luni, ianuarie 25, 2021

Uite cine vorbește în numele „poporului”: USL, cu populismul pe democrație călcând

În preambulul cererii de suspendare a președintelui României, reprezentanții USL invocă „poporul”, susținând că „majoritatea deciziilor politice majore din ultimii trei ani au fost luate în afara cadrului de funcționare democratică a statului și împotriva voinței poporului”. Scurt, două chestiuni: primo, „poporul” e moneda de schimb pe care și actualul președinte a utilizat-o politic de fiecare dată când, din postura de „jucător”, a mizat „totul pe-o singură carte”, cu specificarea că poziția sa instituțională a fost validată prin vot; secundo, nu știu care este instrumentul prin care actualii guvernanți măsoară cu exactitate ce place și ce nu place „poporului” (în fapt, și Dan Diaconescu susține, din punctul ăsta de vedere, că este „medicul de suflet” al „poporului”); la asta adaug faptul că nu ai cum să pretinzi, formal, că actuala majoritate parlamentară vorbește în numele „poporului”, din moment ce nu a fost validată de votul său (să ne amintim, însă, că acest lucru s-a întâmplat și după alegerile parlamentare din 2004, când majoritatea s-a articulat artificial, și nu potrivit votului popular). Totuși, majoritatea gestionată de USL face acest lucru, invocând votul urii din 10 iunie, de la alegerile locale. Cine vorbește, deci, în numele „poporului”? Încerc, în cele ce urmează, un răspuns la această întrebare, prin apel la argumente din zona teoriei politice, pentru a demonstra că, în ceea ce fac reprezentanții USL în aceste zile putem identifica transformarea populismului în logică instituțională a statului.

Teoria

Plec de la faptul că o viziune relativă la cei îndreptățiți să exprime, să apere și să promoveze la nivel politic interesele existente în plan social pune în discuție logica particularului și cea a universalului. „Poporul”, chiar fără a fi foarte clar determinat, este cu siguranță alcătuit din indivizi particulari, cu propriile lor interese, care uneori pot fi convergente, iar alteori divergente. Problema este următoarea: cum pot primi niște interese particulare o valență universală? Sau, ca să plasăm această întrebare în contextul jocului politic: cum anume primesc anumite interese calitatea de a fi interesele tuturor? Avem de-a face, aici, cu vechea problemă a „binelui general”, care traversează cele două milenii și jumătate de gândire politică. Dacă e să ne referim la regimul politic democratic, putem observa că problema articulării și agregării intereselor dă naștere unor forme de organizare care cunosc astăzi o mare diversitate: de la cluburi și asociații până la sindicate, grupuri de prestigiu și de influență ori partide politice. Problema nu este, așadar, că nu ar exista interese sau că ar lipsi modalitățile organizate de reprezentare a acestora. Problema este una care ține de impunerea intereselor pe agenda publică, astfel încât acestea să primească, în calitatea lor de solicitări, niște soluții. Iar rolul revine aici, în primul rând, politicienilor.

Ajungem astfel la o „elită” care vorbește în numele „poporului”, decizând care dintre interesele particulare intră în sfera universalului, a „binelui general” pe care o societate trebuie să îl urmeze ca obiectiv. Nu este, acesta, un aspect exclusiv al societății contemporane. Într-o analiză deosebit de pertinentă, Chantal Delsol identifică valabilitatea acestei chestiuni și pentru modul de a face politică în orașul democratic al antichității. Și atunci, ca și acum, cea care decide asupra universalului (spre a parafraza terminologia lui Carl Schmitt) este elita, în pofida preeminenței didactice, observabilă și astăzi, a mitului democrației directe. Indivizii particulari, idiotès sau cei mulți nu au capacitatea de a configura o privire de ansamblu relativă la „binele comun”, fiind ancorați în plasa propriilor lor interese. Prin urmare, cei puțini vor decide asupra universalului pe care trebuie să-l respecte întreaga societate.

Practica

Sursa de legitimitate a acțiunilor pe care, astăzi, le întreprinde „elita puterii”, adică USL, este dată, pe de o parte, de formarea unei noi majorități parlamentare în afara jocului electoral și, pe de altă parte, de rezultatele alegerilor locale din acest an. Neavând legitimitatea directă a alegerilor parlamentare – legitimitate care, prezumtiv, pare să existe în sondaje, cel puțin în acest moment – reprezentanții USL sunt „cei puțini” care, raportați la masa „poporului”, vorbesc în numele acestuia. Logica discursivă e similară cu cea utilizată, în anii din urmă, de PDL și de președintele Băsescu: cum ar spune Ernesto Laclau, crearea unei frontiere interne (să ne-amintim de „Ei cu Ei, Noi cu Voi”) și, apoi, topirea intereselor similare ale indivizilor într-un „lanț al echivalențelor”. Astăzi, USL folosește, în sens invers, frontiera Noi-Ei și, bazându-se pe o psihologie a urii, măsurabilă sociologic, pretinde că știe unde trebuie să ducă echivalența intereselor individuale, transformată, la dispoziția sa, în „interes public” – la suspendarea lui Traian Băsescu. Până aici, foarte puțin e neobișnuit (din perspectiva logicii populismului, o logică antagonică prin excelență). Pentru că, trebuie observat, ceea ce se întâmplă acum în spațiul public românesc nu are nimic de-a face cu o dezbatere ideologică. Nu e vorba de „dreapta” sau de „stânga” decât, eventual, în zona fantasmelor intelectuale. E vorba despre persoane, de uri politice personale și de utilizarea unui vehicul al urii care, pentru a ajunge la punctul terminus, dezmembrează ori modifică structural instituțiile. Iar acest din urmă fapt mi se pare a fi cel mai grav. În realitate, USL trece acum o graniță pe care, totuși, PDL nu a trecut-o – aceea a transformării populismului în politică a statului, un stat care deja nu mai funcționează respectând principiul controalelor și contraponderilor și în care legea fundamentală rămâne obiect de interpretare politică, pe baza unei hermeneutici a vinei. În numele „poporului” s-a ajuns din nou, cu succes, la punerea în practică a celebrului adagiu leninist „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. momentul adevarului nu a fost in 2004, nu in 2007 nu in 2009. momentul adevarului este acum in 2012 cand in sfarsit se joaca cu cartile pe masa. este momentul adevarului. vrem spre vest (unde o fi lege sa nu fie tocmeala) sau spre est (protejand oligarhia)

  2. Io nu-nteleg de ce se inflameaza oamenii de bine, suspendarea e doar periodica, poporu va avea ocazia sa se pronunte, prin referendum, ce poate fi mai democratic decit sa fie intrebat poporu? Ce e neconstitutional sa-ntrebi poporu? Elvetienii fac toata ziua, buna ziua, referendumuri si nu-i acuza nimeni!

    • Periodica? Cum „periodica” fratele meu rosu? Adica la cat timp o repetati? Parca in constitutie si legea electorala zice alceva…. Ziceti macar, suspendarea o repetam aleatoriu, cand putem si cand vrea muschiu’ nostru!

  3. Pt „neamtu tiganu”:
    Poporul mai avea foarte putin si se pronunta efectiv atunci cand erau alegerile prezidentiale si parlamentare.
    Ultima data cand poporul s-a pronuntat – a zis Basescu. Daca data viitoare o sa spuna altceva – va fi cu adevarat decizia poprului din nou.
    „Elvetienii fac toata ziua, buna ziua, referendumuri si nu-i acuza nimeni!” – daca te uiti bine noi suntem deja aratati cu degetul de catre cei din Europa. Partea cu acuzatia se refera la obiectul referendumului si modul in care se ajunge acolo.
    Pe scurt: eu sunt un om care ultima data am votat Basescu si la urmatoarele alegeri nu l-as mai fi votat daca ar fi putut sa participe.
    Cu toate acestea, in cazul unui referendum acum l-as vota pentru a sustine actul de democratie in Romania.
    Si mai mult, evenimentele de acum ma determina sa spun un nu hotarat canditaturii lui Crin Antonescu la presidentie. Consider ca oricine altcineva este mai bun.
    Si nu vad de ce se folosesc alegerile locale ca si rezultat al alegerilor nationale. Daca vroiau sa se foloseasca trebuiau sa le puna in acelasi timp cu cele nationale.
    Altfel stai si astepti pana iti vine randul. Ceea ce face acum USL arata exact ca nu se gandeste la popor ci il foloseste doar ca paravan si ca sa arate ca face ce vrea muschiul ei.
    Daca ai guvernul si primul ministru si majoritate in parlament se poate spune ca deja decizi care e treba in tara. Restul sunt mofturi care costa imaginea tarii si am impresia ca o sa ii coste si pe ei la alegerile nationale.

  4. Hai sa zicem ca ajunge Crin presedinte!
    Ghici ce se intampla cand va avea popularitate de 10 %?!
    Asta se poate intampla foarte repede (cu exceptia cazului in care s-a dus la Cotroceni sa doarma).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Daniel Sandru
Daniel Sandru
Daniel Șandru este Conferențiar universitar doctor la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, instituție în cadrul căreia a fost ales, în 2012, Președinte al Senatului. Din 2010 este bursier postdoctoral al Academiei Române și a efectuat stagii de cercetare la Universität Konstanz (2010) şi, respectiv, Humboldt-Universität zu Berlin (2011). A publicat Reinventarea ideologiei (2009, lucrare distinsă cu Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, cu Premiul revistei Sfera Politicii și cu Premiul revistei Transilvania pentru Filosofie Politică) și Sub semnul paradoxului cotidian (2010, publicistică) și a coordonat (alături de Sorin Bocancea), volumele Mass-media și democrația în România postcomunistă și Totalitarismul. De la origini la consecințe, ambele publicate, în 2011, la Editura Institutul European din Iași.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

O variantă modernă a poveștii cu vulpea bearcă: „Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite a calculat că mai avem circa 60 de...

Dacă ați fi participat în iulie 2015 la lucrările Conferinței dedicate Anului Internațional al Solurilor, desfășurate în Colorado sub auspiciile Organizației pentru...

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot...

Radiografia dezastrului industriei energetice românești în 10 ani

Cifrele nu mint, sunt luate din site-ul Transelectrica și puse în tabele și grafice pentru a trage concluziile. Am extras datele SEN...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.