In memoria varului meu, doctorul Pedro Meneses Imber (1962-2014)
Stiam ca era foarte bolnav, acum am aflat ca a incetat din viata. A fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atator prieteni, ca pe o voce menita sa schimbe nu doar lexicul, ci si axele de coordonate ale literaturii. In viziunile sale, se intalneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud, Fernando Botero si Marc Chagall. Cand il citesti, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvant, „magul realismului magic”. Este ceva deopotriva grandios si intim, epic si febril in acest efort de a lua masura acelor o suta de ani de singuratate, de a traduce in cuvinte deceniile unui razboi civil ce nu s-a oprit, in fond, nici azi.
In plan politic, Garcia Marquez a fost un om de stanga. A simpatizat cu stanga radicala. A fost acuzat, si nu fara motiv, de tiranofilie in relatia cu Castro. Atunci cand alti intelectuali latino-americani, inclusiv oameni de stanga precum un Teodoro Petkoff, si-au ridicat vocile impotriva tiraniei castriste, el a tacut si a continuat sa mentina relatii amicale cu patriarhul leninist de la Havana, In articolul extrem de patrunzator aparut in „New York Times” (18 aprilie 2014), Michiko Kakutani mentioneaza o declaratie a unei intelectuale care nu putea fi suspectata de vederi de dreapta. Ma refer la Susan Sontag: „Pentru mine este scandalos ca un scriitor inzestrat cu un asemenea imens talent poate fi purtatorul de cuvant (spokesman) unui guvern care a trimis mai multi oameni in inchisoare (proportional cu populatia tarii) decat orice alt guvern din lume”.
In articolul sau aparut aici, pe „Contributors”, Marius Stan ofera o incitanta cheie interpretativa a pozitiei lui Garcia Marquez: „Viața păstrează însă suficiente nuanțe, chiar și pentru un castrist convins precum Márquez. Și poate că din acest ‘amor mundi’ de care n-a fost lipsit, formula arendtiană care aneantizează orice ideologie, s-a născut și intervenția sa personală privind eliberarea poetului disident cubanez Armando Valladares…”
Evident, opera literara, in cazul de fata geniala, nu se confunda cu optiunile politice ale unui scriitor. Pentru noi, in anii 70 si 80, Garcia Marquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortazar, evident Borges, erau oaze ale sperantei. Una din cartile la care tin foarte mult este “El olor de la guayaba”, dialogurile dintre Gabo si Plinio Apuleyo Mendoza. O ciudata concidenta face ca tocmai in aceste zile am recitit, intr-un numar al revistei “Dissent” din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia. Ma gandeam sa scriu pe marginea acelui text. Iata ca am facut-o aici si acum…
Asemeni lui Sartre, Garcia Marquez a avut multe iluzii, la unele a renuntat, a persistat in altele. A fost, din pacate, selectiv in denuntarea tiraniilor si a tiranilor. Nu stiu ce-ar fi avut de spus daca ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramon Mercader, asasinul lui Trotki, dar si despre dezastrul stangii revolutionare, inclusiv al celei din Cuba, in secolul XX. Nu a imbratisat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa si Octavio Paz. A ramas atasat de Fidel, in pofida nenumatelor probe ca promisiunile revolutiei din Cuba au fost de mult tradate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor ametitoare si un cautator asiduu de lumi imposibile…
http://www.amazon.com/olor-guayaba-Fragance-Guava-Conversaciones/dp/968132546X
Fiind la Caracas in 1982, am locuit la matusa mea, Sofia Imber (vara primara a tatalui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tanar ca mine cu 11 ani. Il chema Pedro, ca si pe fiul, si el disparut prea tanar, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frati. Impreuna cu el am vazut prima oara „Apocalypse Now”. Cand a venit la Washington, acum cativa ani, am mers imreuna la libratia mea favorita, „Politics and Prose”. Sofia si primul ei sot, marele scriitor Guillermo Meneses, lucrasera cu Gabo in anii 50, la Bogota. Facusera parte din acelasi cerc intelectual. Drumurile lor s-au despartit in anii 70, dar Sofia mi-a vorbit intotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.
Cand a primit premiul „Romulo Gallegos”, l-a donat Muzeului de Arta Contemporana care a purtat numele Sofiei (Museo de Arte Contemporaneo „Sofia Imber”–MACSI)pana cand colonelul Chavez a decis sa-l inlature ca riposta la criticile formulate de ea la adresa sprijinuluiu sau pentru cei care vor sa distruga statul Israel, inclusiv presedintele iranian din epoca, Ahmadinejad. Al doilea sot al Sofiei a fost celebrul ganditor politic Carlos Rangel, autorul esentialei carti „Du bon sauvage au bon révolutionnaire” si unul dintre cei mai subtili analisti a ceea ce se numeste tercermundismo.
In urma cu cateva saptamani, stateam de vorba, la Fribourg, cu Victor Ieronim Stoichita despre Sofia si pasiunile ei, politice si estetice. Pedro a murit inacceptabil de tanar. Era chirurg la Miami. Henrique Capriles Radonsky, candidatul opozitiei la alegerile prezidentiale din Venezuela, a postat pe FB acest mesaj:
https://es-es.facebook.com/HenriqueCaprilesRadonski/posts/675019799227443?stream_ref=10
Recomandari:
http://voxxi.com/2013/07/29/10-facts-about-artist-fernando-botero/
https://www.contributors.ro/cultura/adios-gabo/
http://www.nytimes.com/2014/04/18/books/gabriel-garcia-marquez-literary-pioneer-dies-at-87.html?_r=0
https://www.contributors.ro/cultura/sofia-imber-colonelul-chavez-si-onoarea-intelectualilor/
http://www.contrepoints.org/2010/09/17/1135-du-bon-sauvage-au-bon-revolutionnaire
http://www.celarg.org.ve/Espanol/TrayectoriadeunPremio/PremioIII/simberproterra10081977premio.htm
Articolul de mai sus este versiunea actualizata a celui aparut in revista online LaPunkt:
http://www.lapunkt.ro/2014/04/18/un-cautator-de-lumi-imposibile-gabriel-garcia-marquez-1928-2014/
Update: Primesc de la un bun prieten din Venezuela un mesaj despre Garcia Marquez si Chavez. Daca la capitolul Castro scriitorul a ramas pana la capat devotat mitului pe care l-a imbratisat cu decenii in urma, sfidand si dispretuind evidentele, in cazul Chavez a intuit riscul transformarii acestuia intr-un nou despot. Presimtirea nu l-a inselat:
El avión aterrizó en Caracas a las tres de la mañana. Vi por la ventanilla la ciénaga de luces de aquella ciudad inolvidable donde viví tres años cruciales de Venezuela que lo fueron también para mi vida. El presidente se despidió con su abrazo caribe y una invitación implícita: „Nos vemos aquí el 2 de febrero”. Mientras se alejaba entre sus escoltas de militares condecorados y amigos de la primera hora, me estremeció la inspiración de que había viajado y conversado a gusto con dos hombres opuestos. Uno a quien la suerte empedernida le ofrecía la oportunidad de salvar a su país. Y el otro, un ilusionista, que podía pasar a la historia como un déspota más.
http://www.voltairenet.org/article120084.html
Gabriel Garcia Marquez si Mario Vargas Llosa sunt varfurile literaturii latino-americane din secolul trecut si din acest secol. Porniti amandoi dinspre stanga radicala, cu simpatii marxiste pronuntate, simpatizanti ai Revolutiei lui Fidel si „Che” Guevara, au evoluat in directii diferite, indeosebi dupa accentuarea a ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a diagnosticat drept ireversibila stalinizare a regimului de la Havana, abandonarea promisiunilor emancipatoare initiale si transformarea sa intr-un experiment liberticid. Lista persecutiilor organizate de tirania castrista impotriva oricarei expresii de autonomie a spiritului este fara de sfarsit. Tacerea lui Garcia Marquez, ori si mai grav, refuzul emfatic de a-i sprijini pe disidentii din Cuba ramane o pata indelebila din biografia sa intelectuala si politica. Este ceea ce i-au reprosat Vargas Llosa, Guillermo Cabrera Infante, Reinaldo Arenas, Susan Sontag, Andre Glucksmann, Sofia Imber si cati altii. Ceeea ce nu inseamna ca valoarea operei sale literare scade ori ca ar trebui sa judecam aceasta opera in functie de pariul sau politic scandalos si revoltator. Cred ca acesta este sensul cuvintelor lui Vargas Llosa din finalul unui interviu aparut cu o zi inaintea mortii lui Garcia Marquez, dupa patru decenii de ruptura a unei prietenii candva legendare: Vargas Llosa said the Colombian author’s writing was one of the „real important literary works of this time. ‘One Hundred Years of Solitude’ is one of the great achievements in literature and that will be his legacy.” Cred ca marele scriitor peruvian nu greseste.
Mesajul de condoleante al lui Mario Vargas Llosa: El premio Nobel de Literatura peruano Mario Vargas Llosa hizo esta declaración de condolencia a EL PAÍS: “Ha muerto un gran escritor cuyas obras dieron gran difusión y prestigio a la literatura en lengua española en todos los países del mundo. Sus novelas sobrevivirán e irán ganando lectores por doquier. Envío mis condolencias a toda su familia”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da, stinga a adus multe dezamagiri. Sint convinsa ca provenind dintr-o familie cu sentimente profunde de stinga ati trait iluziile mesajelor de egalitate intre oameni, de eradicarea saraciei, pentru o natura curata, o lume fara razboaie.
Culmea aceste mesaje nu veneau de la est, veneau din US. Martin Luther King, Joan Baez, Bob Dylan promovau lupta in casa capitalismului. Cred ca trebuie vorbit despre iluziile unei generatii care a luptat pentru o lume mai buna acum cind a pleacat inca un luptator.
Intr-adevar, „nu alegem în ce mediu social şi intelectual ne naştem. Este un dat ontologic pe care ţi-l asumi şi la care te raportezi, pe cât posibil, cu sinceritate, onestitate şi realism. Eu m-am născut într-o familie a stângii marxiste. Aşa cum un credincios se consideră catolic, protestant, ortodox, musulman, părinţii mei se considerau marxişti. A-i întreba ce religie au, a le atribui o apartenenţă etnică ar fi fost în ochii lor o desfigurare a identităţii…“
http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-secret%C4%83-a-nomenclaturii
http://www.youtube.com/watch?v=f5ebnIa8s0w
http://www.youtube.com/watch?v=Ah-MfWaJxtM
În adolescență, îi vedeam pe Bob Dylan, Joan Baez, Beatles, ca fiind situați la dreapta. Dat fiind contextul în care trăiam atunci nu mi se pare a fi fost un paradox.
Marquez, chiar dacă, recitindu-l după ani buni, nu a mai avut prospețimea din tinerețe, rămâne o figură fascinantă pentru mine. Mă intreb și eu cum de a avut vederi de extremă stângă, așa cum mă întreb cum de un Borges, Celine, Heidegger, de extremă dreaptă. Nu cred că e o mare enigmă dar prefer să vorbească despre acest lucru cineva care cunoaște fenomenul mai bine decât mine.
Borges nu a fost in niciun caz de extrema dreapta. Martin Heidegger a fost un anti-liberal convins, a crezut in revolutia anti-liberala si anti-capitalista anuntata de Hitler, a fost apoi dezamagit de inconsecventele nazismului la capitolul rupturii radicale cu tot ceea ce tinea de modernitatea burgheza: „Acest angajament nazist nu era nicidecum oportunist, ci provenea dintr-o hotărîtă respingere ideologică a civilizaţiei occidentale, civilizaţie care, pentru Heidegger, era fundamental nihilistă, scientistă, raţionalistă, tehnicistă, liberală, seculară, îndepărtînd omul de esenţa sa şi de destinul său istoric – gîndirea şi ocrotirea fiinţei.” Recomand un articol nuantat si informat de Edward Kanterian pe acest subiect (din care am preluat citatul de mai sus):
http://www.observatorcultural.ro/Cazul-Heidegger-o-retrospectiva*articleID_30102-articles_details.html
Revin pentru a risca o părere: În scrierile lui Marquez există o atmosferă promiscuă, oarecum, ca în multe scrieri ale marilor scriitori de stânga, spre deosebire de ceilalți unde domină, mai degrabă, o sobrietate a ideilor. Acestă părere poate fi ușor extinsă, cred, și în zona socio-politică.
Al doilea comentariu l-am dat înainte de a apărea răspunsul dumneavoastră, pentru care vă mulțumesc. În ce-i privește pe cei doi, trebuia să nuanțez, într-adevăr. În ce-l privește pe J.L. Borges o să mă mai uit odată acolo unde am găsit că era simpatizant al dreptei extreme. Cred că este vorba de prefața la ” Cartea de nisip” apărută înainte de ”89 ( „88, dacă nu mă înșel ) ceea ce ar fi explicabil. Dar o să mă uit. Memoria mai joacă feste. Vă mulțumesc.
Buna seara. Cu referinta la UPDATE :
1) poate ar fi utila versiunea engleza a articolului scris de Marquez re. Chavez , pt. ca probabil engleza e mai cunoscuta decit spaniola printre distinsii Dvs. cititori : http://glurl.co/dJd
2) eu am citit acel articol in alta cheie. Conversatia lui Chavez cu Marquez in avion a fost in fapt un monolog autobiografic. Chavez vorbeste mult despre prima incercare (esuata) de a prelua puterea – prin puci militar . In acel moment, daca reusea, ar fi devenit un despot – mai ales prin modul de preluare a puterii care ar fi fost ulterior continuat , tot cu armata, legi martiale, etc. . Dar in 1999 Chavez a venit la putere prin alegeri libere si asta l-a constrans mai putin de a se baza exclusiv pe armata si metodele sale. Adica in 1982 nu avea o platforma , un program dar in ’99 avea . Acesta , cel din ’99 este al doilea Chavez din modelul lui Marquez. Cred ca Marquez speculeaza prin „what if” pentru a privi in RETROSPECTIVA si nu in viitorul apropiat sau termen mediu cum ati interpretat Dvs. Ma rog, parerea mea de amator …
3) pentru o analiza destul de serioasa re. Marquez, Chavez , Venezuela si in general Latin America today – un text scris azi , la moartea lui Marquez : http://glurl.co/dJe
Va multumesc pentru comentariu si linkuri. M-am tot gandit. Cred ca singura „platforma” a lui Chavez s-a numit dorinta (vointa) de putere. Era indragostit de putere. In rest, era „maleabil si ductil”. A proclamat „socialismul bolivarian”. La fel de bine (sau de rau), in anii 30 ar fi proclamat „fascismul bolivarian”.
Despre:”Adica in 1992 nu avea o platforma , un program dar in ’99 avea .”
Dupa parerea mea, si a multor venezueleni, Chavez n-a avut nicodata vreo „platforma”. Ca toti dictatorii prin vocatie, voia sa ia puterea cu orice pret. Apoi sa spinzure banii tarii pentru a-si nutrii adictia la proiectarea imaginii, la nivel intergalactic daca s-ar fi putut, indiferent daca imaginea era mai penibila decit a unui bufon amator. Pina la urma, a nutrit viisurilor imperiale ale lui Fidel Castro.
A vrut sa ia puterea cu sprijinul armatei, in ’92 si chiar mai inainte. Dupa ce-a fost eliberat din inchisoare de presedintele Caldera (care din nenorocire i-a repus toate drepturile, inclusiv cele politice), Chavez a fost luat in primire de Miquilena (fost comunist) si dus la Havana unde el (Miquilena) si Fidel i-au scos din cap intentia de a lua puterea cu forta si l-au instruit catre modelul Allende. Restul e istorie.
Cei care l-au sprijinit, mizau pe abilitatea populista a lui Chavez, suficient de guraliv ca sa atraga masele si suficient de “naiv” ca sa poate fi manipulat. Concursul intre manipulatorii destepti a fost cistigat de Fidel Castro dar nu imediat, ci in 2002 dupa asa-zisa incercare de lovitura de stat cind i-a intrat frica in oase si a apelat la ajutorul lui Fidel si al securitatii cubane (G2) pentru a pune tara sub control de tip comunist. Michilena a fost intre primii aruncati peste bord, in 2000.
Va multumesc pentru comentariu. Stiam doar vag despre conexiunea cu Luis Miquilena. Am facut acum o cautare si am gasit un inerviu interesant:
http://www.eluniversal.com/nacional-y-politica/140126/luis-miquilena-hoy-en-dia-la-ofensiva-no-se-plantea-en-el-campo-electo
Este , pentru mine , un novice in filosofie , in literatura, faptul ca scriitori atit de talentati precum:Marquez, Sartre, Kazantzakis , si desigur lista poate continua au imbratisat ideile de stinga , idei care promoveaza ateismul , in ciuda adevarului stiintific postulat de genetica’:fiecare individ este un unicat biologic”. PE CALE DE CONSECINTA , DECI , NICODATA NU PUTEM FI TOTI LA FEL , NU PUTEM CONSTITUI O COMUNITATE DE IDENTICI, ASA CUM AU DORRI SI DORESC IDEOLOGIILE DE STINGA. Undeva , cindva , cineva , a facut ca fiecare dintre noi sa avem un cod genetic , cod care ne asigura”independenta” inndividuala. Visul stingii , acela de a ne face pe toti egali , intr-o societate egalitarista este totdeauna spulberat de acest cod genetic. Asa se explica faptul ca in fata unor ideologii , de stinga , de dreapta , totdeauna apar contestatari. Dar , repet , cum asa inteligente , asa valori spirituale, nu sunt convinsi de himera ideologiei stingiste. Alaturi de cei mentionati am o deopsebita admiratie pentru Panait Istrati , autorul cartii : Spovedania unui invins, care dupa ce a cunoscut ororile societatii socialiste ruse , i-a marturisit lui Roman Rolland dispretul pentrui ceea ce el crezu-se , la un moment dat, ca va fi binecuvintarea omenirii. Istrati , spre deosebire de altii , desi nu este recunoscut la asa amplitudine in scara universala a valorilor, a avut macar onoarea , onestitatea si demnitatea de a se recunoaste un invins si de reveni la cele telurice, fara himere, vise etc. Chiar si Kazantsakis , pina la urma, l-a inteles. Si’n ziau de azi , sunt in tara oameni care-i contesta lui O. PALER OPERA PENTRU CA , VEZI DOAMNE A FOST ACTIVIST COMUNIST . OARE CE AR TREBUI SA FACA NEMTII CU GOETHE , SAU THOMAS MANN/Dar celebritatile menntionate de dvs. in acest superb articol? Ar trebui recuzate? Sper ca nu ne’ntoarcem la vremea inchizitiei?.