Ultima vizită

Un sunet monoton și persistent ce se va dovedi a fi cel produs de vânt. Scena

sălii Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj Napoca învăluită în ceață.

Transformată de scenograful Bocskai Gyopar  într-o cameră de spital parcă din

alte vremuri. Dacă nu cumva chiar din alt secol.

Cameră cu ferestre sparte și ziduri coșcovite pe care, la un moment dat,

 vom descoperi picturi cu conținut religios. Fecioara cu Pruncul. Picturi ale căror

sursă de inspirație se află undeva într-o veche biserică ortodoxă din

 Transilvania.

Camera, mă rog, salonul, va fi din când în când în când scăldată într-

o lumină stranie, evidentă șocantă, creată de imaginația light-designer-ului

Romeo Groza.

Un pat cu cearșafuri albe, chiar strălucitor de albe. Pat în care își trăiește zilele de

 suferință cel numit cu o indecizie extrem de bine calculată Unul. Pe care în

 spectacolul regizat de Tompa Gábor va veni să îl viziteze un bărbat desemnat cu

 aceeași deliberată imprecizie Celălalt. Pesemne, ultima vizită.

 Vedem un Celălalt purtând o cămașă albă, costum și cravată negre.

 Vestimentație simbolică a morții și a doliului pe care, după spălarea trupului, o va

 purta, însă doar pentru câteva minute, minute altminteri esențiale, cel numit

Unul.

În spectacol un bărbat tânăr. Judecând după voce încă puternic.

Numai că, pentru a se mișca, acest Unul are nevoie de ajutorul celor numite

 Generic Femeile . Actrițele Kali Andrea, Kató Emöke, Kicsid Gizella, Pethö Anikó,

Laczó Julia,Varga Csilla. Jucând asistente medicale, care, din când în când, își

 Marchează sosirea, prin cântece, alteori prin dansuri (coregrafia: Györgijakab

 Enikö). Atunci când nu recurge la un scaun cu rotile.

Există în spectacol un dans cu încărcătură emoțională maximă. Acela al

 femeilor îmbrăcate în voaluri albe. Posibile mirese de care Unul nu va avea parte

 niciodată. 

Și nu știu cum se face că tocmai în acele minute de concentrare maximă, minutele

 în care Unul poartă costumul negru, pe mine gândul mă duce la versurile lui

 Baudelaire din Le voyage. O, Mort, Vieux Capitaine,il est temps, levons l’ancre! Iar

 ceva mai încolo- et pour cause-îmi voi aminti de rimbaldianul  Le bateau ivre.

  Pentru moment însă Celălalt dă semne că încă ezită. Că se străduiește să-și facă

 necesarul curaj să intre. Amână cumva respectiva clipă. Privește prin ferestrele

 murdare, așa că nu am cum să nu mă gândesc la Mallarmé și la ale sale Les

fenêtres. Las du triste hôpital et de l’encens fétide. Celălalt zăbovește în pragul

ușii. Dorind, pesemne, să prelungească așteptarea

La intare, va interveni un mic accident. Căderea din pat a celui ce poartă numele

 Unul. Cădere repetată cu schepsis undeva, mai încolo. Și după care Celălalt simte

 nevoia de a ne spune, parcă exact nouă, spectatorilor, că el nu are nici o vină.

Vină pentru ce? Pentru boală, pentru suferința aproapelui, pentru moartea ce va

 să vină?

Nu ni se întâmplă oare și nouă ca, în perioada doliului, doliu din care s-a zămislit

 însuși  spectacolul lui Tompa (în urmă cu un an regizorul și-a pierdut soția, actrița

 TordaiTekla), să ne învinovățim, să ne facem reproșuri pentru ca, imediat după

 aceea, să nespunem că nu, noi nu avem vreo vină.

Muzica de scenă creată de Boros Csaba, care mie mi-a lăsat impresia că ar fi voit

 marcată de sonuri  clasice, devine din ce în ce mai.prezentă. Odată cu trecerea

 timpului, cu acumularea a unei multitudinii de acum-uri, cu înmulțirea frazelor ce

 se repetă. Dintre care fundamentală e cea care anunță iminența plecării. La fel ca

 într-o altă piesă a lui Jon Fosse, Rambuku.

O plecare pregătită de un ospăț. Un posibil maslu? Masa, șnapsul de adio? O

 încercare de amânare a secundelor morții? Plecare  ce se va metamorfoza

 însă foarte curând în dispariție. Am dispărut și nu mai sunt de găsit va spune de

 câteva ori în partea de sfârșit a spectacolului Unul. După ce va admite că e

 asemenea unui zid fisurat.

Uneori, de fapt cel mai adesea, în chip de răspuns la chemările din ce în ce mai

 insistente, reținut disperate ale lui Celălalt. Alteori doar pentru uzul propriu.

 Posibil din dorința de a se defini pe sine. De a se încredința care îi e acum

 condiția. De a se încuraja. De a-și pecetlui prin cuvintele, care nu întotdeauna se

 dovedesc a fi suficiente, marea trecere. Evocată prin corabie, prin vânt, prin

 marea din ce în ce mai agitată, prin valuri, prin fiorduri. Prin caracterul de

 recviem al montării. De rugăciune. De mesă. De aici tot mai frecventa intervenție

 a sunetului clopotelor de Biserică. Dovadă că nu doar scrierea echivalează cu o

 rugăciune.

 Așa cum spunea Jon Fosse într-o frază ce ne este amintită de Tompa Gábor în

scurta lui intervenție din foaia- program a spectacolului.

Spectacol ce ne prilejuiește la modul excelenței reîntâlnirea cu scrierilor lui Jon

 Fosse. Care, spre surpriza multora, a fost relativ frecvent jucat în România, chiar

 înainte sa scriitorul să fi fost recompensat în 2023 cu mult râvnitul premiu Nobel.

 Vis. Toamnă la Arad, în regia lui Radu Afrim, Frumos la Ploiești, montat acolo de

 Vlad Massaci, spectacolele Rambuku (Naționalul din Timișoara), Iarna (Nottara),

 Omul cu chitara (Turda) ale lui Mihai Măniuțiu, Numele (Teatrul Foarte Mic) în

 regia lui Vlad Cristache sau ceva mai recenta Cineva are să vină (ArCuB)  în regia

 lui Chris Simion.  Ne reîntălnim cu eliptismul, cu ceea ce critica a numit gradul

 zero al expresivității. Cu muzicalitatea incantatorie conținută în replici. Însușiri

 care facca multe dintre textele lui Jon Fosse să pară mai curând poeme decât

 teatru.

 Poeme aflate deopotrivă înăuntrul și în afara teatralității.

Lucru ce se întâmplă aievea în spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-

Napoca.

Și,apropo, de citatul din scurta intervenție scrisă a lui Tompa. Stéphane Lambert,

 unul dintre exegeții lui Fosse, amintea într-un articol intitulat Ecrire au bord de la

 Mer publicat în Alternatives théâtrales nr. 106-107 o mărturie a lui Lars Norén.

 Care spunea că scrie spre a se îndepărta de ceea ce a scris deja  și că trăiește spre

 a se îndepărta de ceea ce a trăit deja. Lambert ne încredințează că zicerile

 acestea ale lui Norén ar fi tare pe placul lui Fosse.

Îndepărtarea aceasta este marcată, în cazul dramaturgului norveg,  de repetarea

 unor replici grăitoare pentru un anume univers tematic. Pentru ceea ce Lambert

 numește imobilitate în mișcare. Regăsită în spectacolul clujean și grație actorilor

 Gedö Zsolt și Farkaș Loránd. Ambii foarte buni, ambii puternici, meditativi,

 reflexivi, sensibili. Nici măcar un singur moment lacrimogeni în formele de

 exprimare a durerii. A fricii, a spaimei, a întâlnirii nevoite cu metafizicul. A

 așteptării care nu are cum să nu te ducă cu gândul la Maeterlinck și la Intrusa.

Farkas Loránd este aici intrusul, foarte tănărul Gedö Zsolt ajunge să se

 transfigureze la un moment dat în Iisus care își caută ocrotirea la picioarele

 Fecioarei cu pruncul. Așa cum apare ea în fresca amintită mai sus.

 Cred că Eu sunt vântul sau M-am dus cu vântul mizează pe două planuri. Cel al

 Realismului și cel al metafizicului. Admirabil unite într-un construct organic fără

 cusur.

 Faptul că Tompa a ales să încheie spectacolul printr- o secvență clar realistă

 (curățarea salonului și dușul asistentelor) cred că trimite cu gândul la ideea

 imposibilității învingerii morții.La obsesia a bolii. Și a revenirii imposibil de oprit a

 acestora. Ca parte a realității  și a absurdului vieții.

A faptului că, așa cum spunea Caligula lui Camus oamenii mor și  nu sunt fericiți.

 Doar așteaptă. Așa cum li se întâmplă și personajelor din Așteptându-l pe Godot.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

I AM THE WIND. M-AM DUS CU VÂNTUL de Jon Fosse

Traducerea în limba maghiară: Domsa Zsófia

Traducerea în limba română: Daria Carmen Ioan

Regia: Tompa Gábor

Scenografia: Bocskai Gyopár

Mișcarea scenică: Györgyjakab Enikö

Muzica de scenă: Boros Csaba

Corepetitor: András Zsólt

Light design: Romeo Groza

Cu: Gedö Zsólt (Unul), Farkas Lóránd (Celălalt), Kali Andrea, Kató Emöke, Kicsid Gizella, Pethö Anikó, Laczó Julia,Varga Csilla (Femei)