Umanismul pesedist ca semn al disperării

Pare-se că a trecut vremea marilor proteste. A ieșitului masiv în Piață. Dacă în februarie 2017 se vorbea despre sute de mii de participanți, astăzi de abia dacă poate fi vorba despre 10.000 de oameni care își sacrifică o dată pe săptămână 2-3 ore din viață spre a-și manifesta în văzul lumii dezaprobarea, dezgustul, revolta față de sfidările și ticăloșiile în cascadă la care se dedă puterea.
Cei mai mulți locuitori ai așezărilor urbane preferă să stea acasă, să îi privească la televizor pe cei care încă mai merg țn piață și să își consume pe cont propriu ura. Acumulată față de o putere absolut discreționară, antinațională și anti-europeană care și-a radicalizat discursul părând că nu mai este nici măcar preocupată să salveze aparențele.
Discursul vectorilor de imagine ai coaliției guvernamentale mustește nu doar de greșeli de logică, de lexic ori gramaticale, semn al școlii puține și de proastă calitate la care s-au format ori, mai curând, stricat inși de teapa unor oameni încă tineri așa cum sunt Liviu Pleșoianu, Codrin Ștefănescu, Gabriela Zoană, Claudia Țapardel și alte astfel de specimene absolut nefrecventabile, ci și de un tot mai îngrijorător amestec de reminiscențe comunistoide și fascistoide deopotrivă.
Din ce în ce mai irascibil, președintele PSD, dl. Liviu Nicolae Dragnea își pierde tot mai frecvent controlul, vede peste tot trădări, comploturi și securisme, are obsesii care trădează fără putință de tăgadă faptul că omul are nevoie de grabnicul ajutor al unui psihiatru. Nu a strălucit el niciodată prin inteligență ori delicatețe fiul șefului de post dintr-o amărâtă comună din Teleorman și, mai apoi, repetent al Politehnicii bucureștene, glumele lui au fost mereu căznite, deplasate, de cazarmă, de fecior de frizerie, însă, după cum lesne se poate observa acest Nae Girimea al politicii bucureștene involuează și se înfățișează din ce în ce mai mult nu doar cu un discipol al lui Stalin, al lui Gheorghiu-Dej, al Anei Pauker, al lui Ceaușescu, ci și al lui Hitler ori al lui Corneliu Zelea Codreanu. Naționalismul de proastă calitate, patriotismul de tarabă pe care îl afișează și supralicitează Dragnea, readucerea în actualitate a sloganului ”cine nu e cu noi e împotriva noastră” completat cu ideea șchioapă, proastă, ticăloasă „iar cine este împotriva noastră este împotriva României” fac parte, pesemne, din ceea ce președintele așa-zișilor social-democrați români a numit la sfârșitul săptămânii trecute „umanismul pesedist”. Din al cărui conținut nu lipsesc amenințarea cu bâta, cu ghioaga, cu gazele lacrimogene ale compromisei Jandarmerii Române.
Cum se explică oare sporirea agresivității pesediste? Simplu. Oricât de puțini la minte ar fi conducătorii PSD, aceștia se tem din ce în ce mai tare. Sunt lucruri pe care până și ei le pot înțelege, decripteze. Da, lumea nu mai iese masiv la mitinguri și demonstrații, însă liderilor social-democraților le este frică să se mai întâlnească cu populația. Simt că sunt urâți, disprețuiți, detestați. Așa că se ascund precum șobolanii, recurg la bodyguarzi, la pază și protecție. Vor să inventeze legi penale cu speranța că astfel vor intimida populația. Ajunge să posteze câte ceva, adică o nouă minciună crasă pe paginile lor de facebook ori de twitter și, instantaneu, au parte de consistente revărsări ale nemulțumirii populare. Încă nu își îngăduie să introducă poliția internetului, dar nici nu sunt departe de a o face. D-na Ecaterina Andronescu promite tablete tuturor elevilor, ministrul Culturii, ambuscatul și incultul Daniel Breaz, denunță imaginarele rele ale internetului.
Sondajele de opinie le sunt din ce în ce mai defavorabile pesediștilor, preluarea absolut tentaculară a presei scrise, a televiziunilor se dovedește o operație absolut neperformantă. Aparentei creșteri a veniturilor unor categorii de salariați li se opune realitatea dublării prețurilor la produsele de bază, fenomen de care suferă întreaga populație. Cifrele lor nu mai bat în nici un fel cu realitatea vieții, sunt la fel de mincinoase precum cele raportate de primii-secretari de partid de odinioară. În aer putește o amenințare rău prevestitoare. Duminică s-au împlinit 30 de ani de când brașoveanul Liviu Babeș a ars ca o torță în semn de protest față de dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu. Nici măcar un singur lider pesedist nu a scos o vorbă despre asta de teama asemănărilor inerente dintre primăvara anului 1989 și cea a anului 2019.
Izolarea internațională, amenințările cu excluderea venite atât pe adresa PSD cât și pe aceea a ALDE din partea familiilor politice europene din care s-au căciulit să facă parte seamănă din ce în ce mai mult cu tratamentul rezervat în ultimii ani ai comunismului din partea democrațiilor europene regimul lui Nicolae Ceaușescu și în lagărul socialist PCR-ul care refuza să se reformeze măcar de ochii lumii.
Până în decembrie 1989, românii aveau convingerea că nu puteau schimba nimic. La 22 decembrie 1989 au dobândit, printre altele, dreptul de a schimba pe cei care se dovedesc netrebnici prin vot. La 26 mai 2019 au o primă șansă de a le arăta celor din puterea actuală că eliminarea lor din prim-planul vieții politice este posibilă. Este aproape.