Uite cine vorbește în numele „poporului”: USL, cu populismul pe democrație călcând

În preambulul cererii de suspendare a președintelui României, reprezentanții USL invocă „poporul”, susținând că „majoritatea deciziilor politice majore din ultimii trei ani au fost luate în afara cadrului de funcționare democratică a statului și împotriva voinței poporului”. Scurt, două chestiuni: primo, „poporul” e moneda de schimb pe care și actualul președinte a utilizat-o politic de fiecare dată când, din postura de „jucător”, a mizat „totul pe-o singură carte”, cu specificarea că poziția sa instituțională a fost validată prin vot; secundo, nu știu care este instrumentul prin care actualii guvernanți măsoară cu exactitate ce place și ce nu place „poporului” (în fapt, și Dan Diaconescu susține, din punctul ăsta de vedere, că este „medicul de suflet” al „poporului”); la asta adaug faptul că nu ai cum să pretinzi, formal, că actuala majoritate parlamentară vorbește în numele „poporului”, din moment ce nu a fost validată de votul său (să ne amintim, însă, că acest lucru s-a întâmplat și după alegerile parlamentare din 2004, când majoritatea s-a articulat artificial, și nu potrivit votului popular). Totuși, majoritatea gestionată de USL face acest lucru, invocând votul urii din 10 iunie, de la alegerile locale. Cine vorbește, deci, în numele „poporului”? Încerc, în cele ce urmează, un răspuns la această întrebare, prin apel la argumente din zona teoriei politice, pentru a demonstra că, în ceea ce fac reprezentanții USL în aceste zile putem identifica transformarea populismului în logică instituțională a statului.

Teoria

Plec de la faptul că o viziune relativă la cei îndreptățiți să exprime, să apere și să promoveze la nivel politic interesele existente în plan social pune în discuție logica particularului și cea a universalului. „Poporul”, chiar fără a fi foarte clar determinat, este cu siguranță alcătuit din indivizi particulari, cu propriile lor interese, care uneori pot fi convergente, iar alteori divergente. Problema este următoarea: cum pot primi niște interese particulare o valență universală? Sau, ca să plasăm această întrebare în contextul jocului politic: cum anume primesc anumite interese calitatea de a fi interesele tuturor? Avem de-a face, aici, cu vechea problemă a „binelui general”, care traversează cele două milenii și jumătate de gândire politică. Dacă e să ne referim la regimul politic democratic, putem observa că problema articulării și agregării intereselor dă naștere unor forme de organizare care cunosc astăzi o mare diversitate: de la cluburi și asociații până la sindicate, grupuri de prestigiu și de influență ori partide politice. Problema nu este, așadar, că nu ar exista interese sau că ar lipsi modalitățile organizate de reprezentare a acestora. Problema este una care ține de impunerea intereselor pe agenda publică, astfel încât acestea să primească, în calitatea lor de solicitări, niște soluții. Iar rolul revine aici, în primul rând, politicienilor.

Ajungem astfel la o „elită” care vorbește în numele „poporului”, decizând care dintre interesele particulare intră în sfera universalului, a „binelui general” pe care o societate trebuie să îl urmeze ca obiectiv. Nu este, acesta, un aspect exclusiv al societății contemporane. Într-o analiză deosebit de pertinentă, Chantal Delsol identifică valabilitatea acestei chestiuni și pentru modul de a face politică în orașul democratic al antichității. Și atunci, ca și acum, cea care decide asupra universalului (spre a parafraza terminologia lui Carl Schmitt) este elita, în pofida preeminenței didactice, observabilă și astăzi, a mitului democrației directe. Indivizii particulari, idiotès sau cei mulți nu au capacitatea de a configura o privire de ansamblu relativă la „binele comun”, fiind ancorați în plasa propriilor lor interese. Prin urmare, cei puțini vor decide asupra universalului pe care trebuie să-l respecte întreaga societate.

Practica

Sursa de legitimitate a acțiunilor pe care, astăzi, le întreprinde „elita puterii”, adică USL, este dată, pe de o parte, de formarea unei noi majorități parlamentare în afara jocului electoral și, pe de altă parte, de rezultatele alegerilor locale din acest an. Neavând legitimitatea directă a alegerilor parlamentare – legitimitate care, prezumtiv, pare să existe în sondaje, cel puțin în acest moment – reprezentanții USL sunt „cei puțini” care, raportați la masa „poporului”, vorbesc în numele acestuia. Logica discursivă e similară cu cea utilizată, în anii din urmă, de PDL și de președintele Băsescu: cum ar spune Ernesto Laclau, crearea unei frontiere interne (să ne-amintim de „Ei cu Ei, Noi cu Voi”) și, apoi, topirea intereselor similare ale indivizilor într-un „lanț al echivalențelor”. Astăzi, USL folosește, în sens invers, frontiera Noi-Ei și, bazându-se pe o psihologie a urii, măsurabilă sociologic, pretinde că știe unde trebuie să ducă echivalența intereselor individuale, transformată, la dispoziția sa, în „interes public” – la suspendarea lui Traian Băsescu. Până aici, foarte puțin e neobișnuit (din perspectiva logicii populismului, o logică antagonică prin excelență). Pentru că, trebuie observat, ceea ce se întâmplă acum în spațiul public românesc nu are nimic de-a face cu o dezbatere ideologică. Nu e vorba de „dreapta” sau de „stânga” decât, eventual, în zona fantasmelor intelectuale. E vorba despre persoane, de uri politice personale și de utilizarea unui vehicul al urii care, pentru a ajunge la punctul terminus, dezmembrează ori modifică structural instituțiile. Iar acest din urmă fapt mi se pare a fi cel mai grav. În realitate, USL trece acum o graniță pe care, totuși, PDL nu a trecut-o – aceea a transformării populismului în politică a statului, un stat care deja nu mai funcționează respectând principiul controalelor și contraponderilor și în care legea fundamentală rămâne obiect de interpretare politică, pe baza unei hermeneutici a vinei. În numele „poporului” s-a ajuns din nou, cu succes, la punerea în practică a celebrului adagiu leninist „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”.