S-a stins pe 11 august Pierre Ryckmans, scriitor, sinolog și critic literar belgian, cunoscut publicului mai ales sub criptonimul de Simon Leys. De ce este Leys (sau Ryckmans) important? În primul rând, pentru că în plină febră maoistă occidentală, când Philippe Sollers ori Julia Kristeva (și nu doar ei) trăiau în extazul barbarei Revoluții Culturale, Simon Leys a spus adevărul. A vâslit contra curentului, asemeni, să zicem, unor Boris Souvarine, Panait Istrati sau André Gide. Era un om al valorilor clasice, cu o scriitură de magnifică limpezime, nu suporta haosul axiologic și relativismul moral.
Când Jean Pasqualini (jurnalist franco-chinez, pe numele real Bao Ruo-Wang) își scria memoriile experienței de prizonier politic în Laogai (gulagul chinez), Leys era singurul care îi lua apărarea. Prisoner of Mao a fost publicată în Franța în 1973 și mulți din suporterii revoluției culturale chineze s-au grăbit să-l denunțe pentru a fi prezentat deformat utopia unei națiuni cu muncitori și țărani fericiți. Nu, atât Pasqualini (Wang), cât și Leys (Ryckmans), știau foarte bine că Laogai (în chineză, „reeducare prin muncă”) era un Gulag în toată puterea cuvântului (Mao folosise din plin „expertiza” consilierilor sovietici). Ryckmans a spus despre memoriile lui Wang că reprezintă cel mai important document despre gulagul chinez. O astfel de sentință suna aproape ca o insultă, dacă nu chiar blasfemie, pentru prietenii exaltați ai Tel Quel-ului aflați în faza lor ultramaoistă, deci de maximă și stupidă iresponsabilitate.
Leys a murit la 78 de ani în Canberra, Australia, patria lui adoptivă, dar marea dragoste a rămas pentru el această Chină a misterelor vag accesibile. Într-un interviu recent, Leys spunea despre vizita sa din 1955 în această țară (la acea vreme era student): „Impresia mea copleșitoare (o concluzie căreia i-am rămas fidel pentru tot restul vieții mele) era că ar fi fost de neconceput să trăiești în această lume, în epoca noastră, fără o bună cunoaștere a limbii chineze și un acces direct la cultura chineză”. Pseudonimul de Simon Leys și l-a luat în 1971, din rațiuni editoriale, când apariția uneia din cărțile sale (The Chairman’s New Clothes) i-ar fi făcut altfel dificilă prezența în China pentru cercetări de teren. A continuat apoi toată viața să predea literatură chineză în Australia.
Cel care i-a fost doctorand, Kevin Rudd, fostul premier australian, rezumă în câteva cuvinte impresionante cât de important a fost Pierre Ryckmans (Leys) pentru mediul universitar australian, dar și pentru sinologia mondială, în general. Era deopotrivă un om al credinței și păstra permanent deasupra biroului său un portret al lui Thomas More. Viziunea lui despre mediul universitar era la rându-i una deosebită – spunea Ryckmans: „Când o universitate cedează în fața tentației utilitariste, ea trădează propria-i vocație și își vinde sufletul”. Un superb om de litere, catolic fervent, navigator iscusit, minunat scriitor în limbile franceză și engleză, fin cunoscător al literaturii și culturii chineze (a tradus generos, printre alții, din Confucius, și a oferit comentarii remarcabile), Pierre Ryckmans va lipsi foarte multor oameni, atât familiei pe care o lasă în urmă, cât și celor care i-au devorat și iubit scriitura și gândurile. Publicul larg și-l va aminti mereu ca pe remarcabilul belgian, eminent sinolog în spațiul universitar din Australia, dar mai ales pentru cartea The Hall of Uselessness (volum de eseuri).
Susan Sontag spunea că „Simon Leys rămâne [în epocă] cel mai pătrunzător, cel mai elegant, cel mai incisiv – într-un cuvânt: cel mai bun iubitor și observator al Chinei.” Iar Jean-François Revel observa: „Cărțile lui sunt esențiale. Citirea și recitirea lor este esențială pentru a vedea că în acel secol al minciunilor, uneori, adevărul privește în sus și izbucnește în râs”.
Și o idee despre cumpătarea intelectuală a lui Leys – când intelectualul public cu origini palestiniene, expert în postcolonialism, Edward Said, sugerează că statutul „celuilalt” (the other) impus de occidentali asupra Orientului duce la ostilitate și agresiune, Simon Leys îi răspunde liniștit: „De ce n-ar putea sfârși la fel de bine în admirație, minunare, auto-cunoaștere sporită, relativizare și reajustare a valorilor cuiva, conștientizare a limitelor civilizației cuiva?” Nu suporta bădărănia și cinismul în lumea spiritului. Astfel era Leys, un căutător al luminii și argumentului incasant („iscusit precum un arici”, sună titlul din presa australiană).
A fost și un admirator al lui Orwell (a scris des despre el în New York Review of Books), absorbit cu totul de tema inteligenței morale. Asemeni lui Orwell și Camus, făcea parte din cei pentru care anti-totalitarismul este o obligație morală. Va lipsi multora, dar mai ales celor care au aspirat la vasta-i erudiție și i-au iubit filonul etic.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O traumă de talia Revoluției Culturale lasă nu doar răni profunde, pe care timpul sau „istoria” le „cicatrizează”- o formă mai grațioasă de a desemna un cauter de vieți și destine. Atât cât am putut să cunosc eu China și doar o mână de oameni mai de-aproape, am avut senzația că și atitudinile față de ea pot fi etichetate drept contrastante. E un clișeu des întâlnit la unele impresii de călătorie și care în fond, poate fi aplicat orișiunde- „Țară a contrastelor”- amestec aparent de lumi paralele pe care doar aprofundarea unei cunoașteri și înțelegeri le poate face să conveargă, fiind doar fațete ale aceluiași etos. A începe și enumera contrastele pe care un călător străin sosit în China le poate înregistra din prima clipire, ar fi o îndeletnicire fără de sfârșit și sens. Simbolic, aș menționa vecinătatea portretului lui Mao față de sigla General Motors, dominând una din clădirile fostei concesiuni britanice din Shanghai. Ori, același portret al conducătorului, tronând asupra intrării în Orașul Interzis (Palatul Imperial)- alăturat, în imensa piață Tiananmen, cu conotații recente atât de tragice, un șarpe uman format din mii dacă nu zeci de mii de vizitatori chinezi, unduiește disciplinat printre cordoane și oameni de ordine.
Ai Weiwei spunea că prima lui amintire vizuală și tactilă a unei cărți este legată de bordeiul părinților săpat în pământ, în timpul deportării în Mongolia- erau câteva volume pe care tatăl său reușise să le ia în bagajul sumar și care acum miroseau a humă, fiind puse cu grijă pe un raft săpat direct în peretele încăperii în care trăia toată familia. Imaginea virtuală a acestei nișe sau firide bibliofile m-a făcut să încerc a-mi imagina propria colecție BPT- primele lecturi ceva mai serioase și care marchează tranziția între consumul livresc de copil și asimilarea adolescentului- toate volume mirosind a reavăn, a râmă, și printre care se arată rădăcinile adânci ale stepei.
Vorbeam de contraste- am cunoscut un om de afaceri ai cărui părinți au suferit și ei exilul și decăderea profesională și socială- tatăl pictor, mama profesoară de pian la conservator. Părintele nu a rezistat condițiilor vitrege dar mama supraviețuise și acum mai dădea lecții de pian acasă. Era o doamnă de fier, nu în sensul conotațiilor politice atât de des întâlnite, ci al unei femei rămasă singură și obligată să supraviețuiască în primul rând pentru copiii ei. Nu părea foarte fericit acest om de afaceri- dădea semne că i-ar fi plăcut să facă altceva, poate în tradiția umanistă a părinților- erau însă niște bani veniți din afară, de la neamuri, și fusese „desemnat” pentru a prelua afacerea de către mama lui- peste al cărei cuvânt n-ar fi îndrăznit să treacă.
Eram într-un oraș de provincie, însoțit de o ghidă din partea locului, o fată tânără venită din nord, din vecinătatea Siberiei. Era o zi de ianuarie umedă, clisoasă, și ne-a propus (mie și încă câtorva „delegați”), să luăm prânzul într-un loc special. Engleza ei era destul de sumară și nu a reușit, după mari sforțări, decât să-mi spună că e vorba de o „modă”. Am încercat s-o descos dar n-am putut să scot de la ea decât „va fi o surpriză”. La intrare, ne-a întâmpinat o fată în uniformă militară, cu chipiu și pufoaică- ne-a așezat la niște mese nefinisate, acoperite cu ziare. ”Chelnerițele” erau cam de aceeași vârstă cu „recepționista” și îmbrăcate la fel. Din bucătărie mai ieșea câte un mucos, cu pantaloni militari și un șorț murdar de sos, care zbiera- toți urlau- farfuriile erau trântite pe masă- priveam în jur la pereții tapetați cu postere din perioada roșie și abia atunci am înțeles- eram într-un restaurant cu „specific de Revoluție Culturală”- era o modă nouă și oameni veneau ca să se amuze mâncând prost, fiind serviți obraznic și adăpostiți într-o mizerie de cantină de campanie. Mi-a stat în gât- am lăsat bețișoarele din mână și m-am uitat la ghida noastră : Dumneavoastră aveți măcar cea mai mică idee despre ce sacrilegiu se comite aici ? Râdea, mai curând amuzată de mediu decât rușinată de insinuarea totalei ignoranțe.
La ieșire și-a luat rămas bun de la noi un bărbat mai în vârstă, corpolent și îmbrăcat tot în uniformă militară- cu pufoaica tipică acelor ani dar și o manta cu guler de blană- probabil un accesoriu menit mai curând să-i sporească confortul și să-i afișeze noul statut social, decât să urmeze fidel recuzita anilor 60-70. Mi-am imaginat că era proprietarul acelui local- nu știu dacă și autorul acelei „idei”, care „promitea din punct de vedere comercial”. Mi-am imaginat că el însuși fusese unul din acuzatorii populari, din toată acea liotă estudiantină de mici Savonarola urlând bezmetic și agitând Cărticica Roșie și care acum, „la bătrânețe”, devenise un capitalist taciturn.
Ce proaspata e gandirea americanilor despre stil. Un american scrie „pseudonim” si „valori morale” de 99 de ori in vreme ce un eseist roman spune „portretare”, „criptonim”, „axiologie”, victorii minore asupra cititorului obisnuit, dar si tot atatea motive de agasare.
No nonsense. No bullshit. Zi ce ai de zis si lasa admiratia cititorului sa vina benevol, nu-l scotoci dupa ea in buzunarul lui de la piept.