Un decont

Nimic întâmplător în faptul că volumul Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor, apărut în seria Jurnale/ Memorii a editurii bucureștene Humaitas, este trimis în librării aproape simultan cu prezența în cinematografe a celei de-a treia părți a Moromeților. Unica trilogie, până azi cel puțin, din cinematografia românească. Și filmul, și cartea sunt prezentate de autor drept lucrări cu caracter testamentar. Ca semne de prețuire și omagiu pentru Marin Preda și legendarul său Ilie  Moromete și de dragoste pentru nepoatele Jeanne și Louise. Fiicele născute în Franța ale lui Matei, fiul regizorului. Nepoate față de care Stere Gulea nu a putut să-și manifeste decât parțial și cel mai adesea mediat de creația lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, ceea ce Victor Hugo numea acum aproape două sute de ani l’art d’être grand père.

În prefața intitulată Suntem ceea ce memoria vrea să fim, Stere Gulea mărturisește că s-a apucat să înșire pe hârtie întâmplări din viața lui și a familiei lui de aromâni, stimulat fiind de curiozitatea uneia dintre nepoate. Care, ajunsă la vârsta de 8 ani, a vrut să știe tot mai multe despre originile ei românești ca și despre cele aromâne ale bunicului, despre bunica profesor universitar la Literele bucureștene. Stârnit de curiozitatea nepoatei, regizorul unor filme importante, precum Iarba verde acasă, Ochi de urs, Castelul din Carpați, Piața Universității, Vulpe-vânător, Stare de fapt și, desigur, Moromeții, s-a așezat la masa de scris și a așternut pe hârtie fapte și întâmplări, trăite pur și simplu, ale căror semnificații s-au precizat ulterior. Scriind, Stere Gulea a înțeles că ’’memoria e ca un jandarm care îți impune să nu își măsluiești viața, așa cum face rațiunea, care te obligă să-ți pui măști’’. Și că ‘’memoria te arată mai deplin decât rațiunea, mai complet, pentru că are privirea din interior, iar ceea ce-ți spune este n consonanță cu interiorul tău, cu simțurile tale, pe când rațiunea privește și ține cont de exterior și te obligă să te conformezi’’.

Familia regizorului s-a întâlnit brutal cu exteriorul încă de la începutul secolului al XX lea. Moartea tragică a bunicului ucis de naționaliști a determinat plecarea familiei din Grecia și stabilirea în satul constănțean Mihail Kogălniceanu, fost Ferdinand, fost Cara-Murat. Rosturile găsite cu greutate, o oarecare liniște și un dram de bunăstare câștigate prin muncă au început să se destrame odată cu venirea comuniștilor la putere. Arestarea în miez de noapte a tatălui, o arestare așteptată, parte a noului mod de funcționare a țării, a impus tot felul de conformări.  Confiscările de avere dictate de noile autorități, traiul marcat de tot felul de lipsuri, liceul văzut de Stere, căruia acasă toată lumea îi spunea Stelică ca un azil al adolescenței,  încercările, unele eșuate, de vizitare a tatălui pușcăriaș, revenirea acestuia acasă și tăcerile de după, jocul cu biografia ce trebuia obligatoriu adaptată și managerizată cu grijă ca nu cumva cine știe ce mică greșeală să determine exmatriculări, fie de la Institutul pedagogic din Constanța, fie de la IATC-ul unde Stere Gulea a devenit student la secția de Teatrologie-Filmologie, evocarea personalității unor profesori precum sofisticatul Florian Potra și admiratul George Littera completează ceea ce Camil Petrescu numea dosar de existență. Devenit încă și mai complexă odată cu momentul reprezentat de filmul Apa ca un bivol negru, debut al generației 70, cu Dan Pița și Mircea Veroiu regizori, Roxana Pană și Stere Gulea producători, Iosif Demian și Dinu Tănase, operatori. Moment care a adus și primele întâlniri cu cenzura, cu tot felul de șefi ai cinematografiei, unii incompetenți, alții temători și ranchiunoși, cu miniștrii ai Culturii numiți sau nenumiți, cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, în chip aproape incredibil de salvator al primei părți a Moromeților. Cu luptele de putere din cinematografiei, cu invidiile și cu jocurile de culise de acolo. Cu ezitările și capriciile actorilor. Cu întâlnirea mediată cu Elena Ceaușescu. Care, ce să vezi?, voia un film după Moromeții. Și nu oricum, ci în două părți.

Un loc aparte revine evocărilor unor mari actori precum Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, a prieteniei hors série cu Gina Patrichi. Și, desigur, a familiei față de care, scriind această carte, convocând această privire din interior specifică memoriei, Stere Gulea își achită, cel puțin în parte, datoriile.

Stere Gulea- SCRISOARE CĂTRE NEPOATELE MELE. Însemnările unui regizor; Colecția Memorii/jurnale; Editura Humanitas, București, 2024