, 7 dec.). Și afirmația lui rămâne valabilă nu doar pentru perioada interbelică ci pentru una mult mai extinsă. Iar dacă despre  Rusia se știa puțin și distorsionat, situația este cu atât mai valabilă pentru Ucraina. Iar Vasile Ernu constata într-un articol consacrat recent literaturii ucrainene contemporane[1] că una dintre marile probleme ale românilor din punct de vedere cultural este totala necunoaștere a vecinilor, mai ales a celor din est. Astăzi avem șansa, ca citind cărțile unor scriitori ucraineni foarte talentați și ale căror cărți au fost cu generozitate traduse în românește, să putem construi mental măcar o parte din imaginea unei națiuni care, în ciuda apropierii geografice, ne este (deocamdată) atât de puțin cunoscută. Altfel vom rămâne cu acea imagine stereotipă despre Ucraina, construită  (după cum spune aceeași Lina Kostenko) ”din sportivi și [din] politicienii corupți”.

Împiedicați „dintotdeauna” să scrie (și să publice) în propria lor limbă, mulți autori ucraineni scriu și în ziua de astăzi în limba rusă sau, dacă și-au însușit-o în urma emigrării, într-o limbă de circulație europeană (engleză, germană). Cel mai publicat (și tradus) autor ucrainean al zilelor noastre, Andrei Kurkov trăiește la Kiev dar scrie (încă) în rusă. Altfel i-ar fi fost imposibil să debuteze în anii `80 în fosta URSS. O altă scriitoare ucraineană de succes,  Marina Lewycka născută într-un lagăr de muncă din Germania în 1946, scrie în engleză pentru că a crescut și trăiește și astăzi în Marea Britanie. Dar, indiferent în ce limbă ar scrie sau unde trăiesc, este important că acești scriitori au în inimă și în gând țara de unde se trag și limba în care au fost crescuți de părinți. Și chiar dacă literatura nu este descriere ci mai ales transfigurare a realității, cărțile scriitorilor ucraineni contemporani constituie pentru noi „ferestre deschise” către acea Ucraină a prezentului sau a  trecutului nu foarte îndepărtat, care la rândul său poate să exprime atât de mult despre prezent.

Romanul Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană[2] al  Marinei Lewicka ne prezintă (pe fondul unor întâmplări hazlii ce se petrec în Anglia) istoria unei familii ucrainene care a suferit toate constrângerile specifice anilor `20 și `30 în URSS, pentru ca după calvarul unei deportări în Germania nazistă să-și găsească liniștea în Occident. Doar că evenimentele care se succed în Europa de Est după anii `90 vor reuși să-i tulbure existența, reconenctând-o la realitățile țării din care a fugit cândva. Își fac acum apariția în Anglia (țara lor de refugiu după război) noii ucraineni, veniți să se bucure și ei de binefacerile Occidentului. Și astfel (relativ) tânăra Valentina (sosită împreună cu fiul ei adolescent) cu o viză turistică, ajunge să se mărite cu octogenarul văduv Nikolai. Născut cu 84 de ani în urmă în Ucraina (partea vestică, cândva componentă a Poloniei), acesta se aflase la finalul conflagrației printre persoanele dislocate în Germania și conform înțelegerii dintre Stalin și Churchill nu a trebuit să se întoarcă în URSS, reușind să se  stabilească împreună  cu familia sa în Marea Britanie. Cînd spre sfârșitul vieții o întălnește pe Valentina, este animat nu doar de atracții erotice dar și de o solidaritate cu foștii compatrioți a căror suferință nu poate să-i fie străină.  Doar că au trecut mai multe generații între ei și recuplarea psihologică este dificilă, dacă nu imposibilă. Se ajunge destul de repede  la un adevărat război intra-ucrainean purtat pe „teren” englez. De o parte fiicele octogenarului complet integrate în societatea occidentală, iar pe de alta ambițioasa, lacoma și cheltuitoarea Valentina – reprezentantă a „sălbaticilor” din est, dornici de a parveni. Pe ea, adversarii ucraineni o învinuiesc la un moment dat că „se poartă ca o rusoaică”.  Iar la mijloc, este bietul octogenar care ar vrea să se mai bucure de un pic de tinerețe, dar și să aibă liniște pentru tabieturile sale printre care  alcătuirea unei istorii (destul de didactice) a tractoarelor, pe care ar vrea să o dedice noilor generații, având în vedere că la viața lui a fost un  valoros inginer format în  vechea școală ucrianeană.

Scrisă la începutul anilor 2000, cartea este de fapt inspirată din experiența de viață a autoarei, ea însăși născută în Germania imediat după terminarea Războiului și apoi transferată împreună cu întreaga sa familie, cu mare șansă, în Anglia (în loc de a fi ajuns într-un gulag din Estul îndepărat al URSS-ului cum au pățit alți cetățeni sovietici dislocați în Germania).

Cartea Marinei Lewycka a fost lăudată  pentru mai multe calități printre care:„comicul picant” (Washinton Post), explorarea „experiențelor imigrantului european” (Sunday Telegraph), viziunea plină de optimism într-o perioadă de schimbări atât în Occident cât și în Estul Europei (Chicago Tribune). Dar ea reprezintă – cum remarca un coleg de breaslă al autoarei – și un ”text de manual despre istoria Ucrainei”. Și dacă aceasta nu reprezintă neapărat o calitate literară, ea  se constituie într-un element de atracție pentru cititorul însetat de informație pe o astfel de temă prea puțin  abordată.

Situațiile evocate în carte și personajele sunt valabile în principiu pentru mai toți imigranții est-europeni, dar „culoarea” ucraineană este inconfundabilă: poveștile despre bunici și străbunici ne poartă pe tărâmurile Poltavei, în mediul cazacilor crescători de cai pentru armata țaristă. Apoi, cu ocazia revoluției din 1917, unul dintre străbunici se implică în încercarea de a scoate Ucraina de sub jugul imperial (p. 65). Aflăm că Războiul Civil din 1919-20 nu a fost doar un război între „albi” și „roșii” – cum scrie prin cărțile noastre de istorie – în realitate, cel puțin în Ucraina ”nu mai puțin de patru armate străine au fost implicate: Armata roșie a Sovietelor, Armata Albă Imperială a rușilor, armata poloneză și armata germană sprijinind un regim marionetă” (p. 67). Nici despre foametea (provocată) ucrainenilor în 1932 – 33 la ordinul lui Stalin, când au murit între șapte și zece milioane de oameni nu s-a scris prea mult. Aflăm din cartea citată că de la gătitul șobolanilor, a ierbii și a stufului din acoperiș până la canibalism nu a fost decât un pas pe care unii l-au și făcut. Cât despre pesonajul Nikolai, „îndrăgostit” și senil la vremea narațiunii hazlii,  aflăm că a  trecut în tinerețe prin experiențe terifiante: în vremea studenției sale kievene, în anii `20 a fost membru al unui cenaclu literar scos în afara legii doar pentru că vroia să promoveze literatura națională. Asta în timp ce autoritățile făceau tot posibilul pentru a impune limba rusă ca lingua franca pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice (p. 43). Iar mai apoi tânărul Nikolai a stat  ascuns într-un cimitir  vreme de câteva săptămâni pentru a nu fi luat sub arme de sovietici.

Din amintirile ucrainenilor mai aflăm că pe timpul terorii bolșevice, desfășurate cu îndârjire la Moskova și Leningrad, pe meleagurile ucrainene oamenii se puteau  bucura totuși de o atmosferă ceva mai liniștită (desigur cu excepția episodului amintit al foametei), chiar patriarhală. Asta se datora și unui temperment, se pare mai puțin violent și crud decât al rușilor: „Plugul Roșu – își amintește povestitoarea – era o zonă liberă de paranoia. Cuibărită într-un cot al Niprului, departe de principalele centre politice, fabrica își continua munca ei umilă de producătoare de unelte agricole, mașini pentru construcții, boilere și cuve. Nimic nu avea aplicație militară. Nimic nu era secret sau ultimul răcnet în tehnică. Astfel, fabrica a devenit un rai pentru savanți, ingineri, atiști, poeți și oameni care doreau pur și simplu să respire un aer curat” (p. 241)

Cu romanele lui Andrei Kurkov ne situăm mai aproape de intimitatea societății ucrainene actuale. Crima, violența, nesiguranța vieții personale apar prezente la tot pasul și sunt acceptate cu o anumită resemnare de localnici. De altfel, nici autorul nu se lansează în considerații asupra lipsei de autoritate a statului sau despre regimul politic. El doar relatează cum eroul principal din Prieten drag, tovarăș al răposatului[3] reușește cu ușurință să comande o crimă  contra unei sume decente (sub 500 de dolari) promisă asasinului. Necroloagele pe care le scrie în avans eroul din alt roman, Moartea pinguinului[4] sunt foarte repede urmate de moartea suspectă, survenită la comandă a persoanelor respective. În același timp, în apartamentul în care locuiește „scriitorul de necroloage”, interlopii pot intra oricând, în ciuda încuietorilor recent schimbate, spre groaza locatarului. Locuințele de vacanță sunt protejate de proprietari împotriva hoților cu mine antipersonal pe care le îngroapă în pământ și le activează atunci când vor să asigure invilolabilitatea proprietății. În societate acționează o așa numită „lege a melcului” după care fiecare individ trebuie să se protejeze în căsuta apărată de un protector de deasupra lui. Dar violența apare chiar și de la cine nu te aștepți: un bătrânel, fost cercetător biolog, dezamăgit și singuratic în ultima parte a vieții, lasă cu limbă de moarte ca apartamentul în care a locuit să fie incendiat după moartea sa, astfel ca să nu mai rămână nimic de pe urma lui. Și tânărul care i-a purtat de grijă în ultimile zile înțelege să ducă la îndeplinire dorința bătrânului.

Și totuși, societatea ucraineană  – cel puțin în marile orașe – se modernizează în ritm rapid: dolarii circulă peste tot, iar moda vestimentară din filmele americane este prezentă pe străzile Kievului. Ucigașii despre care deja s-a vorbit, se „profesionalizează” și ei  și se auto-intitulează killer-i. Rămân însă și modelele vechi, unele înrădăcinate în cei aproape 80 de ani de comunism: bradul se împodobește în continuare de Anul Nou (nu de Crăciun ca în Occident) iar aducătorul mult așteptat de copii este în continuare Moș Gerilă. Băutul tradițional al ceaiului se amestecă cu consumul de cafea pe tot parcursul zilei. Dar Moskova încă mai dă tonul în multe privințe. Un polițist din Kiev primește o ofertă de angajare pe un post similar în capitala rusă cu un salariu de zece ori mai mare decât îl are în Ucraina (e drept că își găsește sfârșitul la nici un an de la acceptarea ofertei). Firele marilor rețele de trafic  duc și ele tot la Moskova. Orice încercare de recuperare a persoanelor răpite trebuie să pornească de undeva din capitala imperiului, pentru a ajunge ulterior la marginile imperiului, de pildă prin Cecenia (în romanul Legea melcului). Iar Ucraina continuă a face parte din acest spațiu întins și greu de controlat cu adevărat.

Romanul Albinele gri al aceluiași scriitor[5] ne apropie de conflictul care în prezent captează atenția lumii, relatând despre singurii locuitori (doar doi) ai unui sat aflat în zona care desparte  trupele ucrainene și cele „internaționaliste” ale rușilor, în timpul  confruntărilor din 2014. Eroul principal este apicultor. Intr-o intervenție susținută recent[6] la București, Andrei Kurkov declara ca ar fi ales în mod special această ocupație, pentru că o consideră cea mai reprezentativă pentru poporul ucrainean (cam așa cum, de exemplu cea de oier ar fi reprezentativă pentru româini – nota mea). Și astfel, dincolo de dramatismul unor întâmplări de război, de peisajul satului devastat de explozii, în paginile cărții putem întrevedea puțin din modul de viață obișnuit al unui sat ucrainean din partea aceea estică, cea atât de revendicată și frământată. Satul are două străzi (nu ulițe): una se cheamă Lenin și cealată Sevșcenko – un politician rus și un poet ucrainean (la paritate)  și  o străduță de legătură între cele două – Miciurin (savant rus), ca un mic plus pentru partea pro-rusă. Locuitorii dau dovadă și de umor negru numindu-și  bisericuța lor din lemn, biserica „leninistă”; și asta pentru că se găsește pe acea  stradă numită Lenin.

Bărbații din zonă– probabil cei mai mulți – lucrează (sau au lucrat)  în minele din Dombas. Așa că se îmbolnăvesc de silicoză după 20 – 25 de ani de muncă. Atunci, sunt pensionați și se retrag în satele lor izolate, legate cu drumuri de pământ. Unii îngrijesc de albine, alții fac agricultură sau trăiesc din pensie, dar nimeni nu renunță la ritualurile consumului de alcool, fie acesta vodcă, rachiu cu miere sau coniac. Cât despre femei, acestea par să muncească mai mult, să fie mai dispuse la a oferi ajutor și chiar să promoveze mai mult inovația: o vânzătoare de magazin sătesc,în care se mai folosește încă bătrânul abac pentru calcule, aplică tehnici moderne de promovare a mărfurilor sale și conduce un scuter. Și mai au femeile din Ucraina și din romanul lui Kurkov o calitate –  gătesc și oferă cu generozitate acel borș pe care orice ucrainean și-l dorește la masă și de care cu greu se satură: „borșul făcut de Galia îl lăsă mască pe Sergheici. Pluteau în el și ciuperci albe uscate, și fasole și bucăți de carne de vită….După a treia farfurie, Segheici își dădu seama că îi ajunge. Deși se gândise în același timp că ar fi făcut față și celei de-a patra farfurii, ca să se simtă gazda bine” (p. 154).

Sătenii descriși de Kurkov trăiesc într-o lume care nu ar vrea să știe nimic despre politică și conflicte. Și totodată,  într-o așa numită zonă gri, nu doar pentru că se află între cele două părți aflate în conflict dar și pentru că în această lume pare că nu este bine să ieși cu ceva în evidență: de exemlu, numele copiilor născuți în sat trebuie să fie cele obișnuite de generații. Orice nume mai puțin comun este luat în râs, respins. Într-un cuplu, tatăl fetiței optează pentru ”clasicul” Svetlana, în timp ce mama, mai puțin conformistă (ea fiind singura din sat care poartă o „rochie cu furnici”), venită de pe meleaguri mai urbanizate de prin vestul Ucrainei, insistă  și în final impune mai puțin obișnuitul ”Anjelika”. Cei doi nu pot cădea de acord și (chiar dacă nu doar pentru acest motiv) cuplul se destramă. În schimb, despre viața de la oraș, sătenii din Dombas află că este în plină efervescență.  Și dacă – nici acolo – nu se poate schimba ceva de substanță, oamenii se preocupă cel puțin să înnoiască semnele exterioare: schimbă numele străzilor, ale orașelor și unii ar vrea să schimbe chiar numele țării, doar că nu prea găsesc ceva adecvat. Dar în timp ce unii vor denumiri noi, ceilalți refuză să dea jos vechile tăblițe de  pe ziduri. (p. 70).

Desigur, cu asemenea informații succinte, desprinse din paginile unor opere literare apărute în anii din urmă nu putem descrie pe de-a întregul o societate dinamică,  preocupată să-și găsească identitatea și să devină mai consistentă cum este cea ucraineană. Poate că unele imagini reprezintă și ele stereotipuri promovate chiar de scriitori animați de patriotism sau nostalgie. Și știm, desigur că literatura nu este un „raport al stării de fapt”, ea nu substituie cercetarea antropologică sau istorică, dar poate reprezenta un „revelator” sensibil al stării de fapt, al conștiinței aflate în căutarea binelui. Pe de altă parte sunt acele  descrieri pe care le avem la îndemână, adevăruri „personale”  produse de scriitori de care avem atâta nevoie. Și pe care le putem folosi în situații de urgență ca aceea în care ne aflăm. Și dacă poate fi totuși ceva util într-un război ca acela care se poartă acum  în Ucraina, acel ceva este îndemnul de a ne apropia mai mult de vecinii noștri, de a reuși (mai bine mai târziu decât niciodată) să facem diferențele care se impun între ei și opresorii lor și în orice caz, de a deveni mai puțin egocentrici, mai interesați de ce se întâmplă în jurul nostru. Și astfel să contribuim, în măsura modestelor noastre posibilități la reinstaurarea și consolidarea păcii.


[1] V. Ernu, 6 Scriitori Ucraineni Care Te Vor Ajuta Să-i înțelegi Mai Bine Pe Vecinii Noștri, Pe Care Abia Acum îi Descoperim   | Libertatea, Libertatea, martie, 2022

[2] Marina Lewicka, Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, Ed. Polirom, Iași, 2006

[3] Andrei Kurkov, Prieten drag, tovarăș al răposatului, Curtea Veche, 2012

[4] Andrei Kurkov, Moartea piguinului, Curtea Veche, 2006

[5] Andrei Kurkov, Albinele gri, Ed. Paralela 45, Pitești, 2021

[6] Kurkov – UniBuc – Universitatea din București, accesat 14.04.2022

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Dombas e de fapt Don Coal Basin… Don-Bas… Luhansk şi Donetsk sunt nişte oraşe industriale înfiinţate de un galez şi un scoţian… inclusiv Mariupol.

  2. Cateva precizari&opinii.
    1. RUS istorica s-a „nascut” in UKR, adica la Kiev: taratul kievean. UKR este/apartine mentalului/ethosului atat celor (care astazi se identifica ucrainieni) cat si celor rusi. Dar discutia e lunga si poate fi f.indarjita, pe fondul tragediei de astazi. Argumentele de ordin istoric (ca sa nu mai vorbim despre cosmarul interventiei omniprezentelor:psiho&antropologie) sunt interpretabile la max. in functie de interesele politice de moment. Iar aici ambele tabere isi trag seva de la aceeasi scoala de….gandire. Trebuie totusi semnalat aportul patimas al nationalismului ce exaltă virtutile specificitatii cu orice pret si pe orice fel de criterii. Astfel, statele multinationale devenind un fel de bau-bau, acolo unde e profitabil politic.

    2. Interzicerea unei limbi X e ceva daunator, fara discutie. Iar aici trebuie avuta in vedere si politica UKR (despre care vorbim astazi) de „ucrainizare” a etnicilor romani sau rusi. E un fapt.
    Noi romanii reprosam Imp.Tarist o politica de rusificare a romanilor basarabeni. Dar, inainte de agresiunea RUS, victima de astazi UKR parea sa continue in the same style.

    3. Scriitorii sunt in cautare de cat mai larga recunoastere. Prin urmare e firesc/natural sa scrie intr-o limba de larga circulatie, daca o cunosc suficient de bine.
    Cum ar fi sa vedem ca o dovada de discriminare faptul ca Cioran&Ionescu au scris in franceza si Eliade in engleza dupa ce au parasit Ro.? Limba in care scriitorii aleg sa scrie nu e un argument. In textul de fata, faptul ca Kurkov scrie in rusa pare sa fie un fel de minus/bemol in ceea ce-l priveste.

    4. Romanele raman romane: arta. Imaginatia&maiestria autorului sunt izvorul lor. Evident ca si fondul socio-politic are insemnatatea lui; cateodata prevaleaza asupra subiectului propriuzis. Dar „zugravirea” acestui fond tine tot de arta autorului, adica de aspectul subiectiv care singularizeaza acesti autori.
    Dar acestea sunt valabile atat timp cat opera respectiva nu e „cu tema”…. Situatie f.frecventa. Romancierii nu sunt observatori obiectivi si rationali decat arareori.
    Un exemplu haios. Ana de Austria apare ca personaj pozitiv si demn de tot respectul in Cei 3 muschetari. Dar in realitate Richelieu, Rochefort&the gang au fost personajele pozitive. Daca dam crezare intrigii romanului, Anne d’Autriche = inalta tradare :-)) . Dar e un roman excelent, however.

  3. De acord cu aproape tot ce spuneti. In ce il priveste pe Kurkov, faptul ca a scris in rusa nu este un minus ci un fapt ca nu ar fi putut fi publicat in anii 80 sau avea sanse minime dat fiind ca productia ukraineana de carte era nesemnificativa. De altfel el se prezinta ca fiind un „etnic rus” care este totuși ucrainean. Desigur ca scriitorii nu sunt obiectivi, dar dacă sunt sinceri, informațiile de la ei, puse cap la cap pot sa dea o imagine care sa se apropie de adevar. Iar adevărul absolut nu ni-l asigură nimeni.

  4. Cred ca totusi un literat se autodefineste si prin limba in care scrie. Altfel exista traducatori. Chiar si politicienii care isi rostesc discursurile in limba nationala (materna sau nu) fata de cei care folosesc limba straina.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Mitulescu
Sorin Mitulescu
Sorin Mitulescu este doctor în sociologie (din 1999). Conferențiar universitar (2009 – 2016) și cercetător la Institutul de Științele Educației (2010 – 2017). Expert în politici europene de educație. Autor în ultimii ani al unor lucrări de istorie culturală sau în domeniul politicilor educaționale. Semnatar al mai multor articole apărute în Sociologie românească, Punctul critic, Timpul.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro