Ne face o mare bucurie și ne onorează faptul că profesorul Toma Pavel de la Universitatea din Chicago, membru în Committee on Social Thought, istoric al ideilor și distins teoretician al literaturii, a acceptat invitația noastră de a scrie un scurt text despre felul în care își amintește moartea genialissimului generalissim. Este vorba, o spunem cu toată convingerea, de o nestemată istorică și psihologică. Toma Pavel nu venea din lumea ilegaliștilor, tatăl său era un respectat avocat, mama sa era Amelia Pavel, marea istorică a artei. Nimeni în acel cerc nu s-a simțit orfan când s-a stins din viață sociopatul de la Kremlin. Erau prieteni de familie cu N. Steinhardt, în lumea lor se cultiva spiritul, nu ideologia luptei de clasă. Concluzia acestui articol este, credem, mai mult decât elocventă și luminează diferența între ce înseamnă să moară un dictator scelerat și ce înseamnă trecerea în veșnicie a unui împărat din stirpea Habsburgilor. Este diferența dintre delirul megaloman și moderația rațiunii. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)
*
5 martie 1953
Pentru două raţiuni, în martie 1953 vestea că inima marelui Stalin, geniul clasei muncitoare, călăuzitorul popoarelor, a încetat să bată nu mi s-a părut prea tristă. Aveam aproape 12 ani şi îmi părea bine că neavînd şcoală mă puteam juca pe stradă cu ceilalţi copii, iar acasă, la radio, îmi plăcea muzica specială, solemnă, partea a doua din simfonia Eroica și andantele din simfonia a 7-a de Beethoven, bucăţile funebre de Chopin, Wagner şi de alţi compozitori ale căror nume nu erau pomenite, căci singurele intervenţii ale vocii umane repetau sumbru vestea referitoare la inima geniului omenirii. Părinţii mei nu păreau nici ei prea trişti, mai degrabă curioşi să vadă ce se va întîmpla şi în acelaşi timp atenţi să nu spună ceva nepotrivit în faţa mea şi a surorii mele Veronica. Dar era limpede că şi ei şi prietenii lor respirau uşuraţi, vorbeau repede, gesticulau vioi.
Îmi imaginez că şefii comunişti, atît cei cărora le era teamă că vor fi daţi afară, cît şi cei care sperau să-i dea ei afară pe ceilalţi, începeau să simtă cît de absurdă era credinţa lor oarbă în marele gigant, invincibil, infailibil, adorat şi temut. Moartea îl luase aşa cum lua pe oricine. Nu exista în dogma marxistă o lume de apoi în care gigantul să continue să existe. Îl aştepta neantul, acelaşi neant enigmatic şi sinistru spre care se îndreptau toţi ştabii şi călăii încă în viaţă.
După mai mult de un deceniu, în anii ’60, Mihai Şora mi-a povestit că la avant-premiera piesei lui Eugen Ionescu, Regele moare, tradusă în româneşte de soţia lui, Mariana, la sfîrşitul piesei, atunci cînd regele dispare în eternitate, mai marii partidului invitaţi să asiste au plecat ochii, stînjeniţi, neliniştiţi. Tot ce repetau ei, toate formulele lor doctrinare, toate măsurile absurde impuse de ei ignorau moartea, sau mai bine zis ignorau moartea lor, a conducătorilor. Piesa lui Eugen Ionescu le-o amintea şi în acelaşi timp îi punea faţă în faţă cu propriul lor neant, la fel de întunecat ca cel al marelui Stalin, a cărui inimă (de piatră) încetase cu ani în urmă să bată.
Ce diferit e universul pe care îl evocă ceremonia funerară a dinastiei Habsburg. În fruntea cortegiului, maestrul de ceremonii bate la uşa mănăstirii capucinilor din Viena. Portarul îl întreabă: „Cine eşti?” Maestrul de ceremonii răspunde: „Eu, (…, de pildă Franz), împăratul Austriei, regele apostolic al Ungariei, regele Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Iliriei…” şi alte nenumărate titluri. Portarul refuză să deschidă poarta declarînd: „Nu te cunosc.” Maestrul de ceremonii bate din nou la uşă iar portarul îl întreabă: „Cine eşti?” Răspunsul este „Sunt (…), majestatea sa împăratul şi regele.” Portarul, fără să deschidă poarta, repetă: „Nu te cunosc.” Maestrul de ceremonii bate la uşă pentru a treia oară iar portarul îl întreabă: „Cine eşti?” De data asta maestrul de ceremonii răspunde: „Sunt (…) un biet muritor, plin de păcate”. Portarul, deschizînd poarta, spune: „Intră.” (de Toma Pavel)
Recomandări:
https://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cuuum?!!
Sa se fi spus despre genialul Stalin ca e „un biet muritor, plin de pacate?”
Dar al naibii comunisti, parastas si slujbe i s-au facut, cred, in toate Bisericile din Romania.
Cum mai spuneam: i-am mincat parastasul marelui generalisim :P
(Sincer: din slujba de la Biserica nu imi amintesc nimic, nicio vorba spusa de preot, dar mi-au ramas in fata ochilor castroanele-bolurile cu griu si bomboane. Lacom, am stat de doua ori la rind. Una dintre femeile care imparteau copiilor, s-a observat ca mai fusesem la rind si a vrut sa ma repeada, dar un profesor i-a zis zimbind „da-i, nano Ano, ca se bucura si el”. Daca a spus-o cu subinteles, nu-mi pot da seama.)
Am trait vremurile, eram in penultima clasa de liceu la Gheorghe Lazar din Sibiu.
Locuiam linga Mitropolie si familia mea era credincioasa si in strinsa legatura cu foarte multi preoti, in special profesori la Institutul Teologic.
Nu-mi aduc aminte de loc de slujbe de pomenire sau de colive pentru Stalin in biserica !
Unde ati copilarit Dle Victor L. ?
la sat in Banat (scuze de rima).
Toti elevii celor 7 clase, cite erau arunci, am fost dusi la Biserica. Au fost adusi si citiva sateni mai fricosi.
Multumesc de raspuns
Probabil ca depindea de ierarh.
Cred ca Mitropolitul Ardealului, Nicolae Balan, cel care in Consiliul de Coroana din 1949 s-a opus cedarii fara lupta a basrabiei si Ardealului, s=ar putea sa nu fi impus aceste parastase pentru criminalul Stalin, generalissimul genialissim sau genialissimul genrallissim, tot un drac !
Zicatori de altadata (de bunicul spuse, cind se mai aghesmuia citeodata):
„Stalin si poporul rus, multe risniti ne-au adus” – deoarece comunistii au inchis morile, sa confiste si sa imparta cerealele lenesilor.
„Pleaca lumea, toti din sat,
Sa-i puna lu’ Stalin la cap,
Hirdaiele cu rahat.” – la moartea criminalului.
Martie 1953
Aveam 4 ani si 2 luni. De 7 luni citeam ziarul Scanteia si aflam despre minunatiile facute de tovarasul Gheorghe Gheorghiu Dej.
Ce citeam nu semăna cu realitate cotidiana, cand eram lasat singur in casa, Ana trebuia sa stea la coada la petrol, paine sau orice. Pe drum era controlata de mai multe ori cu multa vigilenta in ceea ce priveste buletinul de identitate.
Imi placea ziua in care mama venea cu salariul ei de 350 lei, in bancnote de 1 leu. Era un maldar de bani.
– Doamne cat de multi bani! – spuneam eu
– Nu sunt multi, spunea cu amaraciune mama
Atat castiga atunci un medic cu 5 ani vechime. Dupa 40 de ani am intalnit un muncitor specialist care in aceeasi perioada castiga 5.000 lei/luna.
Mama si Ana intindeau o patura si imparteau banii. Mama spuneaȘ
– Intretinere … Electricitate … Paine … Lapte…
Si Ana punea suma aferenta. Dar lista mamei mai avea si alte pozitii cand banii se terminau. Tata ne parasise si nu ne-a ajutat niciodata, eram 4 persoane care depindeam de banii mamei. Si mama zicea;
– Ana, o luam de la capat. Strange banii.
Intr-o zi de martie, Liliana mi-a spus:
– A murit tovarasul Stalin.
– Stiu, am citit.
– Astazi tovarasul director a venit in clasa noastra si a spus cu multa durere ca a murit tovarasul Stalin. Si directorul a inceput sa planga, si tovarasa a inceput sa planga, toti ne-am pus capetele pe banci ca sa il jelim pe tovarasul Stalin.
– Si tu ce faceai?
– Ma uitam pe furis ca sa vad cum plangeau toti dobitocii astia!
Nu erau dobitoci, erau niste actori in devenire. Va mai amintiti imqaginile din Corea de Nord la moartea unui Kir… Cand jeleau cu saptamanile in public, caci acasa…
Taicã-miu’ mi-a spus că, la moartea … anunţatã a „tãtucului”, in toate fabricile muncitorii au fost „obligaţi” sã plângă !