Aud, cu o anume periodicitate, voci, fals îngrijorate, care invocă inutilitatea antologării între coperte de carte a articolelor publicate în reviste și ziare. Ni se spune că, de vreme ce un periodic ține doar o zi, o săptămână, cel mult o lună (vă amintiți, probabil, o replică celebră din Ultima oră a lui Mihail Sebastian) readucerea în actualitate a ceva ce prin însăși destinație e de domeniul efemerului, nu înseamnă altceva decât cochetărie, gratuitate. Poate chiar un indiciu de egolatrie.
Ce ne facem însă, mai corect spus, ce se fac îngrijorații în cauză când realitatea contrazice toate aceste false dubii? Iată, au apărut din ianuarie încoace două cărți purtând semnătura regretatului teatrolog George Banu. Cărți reunind articole publicate în Dilema veche și Observator cultural. Editura Humanitas a publicat nu mai puțin de trei volume reunind superbe texte scrise de-a lungul vremii de Andrei Pleșu. Texte răspândite inițial în periodice dintre cele mai serioase ori rostite la radio sau televiziune și care, cu ocazia relecturii, s-au dovedit a fi extrem de actuale.
De foarte puțină vreme, tot la Humanitas, a văzut lumina tiparului o excelentă carte a profesorului universitar Alexandru Călinescu. Carte în care prestigiosul intelectual ieșean a republicat o semnificativă parte din ceea ce a scris în ultimii trei sau patru ani. E vorba, în principal, despre texte apărute majoritar în România literară și Ziarul de Iași, lor alăturându-li-se alte câteva inserate în Dilema veche, Apostrof și Viața românească.
Am mai spus-o. Citesc cu regularitate Ziarul de Iași. Pe care îl consider cel mai bun, mai viu, mai interesant cotidian din România. O fac cu interes sporit joia, atunci când în sumar figurează un articol datorat anglistului Codrin Liviu Cuțitaru, și vinerea, ziua când am bucuria de a mă întâlni cu contribuția profesorului universitar Alexandru Călinescu. Din două în două săptămâni, încep lectura României literare cu articolul datorat tot domnului profesor Călinescu. De ce o fac? Fiindcă găsesc în ele admirabile reflecții asupra lumii de azi, cu toate malformațiile și aberațiile ei din ce în ce mai numeroase, toate convingător și drastic amendate, ca și comentarii consacrate unor apariții editoriale recente, îndeosebi din spațiul francofoniei. Jurnalistul de înaltă clasă care s-a dovedit prin ani a fi Alexandru Călinescu se aliază cu universitarul ce nu vrea în ruptul capului să admită moartea culturii franceze. Care e pe mai departe vie, interesantă prin cărțile ei, dar și (deloc paradoxal) prin ceea ce e amendabil, prost și care se cuvine taxat ca atare. Și aceasta fiindcă nu, nu trăim dans le meilleur des mondes possibles, cum ar fi vrut Voltaire, ci doar în ceea ce Camus numea într-un celebru discurs rostit la Stockholm vremuri interesante. Care sunt altfel și fiindcă în ele ni se întâmplă multe.
Așadar. Am receptat cu bucurie vestea iminenței apariției volumului O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun simț la ceea ce ni se întâmplă. Am așteptat cu nerăbdare clipa în care o voi putea avea în mână. Am citit-o și, deși, cum spuneam, volumul conține scrieri care îmi erau în cea mai mare parte cunoscute, nu am fost nici măcar o clipă marcat de senzația de repetiție inutilă. De déjà vu. De plictis și plictiseală (stări cărora profesorul Călinescu le consacră, de altminteri, un articol, insistând asupra reflectării plictisului în literatură) nici măcar nu poate fi vorba.
Am trăit ceea ce se cheamă bucuria relecturii. M-am regăsit în vehemența de multe lecturi hrănită cu care profesorul Călinescu deconstruiește falsele constructe din care se zămislesc toate aberațiile lumii de azi. Cultura woke, terorismul intelectual, ultra-stângismul, negaționismul ce îi e în specific, falsele atitudini antirasiste, feminismul dus la extrem, foarte adesea instrumentalizat în vederea parvenirii, punerea la zid a rasei albe socotită a fi vinovată de tot și de toate, falsificarea istoriei, putinismul, decredibilizarea Universității ca instituție, furiile anti-occidentale și anti-europene, ideologia decolonială, perversele răsfățuri ale gândirii care respinge însuși gânditul cu capul propriu căruia îi opune reînregimentarea, perniciozitatea revizionismului cultural, obrăznicia cu care se încearcă eliminarea din viața publică a anumitor categorii de vârstă, aiurelile aduse de pretinsele studii de gen care fac ravagii în lumea academică americană și- hélas!, și în Europa, și de așa-numitul intersecționalism. Adică mai toate componentele din care se zămislește o mare, o primejdioasă escrocherie a secolului. Despre toate acestea dl. Călinescu a scris în articolele reunite în prima secvență a volumului. Cea intitulată Vești din “Lumea Nouă”.
Am recitit cu bucurie comentariile la cărți. Antologate în partea intitulată Lecturi. Alexandru Călinescu reușește rarissima performanță de a fi la curent cu mai tot ceea ce apare nou și esențial în librăriile franceze. Profesorul are, de altminteri, un cult al librăriei și al bibliotecii. Face ce face ca în fiecare toamnă, în timpul a ceea ce francezii numesc la rentrée, să se afle în Capitala Franței. Nu pornește astfel doar în căutarea unui timp care la vremea lui nu a fost nicidecum pierdut, ci își procură noutățile editoriale. Însă înregistrează cu tristețe și disparițiile.
Ajuns aici nu pot să nu îmi amintesc că, în urmă cu ani, am văzut o versiune a Livezii de vișini, montată la Teatrul din Maribor de Tompa Gábor. Spectacol al cărui dramaturg a fost nimeni altul decât regretatul George Banu. Toți cei ce cunosc capodopera cehoviană știu că marea problemă ridicată în fața regiei e aducerea pe scenă a livezii. În cărțulia (folosesc defel peiorativ cuvântul, el apărând într-un alt context și în volumul profesorului Alexandru Călinescu), Livada de vișini. Teatrul nostru, George Banu inventaria și comenta feluritele propuneri. De la acelea deja de manual, clasicizate ale lui Giorgio Strehler și Lucian Pintilie (acesta din urmă, spre bucuria mea, și el menționat în O lume care a luat-o razna) la cele de ultimă oră. În spectacolul de la Maribor, livada era sugerată printr-o bibliotecă arsă. Dispariția locurilor unde se află cărți fiind un real pericol. Și fiindcă tot am făcut această digresiune, nu pot să nu relev detaliul că dl. Călinescu, în tinerețe și critic de spectacol, și colaborator al revistei Teatrul, se dovedește interesat și de ceea ce se întâmplă azi pe scena românească. Și bun, și prost, și scandalos. Scandalos, așa cum a fost, de pildă, ceea ce a făcut în primăvară o regizoare mică, minusculă. E vorba despre o nemernicie la care s-au asociat și alte nume, chiar și critici, care a condus la retragerea de pe lista nominalizaților la premiile UNITER a marelui regizor Silviu Purcărete. Fapt tratat laș și descalificant de UNITER. Și de președintele acestuia. Totul încheiat printr-o minciună.
Și pentru că am invocat mai sus plăcerea, deliciile relecturii, mărturisesc bucuria, ca și relativa melancolie cu care am recitit acum comentariul consacrat cărții La vie derrière soi, volum întrucâtva de bilanț, sper că nu și de adio, al marelui critic Antoine Compagnon. Mai semnalez și ceea ce spune și scrie despre Caragiale Alexandru Călinescu (o face nu doar în interviul acordat lui Cristian Pătrășconiu) , și repetatele referiri la Proust și la cărțile ce îi sunt în continuare consacrate. Caragiale și Proust au fost, rămân preocupări de o viață ale autorului acestui volum care sper, cred, chiar pariez că va fi unul dintre marile best –selleruri ale toamnei.
Alexandru Călinescu- O LUME CARE A LUAT-O RAZNA; Câteva reflecții de bun simț la ceea ce ni se întâmplă; Editura Humanitas, București, 2023
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„În spectacolul de la Maribor, livada era sugerată printr-o bibliotecă arsă.” O imagine cu adevarat apocaliptica a umanitatii, pentru care gandirea libera va deveni un lux. Cartile si bibliotecile au fost mereu un pericol pentru fabricantii de ideologii totalitare. Mai bine matematica, decat cultura si „Mai bine inginer, decat filozof” isi doreau comunistii, pentru care un inginer care proiecteaza arme atomice este mult mai important decat cei care astern liber ideile. Ideile sunt periculoase uneori, iar cei care trag semnale de alarma in lume pentru a deschide minti si pentru a preveni reintoarcerea unor tirani sunt astazi vanati de catre cei „ingrijorati” ca nu-si vor atinge scopul. Asa incepe totul, cu arderea cartilor, improscarea cu piure a tablourilor din marile muzee sau distrugerea statuilor, de data asta chiar in marile centre din Occident. Multumim pentru prezentarea acestor carti!
Oare de ce întreaga cultură occidentală își reneagă propriul trecut, propria istorie. Asta, ca părere, nu înseamnă decadență, înseamnă sinucidere.
NB. Dacă poporul român își va (re) găsi calea, atunci această cale va fi regăsită mai întâi în Moldova.
The phrase „the best of all possible worlds” (French: Le meilleur des mondes possibles; German: Die beste aller möglichen Welten) was coined by the German polymath and Enlightenment philosopher Gottfried Leibniz in his 1710 work Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal (Essays of Theodicy on the Goodness of God, the Freedom of Man and the Origin of Evil),[1] more commonly known simply as the Theodicy. The claim that the actual world is the best of all possible worlds is the central argument in Leibniz’s theodicy, or his attempt to solve the problem of evil.[1]
Se pare ca este Leibniz si nu Voltaire.