Cei mai negri ani ai epocii de negru aur (1984-1988) i-am trăit în liceu. Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş” (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre). Când aveam să fiu mare, urma să devin, carevasăzică, învăţător. N-a mai fost să fie. Am rămas însă cu amintirea unor formidabile momente de practică pedagogică din lecţiile la care asistam sau pe care le ţineam eu însumi cu preşcolarii ori cu elevii de clase primare.
Mi-am amintit de un asemenea moment, o întâmplare autentică şi haioasă, citind colecţia de savuroase definiţii şi ziceri ale copiilor preluate de Andrei Pleşu din antologia profesorului Zaica (Dilema veche, nr.477 din 4-10 aprilie 2013). De altfel, de istorioara asta îmi amintesc de fiecare dată când dau de neinspirata decizie de „predare a religiei” în şcoli sau de analize comparative ale diverselor sisteme de învăţământ sau metode pedagogice (inclusiv comparaţia dintre şcoala copiilor noştri şi şcoala noastră). Aşadar…
Eram, cred, într-a douăsprezecea şi, împreună cu colegii mei (în fapt, ar trebui să zic, mai degrabă, cu „colegele mele”, dat fiind că a face liceul pedagogic atunci echivala cu a absolvi şcoala de fete), asistam la o lecţie predată grupei mari de la grădiniţa din parohia liceului. Era o oră de „învăţământ politico-ideologic” (chiar aşa se numea!) care însemna, în acelaşi timp, proba practică a examenului de grad al tovarăşei educatoare. Este motivul pentru care, la lecţie asistam nu doar noi, fetele, ci şi profesorul de psiho-pedagogie, profesorul de metodica predării şi directoarea liceului. Parcă mai era un profesor, dar nu cred că cel de socialism ştiinţific, că ar fi fost prea de tot.
Ora „de învăţământ politico-ideologic” era, inutil s-o spun, o aberaţie politico-ideologică, asta cu atât mai mult când vorbim de prşcolari. Era cursul de plicticos-ideologic şi, dintr-o anume perspectivă, la o altă scară, un fel de religie în şcoală (îmi pare rău dacă, prin asemenea comparaţie, necăjesc pe adepţii orei de teologie infantilă în programa de învăţământ). În cazul poveştii mele, tema politico-ideologică care urma să fie liturghiată şoimilor patriei era greva muncitorilor ceferişti de la atelierele Griviţa din 1933. Un fel de occupy atelierele Griviţa în varianta materialist dialectică.
În faţa clasei, îmi amintesc exact, un tablou mare, doi pe doi, pregătit probabil de însăşi tovarăşa educatoare. În prim planul desenului, doi bărbaţi furioşi, ambii în cămăşi albe, băşti marxist-leniniste, arătătoarele anti-burgheze şi bicepşi bandajaţi în brasardă tricoloră. Pe fundalul bălaşian al acestui tablou istoric, masa de muncitori răzvrătiţi, în prag de comoţie socială, respiraţii patriotice, priviri anti-capitaliste şi maxilare înjurânde, greviştii foamei de comunism.
Începe ora de religie ceauşistă…Linişte perfectă, atmosferă de solemnă şi socialistă rugăciune. Sub privirile de vrăbiuţă ale şoimilor şi sub privirile de şoim ale comisiei de examinare, asfixiată de emoţie, doamna, pardon, tovarăşa şi-a început predica politico-ideologică: copii, suntem la atelierele Griviţa din Bucureţti în anul 1933. (Copiii, ale căror reprezentări spaţiale şi temporale puteau să se întâmple, cel mult, „odată ca niciodată” şi s-ajungă doar „peste mări şi ţări”, au fost surprinşi să afle că ei sunt în 1933, în Bucureşti, şi nu astăzi, în Suceava. Dar, să lăsăm subtilităţile de psihologie infantilă şi să trecem la poveste.) Prin urmare, atelierele Griviţa, 1933. Dragi copii, muncitorii arau atunci asupriţi de capitaliştii burghezi care îi exploatau crunt. Viaţa lor din vremile acelea era grea, nu ca astăzi când, graţie Partidului Comunist Român şi iubitului nostru conducător, toţi muncitorii o duc minunat. În perioada interbelică era complet altfel, mijloacele de producţie aparţineau unor ticăloşi care practicau exploatarea omului de către om. Este motivul pentru care muncitorii ceferişti de la Griviţa au decis să facă o grevă şi să se răscoale împotriva patronilor fabricii, vinovaţi că asupresc poporul şi îl ţin în întuneric politico-ideologic. Cel mai brav dintre grevişti a fost un tânăr, Vasile Roaită care, viteaz şi neînfricat, s-a suit într-un turn şi a tras de sirena revoluţiei. Din păcate, capitaliştii l-au împuşcat. Copii, v-a plăcut povestea? Inevitabil, răspuns în cor, daaaaaaaaaaaaaa.
Ei bine, copii, continuă emoţionata tovarăşă, dacă v-a plăcut, ce titlu credeţi că am putea da noi poveştii noastre? Tăcere de mormânt politico-ideologic… Uşor descumpănită dar, încă, nerăpusă, doamna tovarăşă a reluat fascinanta istorie: dragi copii, Bucureşti, 1933, Griviţa, grevă, exploatare, capitalişti veroşi, asuprirea omului de către om, Vasile Roaită, sirena, pac-pac. Şi i-a întrebat din nou dacă le-a plăcut şi ei daaaaaaaa. Bun, atunci ce titlu dăm poveştii noastre, copii? Tăcere din nou, ca-ntr-o oră de religie în care şcolarii sunt ameninţaţi că or să ardă în iad că se uită la filme duminica.
De data asta, descumpănită de-a dreptul, tovarăşa, în loc să vină cu o sugestie sau un ajutor, a luat-o de la capăt. Cu acelaşi blabla şi cu sublinierea groasă a cuvintelor cheie, numai bune de titlu, gre-vă, ex-ploa-ta-re, va-si-le. Şoimii se holbau la doamnă ca la o icoană pe sticlă cerându-i din priviri miracolul frontispiciului. Icoana continua însă cu povestea în speranţa happy-end-ului şi simţea deja pe propria piele cum căutăturile inchizitoriale ale membrilor comisiei de evaluare sunt o dură formă de exploatare a omului de către om.
Când deja nimeni nu mai spera, „la omendat” (ortografia Dariei din clasa a doua), din patrie a decolat un şoim, o plăpândă ridicare deasupra stolului: Mihăiţă, şoimanul erou, blond-şaten, aer ştrengăresc, nas acvilin (vorbesc serios, mi-l amintesc perfect), salvatorul patriei. Mânuţa lui, ridicată nu până-n tavanul cerului şi-al strigătelor generale eu, tovarăşa, eu, răspund eu, puneţi-mă pe mine, ci o mânuţă şovăielnică, indecisă dacă să se ridice sau nu, crunt dilematică.
Vă jur, dragi prieteni, povestea mea e adevărată.
Văzând jumătatea de aripă deasupra stolului de şoimi, doamna tovarăşă s-a luminat brusc, sub greutatea revelaţiei că există Dumnezeu şi-n socialism şi l-a invitat pe şoimanul salvator să intituleze povestea noastră. Iar şoimul-viteaz, intuind că povestea noastră este despre eroism, şi-a zis că despre eroism tre’ să fie şi titlul. Şi cum el nu cunoştea decât doi eroi ai zilelor lui (unul fiind Făt-Frumos), a presupus că Griviţa aduce mai degrabă a cetate de scaun decât a palat-de-cleştar-de-feţi-frumoşi şi, cu vocea dilematic-stinsă, a votat: To’arăşa, eu propun…eu propun… eu zic să dăm poveştii noastre titlul de Povestea lui Ştefan cel Mare.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Asa va sa zica?! Dom’le Florentin, e frumos din parte dumneavoastra sa luati la misto interventia divinului in activitatea zilnica a individului?
Cand un sfert din Europa ce o numim civilizata se recunoaste a fi atee pe dumneavostra va deranjeaza predarea religiei in scolile noastre…
Ba chia mai faceti si niste paralele total nefavorabile educatiei tinerei generatii de viitori enoriasi ascultatori, umili si cotizanti.
Daca totusi ati fi devenit (sau ramas) invatator, ce atitudine ati fi avut asupra impunerii unei asemenea materii aberante in programele scolare?
Atunci sa va fi vazut….
Nu va e frica de pedeapsa divina?
indoctrinarea poate sa fie de multe feluri. Ceea ce au comun toate tipurile de indoctrinare este incercarea de spalare a creierelor si inlocuirea gandirii critice cu cea dogmatica.
Hihihi, m-am distrat! Multumesc!
Imi imaginez, o continuare, precum ca acum soimuletul acela o sa vina pe contributors.ro, o sa citeasca povestea si o sa va valideze povestirea…
Frumos!
As vrea sa mai stiu… ce-au zis to’ashii care asistau?
Multumesc. Îmi amintesc doar de râsetele generale si de reactia de consternare a directoarei. În orice caz, nici o reactie publicã referitoare la absurditatea sistemului, ci doar critici ulterioare privind lipsa talentului pedagogic al educatoarei.
Scrieti bine, d-le Tuca, aveti foarte mult talent. Si scrieti si corect, ceea ce, vai, a ajuns sa fie motiv de surpriza in media romanesti.
Mi-a placut indeosebi faza cu „noi, fetele” – nu pentru ca n-ar fi si altele reusite, ci pentru ca, in anii facultatii, am trecut printr-o experienta asemanatoare, ca unul dintre cei doi baieti dintr-o grupa de 24-25 de studenti.
Altfel, nu mi-e chiar foarte clar in ce registru sa interpretez povestea. O simpla povestire amuzanta, potrivita pentru un weekend? O pilda despre indoctrinare si implicit indemnul la respingerea sa, indiferent ca vorbim de politica sau religie? Inca o marunta contributie la efortul de rescriere a istoriei prin trimiterea in derizoriu a evenimentelor mentionate?
Multumesc. Da, un protest împotriva îndoctrinãrilor si a manipulãrilor de orice fel si o provocare: o meditatie pe tema „care încercãri de îndoctrinare sunt mai nocive”?
Scuze anticipat pentru un comentariu cam lung. Eu as imparti propaganda comunista din scoli in doua categorii. Prima categorie este propaganda „pe fata”, care include povesti gen Vasile Roaita, cantece si poezii patriotice etc. Cealalta era propaganda mascata (o sa dau doua exemple pe care le-am tinut minte). Parerea mea este ca trebuie sa fim mai atenti la propaganda mascata. Aia „pe fata” pe care o faceau comunistii era atat de penibila incat nu „prindea” nici la soimii patriei. Nu pentru ca ar fi stiut cumva soimii ce se intampla de fapt, ca nu era cazul, bineinteles, ci pentru ca cei care o faceau erau vai de capul lor, ei insisi niste penibili. Chiar daca nu pot urmari povestea si sunt la varsta cand asculta povesti cu fat frumos, copiii isi dau seama cand au de-a face cu un adult penibil.
Imi aduc aminte un cantec patriotic de cand eram in grupa mare – nu m-as mira sa fie versurile lui Adrian Paunesu. Versurile erau „la conjuratia sfanta a candorii / la insurectia pacii va chem / nu suntem niste papusi provizorii / viata e dreptul nostru suprem”. Linia melodica parca te indemna la moarte. N-am suportat cantecul ala. Nu puteam sa explic eu cum si ce, dar mi se pareau jenante pana la extrem si versurile, si melodia. Toate cantecele alea patriotice aveau ceva penibil in ele. Mai tarziu, cand am devenit pionieri, am invatat cum sa ne exprimam mai bine in situatii din astea si am schimbat versurile cu variante „toilet humour” (am cravata mea, … puncte puncte)
La fel, ne-am cam batut joc si de concursurile alea unde puteai sa castigi un televizor sau un ceas daca raspundeai correct la niste intrebari imposibile despre partidul comunist (concursurile alea la care venea separat si foaia cu raspunsuri pentru a fi copiate, ca altfel nu putea nimeni sa raspunda – mai mult ne invatau involuntar ca e correct sa copiezi decat ce voiau ei sa ne invete). Si de alea ne bateam joc, ca nu se putea alfel. Cand ne-au dus la marea productie romaneasca a anului 1985 „20 de ani de impliniri marete”, proiectia a degenerat intr-o batalie generala. Noi cei din clasa a 4-a, care nimeriseram la balconul salii de cinema, aruncam cu hartii si cu tot ce nimeream prin ghiozdane in aia de jos, toata lumea radea sau tipa intr-o isterie generala, in timp ce tovarasu’ defila pe ecran in vizitele lui de lucru si dadea indicatii pretioase. Invatatoarele ne-au tras o mama de bataie dupa terminarea filmului, dar si aia a devenit tot un motiv de ras, pentru ca ne luau unul cate unul, in timp ce ceilalti se uitau :) Fazele alea de pe stadion, copii jenante ale spectacolelor nor coreene, erau tot motiv de distractie pentru niste tineri golani in devenire etc. Nu prea le-a iesit propaganda, pentru ca nu avea cum sa prinda in forma asta, iar pe comunisti nu i-a dus capul la mai mult.
Dar mai era si propaganda ascusna. Erau povestirile alea cu mesaj. Tin minte una despre un batran care avea cel mai bun mar din sat, care facea in fiecare an merele cele mai mari si frumoase. Intr-o noapte, omul rau al satului, invidios pe batran, a sarit gardul si i-a taiat omului marul. Batranul s-a suparat suparat, dar n-a avut ce face, ca nu se putea pune cu ala. Dar atunci cand a cazut marul, o samanta a nimerit dincolo de gard, iar din samanta aia a crescut peste cativa ani alt mar, la fel de mare si frumos – doar ca nu mai era in curtea batranului, ci in spatul public. Omul rau si s-a dus sa-l taie si pe asta, dar de data asta l-au oprit cativa tineri puternici (cred ca aia din tabloul de care vorbiti dvs) care i-au explicat ca daca taie marul, o incurca. Motivatia juriului – pomul celalalt era doar al mosului, dar asta de acum este al nostru, al tuturor. Am tinut minte povestea pur si simplu. Tarziu mi-am dat seama ce mesaj pervers continea – ca e correct ca oamenii sa fie indiferenti fata de proprietatea privata a altuia, si sa aiba grija doar de proprietatea comuna.
Alta poveste – ii tin minte si titlul – se numea „pantofiorii rosii”. Un muncitor negru in America a mers la magazin sa cumpere pantofii pentru fetita lui. Fetita a probat niste pantofi care n-au fost buni, dar vanzatoarea i-a obligat sa-i cumpere pe aia probati pentru ca, odata probati de un copil negru, nu o sa mai vrea nimeni sa-i cumpere. Omul amarat, nu mai avea bani de alta pereche, nu stia ce sa mai faca, dar a fost salvat de alt muncitor alb, care avea si el o fetita careia i se potriveau pantofii. La fel, mesajul l-am prins tarziu.
Cred ca distinctia se mentine si la educatia religioasa. Propaganda in sine nu are mare putere de influenta la varsta asta. E mai mult pe langa. Dar atentie mare la mesajele ascunse. E posibil sa fie bune, dar e posibil sa fie si cine stie ce aberatii. Depinde de la caz la caz.
Multumesc. Impecabilã interventie. Subscriu.
Sub orice forma ar fi prezentata, propaganda e daunatoare spiritului liber. Stim ca in comunism, copiii sau elevii se puteau distra pe fond propagandistic, desi acum pare incredibil ca se putea intimpla asa ceva, mai ales ca ororile se petreceau la tot pasul si nu au fost niciodata prea bine camuflate – a trebuit sa iesim din comunism, sa ne regasim umanismul pentru a avea perceptia clara a grozaviei. Sistemul era cistigat chiar si in cazul cind propaganda nu avea efect imediat: copiii cresteau fara a sti ce sa faca cu libertatea, batjocorind-o – iar asta se vede azi peste tot in Romania, in schimb adultii exersau indelung indiferenta, as spune ca si asta se vede azi mai bine ca oricind.
Faptul ca nu-i de glumit cu propaganda devine evident daca luam in discutie un fenomen mult mai apropiat. Iata, Antena3 a spalat pe creier cel putin jumatate dintre romani desi propaganda acestui post este dintre cele mai vizibile si in pofida faptului ca romanii pareau sa fie imuni la asa ceva. Ei bine, incredibil de multi oameni, tineri sau batrini, scoliti sau nescoliti au fost reindoctrinati la fel de eficient. Eu zic ca abia asta s-ar cuveni sa ne faca sa cadem pe ginduri.
Referitor la religie insa, desi putem vorbi si acolo de ideologie groasa, lucrurile nu mai sint la fel de simple. Asta fiindca religia nu poate fi redusa la ideologie, asa cum poate fi redus comunismul. Religia nu si-a retezat niciodata legatura sa cu lumea transcendenta a ideilor, asa cum a facut comunismul, prin materialism. Cu toate astea, unul dintre efectele cele mai nefaste ale comunismului este chiar acela ca i-a facut pe destui oameni sa asimileze inclusiv religia cu o ideologie iar efectul imediat tine, chiar si la multi dintre cei care se cred religiosi, de imputinarea pina la disparitie a bunei-credinte. O religie nu se reformeaza atunci cind prin ea s-a ajuns la crime, caci atunci e prea tirziu, ci se cuvine sa fie regindita atunci cind face dificil sau imposibil recursul la bun-simt, atunci cind buna-credinta devine rarisima, cum este si cazul Romaniei de azi. Decit sa creada cu toata puterea ca in ei poate trai un om de buna-credinta, romanii prefera misterul unei fiinte iubitoare, pasnice, atotputernice. Lucrul e, sine, paradoxal, cu atit mai mult cu cit multi vorbesc despre biserica din interior, despre suflet.
Erata. A se citi „Lucrul e, in sine, paradoxal…”
Referitor la Antena 3, as vrea sa duc comparatia dvs mai departe. In comunism cred ca cea mai eficienta propaganda o faceau filme gen „Actiunea autobuzul”. La prima vedere era un film de actiune destul de bun (cu Dichiseanu in rol de James Bond al securitatii, daca tin bine minte), elemente de umor (Jean Constantin cu glumele lui), si cu mesajul comunist si anti-american transmis asa, in treacat, printre glume si replici spirituale. M-am uitat pe imdb si vad ca si acum are un rating destul de bun. La fel Pistruiatul, Eroii nu au varsta etc. Un film gen „Actiunea autobuzul” este probabil de 10 ori mai eficient ca material de propaganda decat un film de propaganda pura, gen „20 de ani de impliniri marete” de care vorbeam, care era mai plicticos si mai penibil decat telejurnalul. Ca sa scurtez povestea – daca as fi in locul lui Voiculescu l-as plati pe Mircea Badea mult mai bine decat pe Gadea.
Frumos povestit , cu acelasi talent incintator . S-a intimplat ca am citit articolul dvs. dle. Tuca imediat dupa cel al dlui. Rasvan Lalu (asteptam cu mult interes opinia dumnealui despre ce s-a petrecut la sfirsitul saptaminii trecute – ma refer la dl. Daniel Morar- asa ca m-am repezit la lectura). Cum articolul dumnealui mi-a intarit propria opinie -fara a-mi diminua deznadejdea insa – am trecut la al dvs. cu sentimentul unui regal oferit pe aceasta platforma si am reusit sa zimbesc in timp ce citeam . Pe moment cel putin, de aceea ma grabesc sa completez si eu acest interesant comentariu : intr-adevar, propaganda ascunsa este cea mai periculoasa prin insasi mecanismul ei de insinuare (cealalta sfirseste aproape invariabil in comic tragic). Apropo mai ales de povestea cu merele , nici vremurile pe care le traim nu sint mai prejos si chiar daca nu vorbim de propaganda ci de actiune politica ,cred ca mesajul ascuns al mazilirii dlui. Morar cu tot cu ‘baletul’ de retorica si media adiacent, identificat fara echivoc in articol sau de dl. Lalu, poate fi considerat pervers si toxic si conducind la manipulare si indoctrinare. Ceva in genul: onestitatea,competenta,si de ce nu,idealismul,asa toate la pachet, nu sint prea bine primite in aceste vremuri si pe aceste meleaguri (dar oare mai sint pe undeva?) , va aratam noi cum trebuie sa ginditi, pina unde aveti voie sa sperati si daca totusi nu sinteti convinsi, ei bine, pina si ‘oracolul din Delphi’ ne da dreptate.
Aia “pe fata” pe care o faceau comunistii era atat de penibila incat nu “prindea” nici la soimii patriei. Nu pentru ca ar fi stiut cumva soimii ce se intampla de fapt, ca nu era cazul, bineinteles, ci pentru ca cei care o faceau erau vai de capul lor, ei insisi niste penibili.
Ei, astea au fost odata… Lucrurile s-au mai schimbat si, cum zice partea a doua a unei cugetari din folclorul nou, a venit vremea sa mai deschidem si noi gura:
http://www.youtube.com/watch?v=ii1wxJDO7Og
ouch…
as propune sa facem o clarificare. oameni din categoria asta exista si acum. diferenta este ca cei care se faceau propaganda aia comunista erau _numai_ din aceasta categorie. despre holocaust si hitler vorbesc si profesori normali la cap si vorbesc bine (cati or mai fi).
daca ideea era cat de pe faza au fost „soimii” din fimul de pe youtube si cat de bine au sesizat ca au de-a face cu un adult… din categoria amintita, cred ca au fost mai pe faza decat au spus in fata camerei. la capitolul cultura generala „bobocii” din film sunt probabil la acelasi nivel cu soimii din povestea domnului Tuca, dar cred ca nu e vorba de cultura generala, ci e instinct. incerc sa fiu si eu optimist – macar instinctele sa le mai avem.
Un exemplu cum nu se mai poate mai potrivit de cat de gresit inteleg adultii de multe ori capacitatile copiilor de anumite varste. Iar comparatia cu actuala ora de religie e cum nu se poate mai potrivita.
Dar ce putem noi face cand politicienii asculta de clerici pt ca depind de ei in capanie iar clericii au ramas inca cu mentalitatile in evul mediu cand religia manipula tot ce misca? Intrebarea de fond e: cum scoatem BOR sau mai ales liderii ei din mentalitatile evului mediu? Cum o reformam? Stie cineva?
Asta e sora cu povestea mea din 1977 pe 26 ianuarie, in clasa I, cand tovarasa ne-a spus ce zi importanta este pentru patrie, iar apoi ne punea pe fiecare sa spunem ce ii dorim noi Tovarasului, si, invariabil toti ii doream sanatate, putere de munca si sa ne conduca pe mai departe …… dar….. colagul meu Lazar Constantin a spus NU II DORESC NIMIC !
Invatatoarea socata intreaba DE CE ? … pentru ca nu mi-a dat bomboana de ziua lui (asa cum era obiceiul sa dai bomboane de zuia ta). Invatatoarea a pulsat ca parintii au servici datorita Tovarasului, ca stau la bloc datorita Tovarasului … si l-a mai intrebat odata ce ii doreste Tovarasului ??? TOT NIMIC !!! Invataroarea a insistat de ce nu-i doresti nimic? Colegul a raspuns exasperat AM INTELES CA I-A DAT SERVICI LU MAMA, LU TATA, NE-A DAT SI APARTAMENT, SI NU E IN STARE SA DEA O BOMBOANA DE ZIUA LUI ????
Epilogul …. Dupa pauza TOVARASA INVATAROARE NE-A ADUS BOMBOANE DIN PARTEA LUI NICOLAE CEAUSESCU, iar noi i-am cantat MULTI ANI TRAIASCA !
Exceptionalã poveste, într-adevãr. Mai am si eu una, trãitã la o grupã „de mijloc”. Educatoarea atentioneazã un copil: „Dacã mai esti obraznic si nu stai locului, o sã te vadã Tovarãsul (si aratã spre tabloul Cârmaciului de deasupra catedrei) si n-o sã-ti mai dea insignã de soim al patriei!” Reactia împricinatului: ” Dacã-i pe-asa, o sã-zic lu’ tata si tata o sã-l batã pe Tovarãsu si-o sã-i fure toate insignele”.
Superb!
Foarte bine scris,transmiterea emotiei se produce in mod subtil si crescendo,personajele sunt aici,alaturi de mine,privim impreuna tabloul magistral,sentimente paradoxale ne domina gandurile,le simt privirile,rasuflarile sacadate,ii aud soptind….
Mltumesc deci pentru acest moment jubilator,Florentin Tuca!
Apoi,paralela dintre cele doua „religii” practicate,dupa exact aceeasi metoda,la interval de 30 de ani,in aceeasi scoala romaneasca,este absolut legitima si ar trebui sa ne dea de gandit…De ce rezultatele de azi ar fi diferite de cele de ieri?
Zelul propovatuitorilor respectivi si adorabila ignoranta a auditoriului perplex au fost,sunt si probabil ca vor continua sa ramana doua universuri separate,ermetice unul fata de celalalt!
Nici pe vremuri si nici acum,prozelitismul pur si dur,nu pare sa functioneze cu succes la romani…!?
Se pare ca aceleasi cauze continua sa produca aceleasi efecte…logic deci,daca se vor alte rezultate e util sa ne ocupam de sursa problemelor,sa actionam cu fermitate la originea!
De exemplu,minime cunostiinte de psihologie locala,sunt indispensabile pedagogiei de aplicat,in cazul in care obiectivul pe care-l tintim este transformarea esecul masiv din invatamantul actual,intr-o „intreprindere profitabila” tuturor.
Ma tem ca succesiunea de metode importate cu toptanul din alte tari nu va da niciodata rezultatele scontate,pentru simplul motiv ca romanul nu-i finlandez,si nici francez…e Roman! si merita toata atentia si consideratia tuturor,incepand cu a noastra!
Simpatica poveste… :)
In Statele Unite asa-numitele „bible-studies” (studii despre Biblie) se desfasoara in biserica, seara, de doua-trei ori pe saptamana sau de cate ori preotul simte ca este necesar. Cine doreste sa participe nu trebuie decat sa-si faca putin timp. Nimeni nu este fortat sa mearga, scoala nu ii discrimineaza pe cei care nu vor sa mearga. Nu inteleg obligativitatea studiului religiei in scoli, mai ales la varste atat de fragede. Eu am prins orele de religie la liceu si imi aduc aminte ca am avut parte de un preot de o nesimtire rara, care ne jignea permanent, comparandu-ne cu diverse animale domestice, si care perora pasaje din Mircea Eliade sau Cioran pe care nu le intelegea. Am numai amintiri neplacute din acea perioada si nu mi-as lasa copilul nicio secunda la orele de religie. Cand va creste si va avea discernamant, nu are decat sa aleaga si sa participe la ce ii convine.
Pe mine orele de religie m-au convins de inutilitatea lor. :P
Stimate Domnule Tuca
Intersant și disputat subiect! Studiul religiei în școli este inoportun atât timp cât nu se studiază filozofia RELIGIILOR ci – strict – dogma creștin-ortodoxă. Nici nu mai vorbim de imposibilitatea de a înțelege concepte abstracte a copiilor de vârste mici, de încărcarea absurdă a programelor școlare, de prea-puținul timp liber (relativ) disponibil, sau chiar de absurditatea enunțată de un purtător de cuvânt al Patriarhiei Române conform căruia altfel absolvenții de teologie nu și-ar putea câștiga decent existența (sic).
Am fost surprins de unul dintre comentariile la articolul Dvs., al cărui autor era profund mirat de faptul că scrieți corect românește. Zău că e trist! asta rămâne obligația de bază a oricărei persoane care expune ceva în limba maternă. Viitorul nu mă inspiră întru optimism.
Cu bune urări pentru mai departe!
Io eram ala miratu’.
Iar dvs., in loc sa fiti atat de surprins, mai bine ati fi putin mai atent. In doar 2-3 paragrafe ati facut, asa, la o prima ochire, cel putin doua (mici, ce-i drept) greseli.
Altfel, da, sunt intrutotul de acord cu dvs. – e trist, da’ asta-i realitatea. Optimism??? Ce-i acela, unde se vinde si cat costa, c-as lua si eu vreo doua kile, sau litre, sau la ce se vinde…
Sa mai treaca niste ani si-o sa devina si dl. Tuca, in calitatea domniei sale de vorbitor si scriitor in limba romana, tot un mosneag acru, ca noi astialalti.
C-asa-i jocul pe la noi, apsaid-daun, ajungi sa te mire normalitatea.
Pierdere de timp cu povestiri care nu sunt mai rele ca reforma invatamantului de azi!!!!!! lasati trecutul, iar daca nu-l lasati luati ce-i bun si construiti, eliminati ce nu-i bun acum…si nu uitati ca Dumnezeu exista cu sau fara ora de religie, dar n-avem rezultate nici pe alte discipline …cate o lumina ici colea si pe aia are grija careva sa o distruga.Va pup si nu mai pierdeti timp pe ce-am mai pierdut odata!!!!!!!!!!!!
Nu este inutil s-o mai spuneti: ora de aberatie politico-ideolegica, depanata ani, zeci de ani, tuturora -copii, adolescenti, adulti si mosnegi, baieti sau fete- a lasat urme adanci.
Si astazi lumea e convinsa ca maioneza nu se leaga decat daca e amestecata de la stanga la dreapta cand, in fond, important e sa fie amestecata. Resentimentele nu sunt putine, cu atat mai mult cu cat aberatia a consacrat destui invatacei ca stalpi ai societatii mult dupa ce obligatia scolara a disparut. Iar victimele, suma celor care au aratat aberatia cu degetul, si-au conservat statutul, indiferent de natura aberatiilor sustinute in spatiul public.
Prin urmare, daca va puneti in postura degetului aratator, nu este niciodata inutil chiar daca unii vor prefera sa vada degetul si nu aberatia.
„Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş” (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre)”
O observatie. Emil Bodnaras a fost ideolog comunist in acceptiunea de exponent al sistemului. Cu siguranta nu a fost un teoretician. A facut studii militare in Romania Regala. Un betivan greu de intrecut, a fost mutat disciplinar la o unitate militara din nordul Moldovei de unde a hotarat sa fuga in URSS. A fost prelucrat de tovarasi si s-a reintors in Romania drept agent sovietic. A participat la lovitura de stat de la 23 august 1944 drept comandant al ‘Garzilor Patriotice’. A fost cel care i-a luat in custodie pe Antonesti si i-a sechestrat in casa conspirativa din Vatra Luminoasa. A fost mai degraba muschiul sistemului, executantul zelos, cel dispus sa faca the dirty work.
In rest povestirea este simpatica, imi aduc perfect aminte de astfel de ore de ideologie politica din liceu…si plictisul ce le acompania. Imi trec prin minte si saptamanile de PTPAP (Pregatirea Tineretului Pentru Apararea Patriei), uniformele albastre, si timpul definitiv pierdut cu astfel de activitati total inutile. Ce vremuri!
Domnule avocat,
din doua, una:
1) Sau, in anii 84-88, in indepartata Suceava, langa cuiul de agatat harta, nu aflase nimeni ceea ce se stia de ceva vreme in toata tara, dar nu se comenta (vezi mai jos),
2) Sau, „tovarasa”, in coniventa cu tot auditorul ei – cu si fara discernamant – era, in realitate o anti-comunista sub acoperire.
Aceasta, deoarece, (noi, in Bucuresti, o stiam), de pe la finele anilor 70, lumea facuse ciocu’ foarte mic in legatura cu Vasile Roaita. Se spunea ca cercetatorii de la Institutul de Istorie al PCR gasisera wikileak-uri jenante, potrivit carora Vasile Roaita fusese un apreciat turnator al Sigurantei din anii 30. Asa ca, fara mare tam-tam, localitatile, spitalele si scolile care-i purtau numele au fost dez-botezate, iar noile editii ale manualelor de istorie incetasera sa-l mai evoce pe pretinsul fighter anti-capitalist.
Evident, mai exista si o a treia posibilitate: ca istorioara din anii „negru aur” de liceu sa fie o mica si frumoasa inventie. E ok.
http://www.2012en.ro/2013/03/adevaratul-vasile-roaita-un-turnator-al-sigurantei-interbelice/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Roait%C4%83
O poveste asemanatoare am trait si eu. Desi ca n-am apucat sa fiu soim, luand ultimul tren direct spre pionieri, intr-a treia, la „Citire”, am primit drept lectura suplimentara povestea lui David Sava: „Bristena, fiica dacilor”.
Bineinteles, ca dovada a lecturarii, a fost necesar sa povestim faptele si sa facem caracetrizarea personajelor principale. Si cum aveam si noi inspectori, patrunsi de insemnatatea momentului, am deschis robinetul cu epitete: eroina, neinfricata, sireata, isteata, neinduplecata. Cum tovarasa era inca nemultumita, solicitand si altele, multi ne-am repezit sa adaugam, aproape in cor, si invariabilul atribut, despre care stiam ca le contine pe toate celelalte: „comunista”. Pam-pam!
Mi-a placut si mie articolul, continut si prezentare. Cel mai mult mi-a placut „priviri anti-capitaliste”.
Lasand asta la o parte, sunt total dezorientat ca se fac comparatii intre propaganda (si cel mai rau, propaganda comunista) si religia din scoli. Chiar asa de rau am ajuns ? Ce are de-a face propaganda comunista cu predarea religiei in scoli.
In timpul comunismului, cam ce procent din cadrele didactice (sau de partid) credeau ce spuneau? Cam ce procent faceau ceea ce spuneau ca trebuie facut? Cam cati dintre ei erau gata sa „se jertfeasca” pentru ideile marxist-leniniste ?
Iar acum, cam ce procent din cei ce predau religia in scoli cred ceea ce predau ? Pun pariu pe orice ca este un procent non-neglijabil. Cati dintre ei sunt crediciosi? Prin credicios inteleg ca au un minim de conduita personala in acord cu ce predau ei (adica cred in Dumnezeu, se duc la biserica, se spovedesc samd). Poate mai putini, dar oricum mai multi de zero barat. Ca sa nu mai spun ca pe langa dogmatica (cu care nu sunt de acord neaparat sa se predea de la o varsta mica), mai sunt si alte lucruri pe care atit de putini copii le mai primesc in ziua de azi: sa nu piarda timpul, sa nu isi bata joc de altii, sa incerce sa ajute, etc etc Daca ii educi doar la ora de educatie civica sau sexuala, spunandu-le ca nu e „bine” sau „frumos” sa faca anumite lucruri pentru ca e impotriva legii, sau impotriva drepturilor omului, pun pariu ca 95% dintre ei or sa le faca pana la 16 ani pe toate. Oameni buni, daca nu credeti in Dumnezeu, e treaba Dumneavoastra, insa nu va murdariti copiii cu toate obsecnitatile, pornografiile si falsele libelarisme ale acestor vremuri.
Nu prea am inteles cadrul factual al povestii.
Nu cred ca la gradinita se preda ore de invatamant politic. Materia „Cunostinte social politice” se studia incepand cu clasa a IX.
In clasa a VII-a se studia Cosntitutia Romaniei. Pana la liceu nu exista nicio ora oficiala de invatamant politic in structura.
Faptul ca o educatoare a ales sa le spuna o poveste despre Grivita 1933 este o chestiune de optiune personala. Faptul ca un copil de 5 ani a raspuns cu Stefan cel Mare, dovedeste faptul ca povestea cu Grivita a fost spusa pt prima data in acel context si ca inainte de aceasta le vorbise despre istoria Romaniei. Altfel, Povestiri Istorice erau pentru clasa a IV.
Acum, per ansamblu, mesajul pe care il transmiteti nu difera cu absolut nimic de mesajul pe care educatoarea l-a transmis copiilor: propaganda ieftina.
Educatoarea facea propaganda ieftina anticapitalista, Dvs. faceti propaganda ieftina anticomunista.
Deci, din perspectiva mesajului transmis……..nu este nicio diferenta ne aflam exact in aceeasi situatie, doar nivelul difera!