joi, martie 28, 2024

Un „komisariat” pentru Europa

Faptul că  în ultimele zile mulți dintre oameni pe care publicul din România îi știa ca oameni de condei ori dascăli respectabili au intrat în dispute ideologice (mai mult sau mai puțin subtile) nu pare un subiect în sine: istoria secolului XX e plină de motive epice similare și lista personajelor care au ajuns în situația de a produce „compoziții” explicative pentru pozițiile lor politice nu e după cum vedeți, închisă. Nu văd utilitatea unei analize a capacității intelectualilor angajați de a-și argumenta propriile retractationes iar efortul de a recalibra mioritic valoarea unui discurs aflat departe de ceea ce au produs în ultima sută de ani Nietzsche, Heidegger, Cioran ori Sartre ar fi doar o probă de vanitate.

Nu cred că discuțiile astea, partizanatele ori echiparea judecății cu logici private ar fi elemente ale unei strategii concertate  și diabolice de dinamitare a democrației în Europa de Est. Nu sunt sigur nici măcar de faptul că în felul acesta câțiva vajnici posesori de ISI au devenit o pată pe obrazul imaculat al corpului academic autohton. Le-am citit cărțile și n-am motive să mă îndoiesc de decența ori anvergura lor intelectuală. S-a întâmplat însă un lucru ciudat și am sentimentul că nu sunt singurul care crede asta: mă aflu tot mai departe de oameni a căror voce o căutam împins de un instinct pe care nu simt nevoia să-l disec. Contează prea puțin dacă am fost sau nu de acord cu ideile lor. Faptul de a partaja același câmp (cultura animi are absolută nevoie de această împărtășire) ține de natura articulată a întocmirii noastre ca spirite: nu ai făcut nici un pas în spațiul culturii dacă pui un om la zid judecându-l prin prisma rătăcirilor sale. Am căutat interlocutori nu fiindcă aveau de fiecare dată dreptate, ci tocmai fiindcă m-au lăsat mereu să înțeleg că erau pândiți de îndoielile lor. Din păcate văd tot mai des „lei” care s-au apucat să își treacă în CV victorii contra hienelor și asta mi se pare un fenomen demn de toată atenția.

Mă  tem că prea multe „komisariate” au fost înființate de curând în jurul unor catedre universitare. Nu trebuie să fii un analist foarte perspicace pentru a înțelege cum se face că mulți oameni de bun simț privesc atent lecțiile Europei și constată dezamăgiți că, în drumul dinspre teorie la practică, sârguința națională produce intransigență din belșug și prea puțină civilizație. Câtă vreme ei văd „omul european” acolo unde se strâng cuvinte grele și judecăți fără rest e puțin probabil ca ei să aleagă un drum alături de cineva care le oferă „mai mult Occident”, dar nu le spune nicidată nimic despre ziua în care le vor fi plătite salariile restante.

Sociologia electorală va găsi în mod cert cele mai temeinice explicații privitoare la modul în care România nu are cum să devină un „komisariat” european. Foamea poate fi un sfetnic destul de convingător și cele mai pure conștiințe (dacă sunt așa) n-au nici un motiv să se îndoiască de asta. N-aș vrea ca unii să priceapă de aici că o conștiință națională trăiește fiindcă unii au grijă să o hrănească în permanență cu caviar. Pe de altă parte știm bine că palida Eteria care macină azi străzile Atenei nu oferă nici o idee despre felul în care ar arăta Bucureștiul lipsit de sfaturile și mai ales de banii FMI. Am convingerea că toți aceia care exploatează (mai mult sau mai puțin electoral) șocul violenței discursive ar fi mult mai timizi în situații uzuale de dialog dacă ar fi la curent cu lipsa colectivă de confort în raport cu o anumită semnificație a actului gândirii lor. A gândi nu înseamnă a face față cu brio unui combat de idei: inteligența în stare de măcel e doar chipul pomădat al absenței Ideilor.

Cuvântul „komisar”  (și exploatarea lui simbolică cu un patos remarcabil) e ecusonul  autohton al unei sovietizări a discursului intelectual: în fapt e vorba de un neologism – asta în sensul precis în care Theodor Adorno identifica neologismele ca „evrei ai limbajului”. Un limbaj violent cu priză tot mai largă nu e, oricum am privi chestiunea, un fenomen autonom. El face parte dintr-o așezare a insului într-un spațiu unde disprețuiește și se simte disprețuit. Am riscat aici trimiterea la Adorno fiind pe deplin conștient de efectul hermeneutic asociat. În ce mă privește sunt convins că mulți dintre cei care și-au făcut un hobby din comentariul de subtext sunt atât de persuadați de dexteritatea lor încât nu mai au timp pentru setul de conjuncturi mărunte unde prestează: se joacă zglobiu cu bisturiul și asta le produce atâta satisfacție încât reușeșc prea târziu să constate că au ajuns să-și reteze degetele.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Asa o limba de lemn filozofica mai rar. Apoi, cata imprecizie! Cate aluzii nelamurite!

    Care e lista de personaje de personaje (nu mai bine „autori”, filozofi”, „scriitori”, „oameni de cultura”, caci personajele sunt cele din productiile, „compozitiile” literare) care au fost nevoite sa „produca compozitii explicative”. (Oare cum se „produc compozitiile”? Prin compunere?)

    Cine s-a explicat prin secolul XX? „Nazistul” de Heidegger? Sau poate Sartre? Céline? Cioran? Eliade?

    Ce o fi aceea „recalibrare mioritica”? Ce sa intelgem? Ca poate cultura romana („mioritica”) reia la un al „calibru” compozitiile culturii occidentale? Asta pare sa spuna „personajul” acestui articol. Si daca o fi asa, atunci putem presupune ca mioriticul scriitor francez de origine romana Cioran este „recalibrat” in cultura romana? De catre cine? Apoi, de ce sa-i alaturi pe Nietzsche, Heidegger, Cioran si pe Sartre?

    „Discutiile astea”, dar care?

    Cum sa „echipezi” judecata cu o logica privata? De cand e logica privata? Nu e logica inaintea judecatii?

    Cine sunt acei „„lei” care s-au apucat să își treacă în CV victorii contra hienelor”?

    „A gândi nu înseamnă a face față cu brio unui combat de idei: inteligența în stare de măcel e doar chipul pomădat al absenței Ideilor.” Uau! Ce or fi aceste idei cu majuscula? Sa intelegem de aici ca leii care se bat cu hienele nu dau dovada de inteligenta daca nu merg pe pernutele lor de pisicute?

    „ecusonul autohton al unei sovietizări a discursului intelectual” Adica, tot leii care se lauda ca au batut hienele sovietice sunt de fapt niste bolsevici?!

    Unde o fi fost autorul acestui articol, cand de atata vreme „hienele” au invadat jungla urbana mioritica? Asa-i ca e un stil foarte usor de imitat? Reversul unui ecuson neaos prins in blana mioritica a leilor care n-au alta treaba mai buna de facut decat sa combata hienele. Iata!

    In fine, ce o fi vrut sa spuna autorul?

    • stimabile tender,

      am citit articolul si l-am mai citit a doua oara. mi-am pus aceleasi intrebari pe fond precum cele ridicate de dumneavoastra si am ajuns la concluzia ca sunt mai tampit decat credeam. adica nu inteleg subtilitatea subtila – de ex. avand in vedere ca exista comisii in cadrul uniunii europene in care activeaza comisari, inseamna ca suntem in prezenta sovietului european, caci doar neologismul subtil introdus in context ne duce cu komisarul la soviete.

      poate ca stimabilul autor a vrut doar intr-un mod subtil sa ne spuna ca daca nu e rau atunci e bine, sau in termeni mai balcanici caragialesti, unii sunt pro contra si altii contra pro. eu oricum am constata ca sunt prost si pentru ca nu doresc sa-mi schimb parerea oricine este invitat sa ma numeasca si indaratnic.

      ca penitenta mi-am propus sa citesc (partial re-citesc) atat nietzsche, heidegger, cioran si sartre, dar cred ca neintelegerea mea mi se trage de la theodor adorno pe care l-am sarit pana acum. asadar, prostia platindu-se, am sa cumpar ceva carti, poate mai subtilizez un pic din prostia-mi inerenta.

    • În esență articolul spune că „rechizitoriul” dvs. are toate șansele să probeze penuria de Idei care marchează o modernitate ratată. (Eu nu găsesc că literatura interbelică e modernă, și nu cred că România lui Eliade, Cioran, Ionesco a marcat decisiv „spațiul mioritic.”- v. Blaga) Nu avem repere și criterii de valoare, iar „bavardajul” despre „nazistul” Heidegger ține loc de o temeinică lectură și, în general, la filosofie (ca la fotbal și la femei) noi toți suntem in integrum redutabili.

      Pentru Heidegger și implicarea sa în nazism trebuie să citiți mai mult decât cartea lui Victor Farias. Argentinianul a fost refuzat de Heidegger (nu l-a acceptat la doctorat) – așa încât avea toate motivele să constate că acesta și-a plătit cotizația la NSDAP până în 1945…

      • Pardon de vehementa initiala. Textul dumneavoastra se preteaza insa la confuzii. Cand vorbiti de „compozitii explicative” si apoi in acelasi paragraf vorbiti de filozofi care au avut mai mult (Sartre) sau mai putin (Heidegger, Cioran) tangente si simpatii politice, criticand pe, sau atitudinea virulenta a lui A.P. (caci asta pare textul de fata), in lipsa altor repere, nu poti decat sa te gandesti la aceasta asociere. Dar nici acum nu am inteles.

        Sa inteleg ca acuzati lipsa unei dezbateri de idei. Oricat de nefericita este, poate, exprimarea lui A.P. criticandu-l pe R.C., despre idei este vorba, adica despre felul in care al doilea intelege intr-un mod aberant democratia. Dincolo de forma virulenta, A.P. acuza un proces de intentie. Cititi textul lui A.M.P., care il face nici mai mult nici mai putin pe A.P. rasist si terorist. Or, abia aceste lucruri, intelegerea aberanta a democratiei plus aceste acuzatii ale lui A.M.P. par a fi grave.

        Aceste idei, precum stiti bineinteles de la Platon, sunt generatoare de realitate. R.C., de pilda, este deja intr-o pozitie din care ideile sale profund antidemocratice pot fi propuse in practica. Ceea ce pare sa propuna este, la o adica, o totala relativizare a criteriilor democratice.

        Nu inteleg care modernitate a fost ratata si care ar fi legatura cu acesta dezbatere. Vreti sa spuneti ca de fapt cultura romana nu are criterii de valoare si ca in aceasta cultura se vorbeste fata continut, adica fara idei? In cazul de fata, am aratat care ar fi ideile, sa zicem cel putin ideea de democratie.

        Cand s-a „sovietizat” discursul intelectual si cine sunt reprezentantii acestei „sovietizari”?

        • Sunt foarte multe întrebări legitime care pot fi luate în considerare, trebuie să îngăduiți unui autor ca în anumite puncte să nu fie foarte clar – pentru că atunci când i-ai lămurit pe toți, vă asigur, textul e o totală trădare. Mai clar spus: când stăm în fața unei brunete impecabil alcătuită, avem fiecare îndreptățirea de a ne extazia pentru altceva.

          O să încerc să va răspund sistematic (deși urăsc să fac asta ex cathedra)

          1. Nu știu de ce spuneți că Sartre a fost „mai mult” implicat politic decât Heidegger ori Cioran. Heidegger a fost rector în 1933 și vă asigur că fără girul politic al Partidului Nazist nu ar fi ajuns acolo. Era evident partizanul unui „național-socialism” de factură estetică și nu un primitiv ca A. Rosenberg, artizanul tezelor purității rasiale (puternicul rector al Univ. din Frankfurt și autor al celebrei „Mitul secolului XX”-mitul arianului) De asemenea Cioran a afirmat cu subiect și predicat că „Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată” și că acesta era singurul „om într-o ţarã de fleacuri umane” Nici măcar Eliade nu era imun la farmecele Căpitanului. Despre ce vorbim atunci ? Asta e impilcare politică totală și de aceea am spus că nu văd nimic nou. Diferența rezidă desigur în planul proporțiilor…

          2. Nu acuz lipsa de dezbatere, ci sunt dezamăgit de incapacitatea unor inși cu adevărat articulați de a funcționa convergent și asta în temeiul unor dispute marginale. Mă interesează onoarea unui om inteligent și nu pot rupe înțelepciunea cuiva de maniera „frumoasă” în care se poate dovedi așa. Grecii sunt extrem de relevanți în acest punct: adjectivul kalos (frumos) se aplică doar obiectelor, omul e kalokagathos …

          3. În Romania reperele moderne sunt șubrede. Camil Petrescu e doar un Proust de mâna a II-a și cu riscul de a ajunge nesimpatic, nici politicienii vremii nu erau cu mult mai breji: știați că un post de prim ministru în perioade tulburi (pe care noi le idealizăm) era egal cu o mână mai proastă la un poker încins la locuința Elenei Lupescu? (Pur și simplu se dădea șpagă, cam în felul în care unii cumpără azi publicitate – de care nu au nevoie – în ziare mai mult ori mai puțin respectabile, tocmai pentru a se proteja…Și vă pot da numeroase alte argumente ale ratării modernității noastre. Postfeudalismul unde petrecem e confirmat și la nivel de limbaj: ce vă spune expresia „baroni locali” ? Cu ce să mă identific eu social, literar, artistic dacă vreau ca Europa să mă ia în serios ?

          4. Despre duplicitatea limbajului (direct legată de sovietizare) mă găsiți prin reviste, unele cu acces liber pe Internet. Să mă îngăduiți dacă nu am epuizat toate întrebările, am fost toată viața un zăbavnic cu metodă. Nu mă omor după explicații savante (deși le pot oferi) Cred că inteligenţa preocupată de propriul papion va fi expusă pe drept ironiei de masă pentru bunul motiv că orice prost îşi poate achiziționa la promoție un papion (și se pretinde inteligent) în vreme ce, oricât ar investi cineva în campania de creștere a notorietății sale publice nu-şi va putea îmbunătăți nici cât negru sub unghie coeficientul de inteligenţă

          Gânduri bune, deci.

          • stimabile domn borza,

            am sters praful de pe nietzsche, cioran si heidegger (care a fost membru nsdap!), l-am scos si pe sartre din beci, am dat o tura prin grecia si-am schimbat o vorba in graba cu ipsilanti la sediul secret al eteriei care mi-a confirmat ca zeus a pacalit-o pe europa, la fmi inca nu au deschis ghiseul resp. ghiseftul asadar permiteti-mi sa va atrag respectuos atentia ca probabil ca nu ati observat ca v-ati taiat un deget. si zorba isi taiase unul, dar lipsa il ajuta la olarit.

            alles gute.

            fug sa vad ce mi-a pregatit un amic in directia adorno.

            • Ultima observație o iau în considerare. Dar ați făcut atâtea lucruri azi fără să aveți nevoie de degete încât mă consolez cu ideea că cei care se descurcă atât de bine fără ele n-or să observe câte am pierdut eu fiind destul de ocupați cu Minima moralia (cea a lui Adorno, nu cea a lui Pleșu)

              Zuruck (nu neapărat zu Kant…)…

            • stimabile domn borza,

              cand deschid usile folosesc clanta.

              ganduri bune va doresc – sunt si libere si la liber.

          • Tot nu ati lamurit ce ati dorit sa spuneti in primul paragraf al textului initial. Nevoia de claritate, cu foarte putine exceptii, este una dintre prioritatile filozofiei. Desigur, stiti deja ca pana si sofistii, cu care se lupta toata ziua bietul Socrate, desi nu erau interesati neaparat de adevar, erau interesati macar de claritatea formala a argumentelor.

            Sartre, pe o parte, si Heidegger, Cioran, pe de alta parte, nu pot fi analizati cu aceeasi masura in privinta implicarii politice. Indiferent de trecutul lor, cei doi n-au fost militanti ferventi ai miscarilor cu pricina, apoi, chiar si asa fiecare s-a retras si, sa spunem foarte simplist, s-a cait. Desigur, discutia asta e enorma. In shimb, Sartre, un intelect stralucit si un filozof neserios, a fost un entuziasm militant marxist, simpatizant maoist si mereu implicat, un militant explicit, adica.

            Cu siguranta, se poate spune ca modernitatea romaneasca era moralmente subreda. Dar, amintiti mai degraba de detalii. Cred ca totusi, societatea romaneasca de atunci, din punct de vedere politic si cultural, era un bun punct de pornire pentru o evolutie postbelica promitatoare. Nu a fost cazul. Incepand cu Carol al II-lea si Antonescu (chiar si dupa acestia inca se mai putea reveni), si terminand cu ocupatia sovietica, acea societate a fost facuta praf, iar in locul ei a fost impus regimul sinistru ai carui demoni inca mai baintuie epoca post-tranzitie.

            Aceasta este insa discutia despre discutie. Pe cine anume criticati si ce anume criticati, eu va spun in mod respectuos ca nu am inteles.

            • Domnule Tender,

              Textul în sine nu e o critică directă la „combatanți” nu asta propun acolo, ci atrage atenția asupra faptului că ambii pierd într-o asemenea situație (poate în beneficiul unor terți de calibrul Dan Diaconescu-liga intelectuală).

              1.Referitor la implicarea lui Cioran, dacă elogiile Căpitanului nu denotă implicare totală îm Legiune vă pot trimite o fotografie a acestuia (reală) împreună cu căpitanul și textul complet de unde am citat. Că el a tăîat în edițiile postdecembriste ale Schimbării la față a României fragmente referitoare la evrei sau maghiari, asta nu înseamnă că nu are un trecut politic militant, ci dimpotrivă. Hedegger a fost propus de regimul nazist la conducerea Deutsche Hochschule für Politik (DHfP) din Berlin (un fel de Ștefan Gheorghiu al naziștilor) de către oameni din anturajul lui Goebbels care îl cunoștea și îl aprecia personal. El a refuzt motivând prin obligațiile sale față de Heimat (patria locală), dar adevărul este că era partizanul SA și a lui Ernst Rohm care a pierdut influența pe lângă Hitler, care a preferat Gestapo-ul.
              Dacă asta vi se pare neimplicare politică aici ne despărțim. sartre a fost la un colhoz de protocol în Rusia și afost pur și simplu păcălit de Stalin, lucru pe care l-a înțeles câțiva ani mai târziu – deci implicarea lui e așa cum spuneți de altă natură. Les Temps Modernes nu era tocmai un kalașnikov și doctrina de acolo nu chema decemvirii să curețe patria de trădare cu arma așa cum s-a întâmplat în cazul CZ Codreanu.

              2. Nu consider un detaliu faptul că în România poziția de prim ministru se cumpăra cu bani care ajungeau la Carol via Elena Lupescu și apoi primul ministru numit, indiferent de culoarea politică organiza alegeri pe care le câștiga detașat, independent de voința alegătorilor sau de trendul politic al momentului. Asta nu e un tocmai un detaliu. Procedura era următoarea: la o partidă de poker desfășurată în casa Elenei Lupescu cineva din anturajul viitorului prim-ministru pierdea o sumă enormă pe cartea „norocoasă” a unui dintre ofițerii apropiați doamnei cu pricina. Era desigur un detaliu. Ghiciți cam ce efect avea genul ăsta de joc asupra societății în genere și asupra democrației. Despre asta vorbim. Nu contest faptul că de aici putem înțelege lucruri diferite, dar pentru asta e nevoie de acele logici private pe care în textul meu tocmai le-am condamnat…

              Va mulțumesc pentru preocupare și sper să fi răspuns măcar în parte la chestiune.

            • Interesant. Pe aceaşi metodă, pierdutul la cărţi, pădurarii angajaţi ai Ocoalelor Silvice din Maramureş prin anii 2000 pierdeau bani în favoarea şefilor sau liderilor sindicali în ziua de salariu. O formă subtilă de a plăti ceea ce mafioţii italieni numesc pizzo, adică contribuţia să fie lăsaţi în pace ca să devalizeze fondul naţional forestier.

  2. „În ce mă privește sunt convins că mulți dintre cei care și-au făcut un hobby din comentariul de subtext sunt atât de persuadați de dexteritatea lor încât nu mai au timp pentru setul de conjuncturi mărunte unde prestează”

    Ati formulat aceasta fraza cu scop ironic?

  3. … totul a pornit de la afirmația „greaˮ a unui domn neastâmpărat, afirmație în care chipul democratic și tolerant al patriei era condiționat de o damă gay, de etnie romă și fără Dumnezeu, victorioasă în alegerile noastre prezidențiale.

    Un filolog (simpatic, de altfel) andnotează, indignat, pe facebook raporturile de serviciu dintre premier și domnul expert în –isme opresive și discriminare. Tonul pendulează între sarcastic și alarmat.

    Un alt domn, tânăr și-n plină fermentație civică, amendează politicos retorica dăunătoare a filologului. Îi cere lămuriri, asigurări credibile, calm ideologic.

    Filologul se înfurie și face un text cu meteorologie devastatoare. Mătură tot, fulgeră, bubuie, nu iartă pe nimeni.

    Tânărul interpelator revine cu un ochi dezamăgit, iar cu celălalt – stângul? – trăgând viril înspre valorile umanismului laic…

    Merită, oare, o atare tărășenie epistolară atâta atenție distributivă, atâta glosă amară, atâta fantezie hermeneutică? Sau un articol ca ăla de mai sus, redactat, parcă, de un cyborg cu nostalgii de șaman.

    Eu, unul, regret că m-am aferat sub întreaga pricină. Mai bine răsfoiam o biografie a lui Wang Xizhi.

    • Îmi plac mult comentariile dvs. și, dincolo de orice, găsesc că merită toată atenția. Arta de a fi inteligent cu stil te ajută în mod esențial: oferă celorlați ocazia de a combate legitim, indiferent de ce se întâmplă să spună. Sunt sigur că ați priceput exact ce vreau să spun. Impostorii se recunosc și acționează concertat într-o secundă, oamenii integri au nevoie de timp și sunt suspicioși. Șaman – poate, cyborg – sigur nu. În spațiul virtual devenim, în virtutea vitezelor moderne de acreditare, ceea ce spun alții.

      • Vă mulțumesc pentru credit și cordialitate. Alăturarea « șaman – cyborg » nu să vă împuțineze șmecher era acolo, ci să „denunțeˮ ludic un soi de precizie ridicată pe memoria câtorva rapturi culturale veritabile.

        Bien à vous!

  4. Găsesc remarcabilă formularea dvoastră ”Am căutat interlocutori nu fiindcă aveau de fiecare dată dreptate, ci tocmai fiindcă m-au lăsat mereu să înțeleg că erau pândiți de îndoielile lor”

    Personal interpretez cuvântul komisar ca apelul la intrasigenţă şi judecată în aceiaşi propoziţie scrisă, la promovarea intoleranţei.

    Komisarul sovietic e arhetipul mecanismului totalitarist, cetăţean, procuror, judecător în acelaşi timp iar soluţiile adoptate de acesta e doar una, dispariţia fizică a individului care îndrăzneşte să exprime o diferenţă, un argument , o poziţie faţă de ceea ce komisarul a fost delegat să creadă sau el însuşi s-a format să creadă.

    Genială ironie, primul autor care a folosit această butadă în spaţiul contributor, a exprimat-o de pe poziţia unui komisar care găseşte în alţii reflecţia propriului comportament de komisar. Să nu uităm că la denaturat procurorii au fost etichetaţi nedrept de către cei care au furat electoral cu cuvântul acesta.

    Tot o altă ironie, gesturile komisarului revin împotriva lui ca un mecanism-bumerang.
    Dl Borza, e prea fin ca să numească persoane tocmai pentru a lăsa şansa autoevaluării cuvintelor proprii a autorilor care dintr-o luptă personală argumentată împotriva răului, printr-un proces de metamorfozare treptat, în care creşterea intoleranţei personale la o doză letală împotriva celorlalţi, ajung din victime, călăi. Dar tot consultanţi de talia intelectuală a dlui Borza(nu, nu e vorba de dânsul) lansează în spaţiul public aceste idei-cuvânt simplificate pentru popor de multe ori nedrept pe fond, ca să şocheze şi să aducă un plus taberei care umflă portofelurile personale cel mai bine.

    Personal dacă ar fi să caut insuccesul politicii româneşti, m-aş uita extrem de critic la succesul consultanţilor din spatele politicienilor.

    Meseria lor pare să aibă o carenţă enormă la capitolul etică şi deontologie personală.

    • Sper să nu mă judecați prea aspru (dacă și) atunci când mă veți afla „între lupi”. Mă simt obligat să vă dezamăgesc preventiv și amical tocmai fiindcă ceasul acela nu-l aleg eu. Să stai lângă oameni care ți-au înșelat încrederea e expresia cea mai înalt-creștină pe care eu n-am reușit să o împărtășeșc niciodată. Cunosc destui oameni care sunt buni într-un fel în care eu n-am știut niciodată să fiu.

      Cu puțină răbdare veți înțelege exact ce (nu) vreau să spun.

      • Personal am o problemă majoră cu cei care cred într-o implementare a culturii consensului de sus în jos. Şi mai ales cu cei care cred că deţin deja reţeta culturii consensului.
        Dintr-un entuziast al schimbării clasei politice în urma unor experienţe de insider am ajuns într-o stare de scepticism profund privind capacitatea românilor de a se reinventa într-un sens colectiv şi pozitiv. Un altfel de sens nu se face orientând direct discursul şi acţiunea spre scheletele trecutului(de la subiecte privind politica, religia şi cultura), imaginea unui om care înaintează ca racul pe un drum către viitor, are în privire piatra de care s-a împiedecat acum câteva minute(încetineala avansalui) dar ratează piatra de pe drum în secunda următoare(incapacitatea asumării unei poziţii corecte de conduită).

        Concepţia clasică a unei elite ajunse pe piramida maslowniană a trebuinţelor într-o fază superioară de împlinire şi care se gândesc la binele umanităţii, deci în consecinţă actele lor ar fi caracterizate de o etică şi morală ireproşabilă. În real, timpul produce două entităţi dinstincte, gloata cu propriile instincte şi manifestări plus elita cu propriile tabieturi şi fobii şi în plus cu un câmp redus de idei şi soluţii condiţionate de discursul propriu. Gloata e mult mai difuză, diversificată, alambicată, elastică când e vorba de adaptarea la un nou context. De multe ori o ia înaintea elitelor, în sens contrar acestora.

        Dacă e să ne referim la manele, Dan Diaconescu şi alte fenomene urâte în aparenţă de intelectuali(dar e o formă de invidie în sine) şi puse sub eticheta populismului şi materialismului vs perenitatea superiorităţii intelectualului şi a spiritului promovată de elite fără doar şi poate cădem într-o capcană de judecată socială. Manelele produc o formă de consens cultural şi social pentru categorii largi de oameni. Dan Diaconescu poate fi prezentat abil într-o postură de self-made man dacă e să judecăm după faptul că reţeaua lui socială de start( ştim, într-un mediu în care se promovează gintele intelectuale, din tată-n fiu, din familie în familie, model gerontocratic….succesul unui outsider este totuşi o probă de o minimă inteligenţă nativă). Sunt manelele care se exportă în Italia ca şi manelofitness la nivel de vox populis şi nu volumele scrise pentru doctorat din păcate, Muzica în România e unul dintre domeniile generatoare de succes asociat cu Ro, la nivel internaţional care depăşesc graniţele ţării, datorită tocmai existenţei unei explorări a exprimării individuale fără intervenţia brutală a unui sistem care să spună cum trebuie să te exprimi.

        Poate dle Borza ca şi universitar ar trebui să sugeraţi unor domni ca şi Papahagi şi Neamţu să arunce o privire mai atentă pe comentariile de pe paginile proprii de Facebook, unde fraze oarecum dispărute de pe scena publică revin, iredentism, unguri, atei, credem(aici au reuşit le coup de coeur…toţi cred că vor reuşi dar nici unul nu ştie cum).

        Mă miră şi mai mult cum generozitatea intelectualilor nu a fost materializată în biblioteci cu cărţi diverse în micile comunităţi defavorizate din mediul rural. Pentru simplul motiv că se consideră cartea obiect de colecţie individual şi nu un obiect de împărăşire colectivă a experienţei intelectuale. Mă întreb, aveam o societate mai bună dacă în fiecare sătuc din România o biblioteca extraşcolară finanţată şi creată din efortul individuale ar fi fost accesibilă fiecărui copil..? În opinia mea da.

  5. Intr-adevar, disecarea discursului cuiva este periculoasa, si-mi displace si mie tendinta de a comenta in exces la subsol cate o fraza decupata din articolul cuiva.

    Totusi, chestiunile exprimate punctual (e.g. comentariul respectiv de pe Facebook) pot fi ridicate punctual, si trebuie explicate punctual de autor.

    In cazul de fata, dl Ciucu poate a exagerat sarind ca ars pentru „libertatea de constiinta” de parca Papahagi ar fi vreun Osama, dar si acesta a exagerat lansandu-se in diatribe in locul unei simple explicatii.

  6. Infierarea altora spre propria glorie si dispretul pentru altii ignora un adevar, valoarea este pretutindeni, si in toti oamenii, pana la ultimul, pe care numai vanitatea ne ingaduie sa-l punem mai prejos de altii. In loc sa cautam valoarea altora cautam propria superioritate.

    Reconversia la respect, reconversia la eleganta intelectuala, poate sunt incompatibile cu purtatorii de bocanci mentali, dar mai degraba fie suntem incapabili, fie, mai grav, nu ne-am straduit destul sa-i descaltam. Si inainte de toate noi trebuie sa fim mereu atenti sa ne fi descaltat, in mod special cand vrem sa se descalte si altii.

    E greu sa se dezbata idei intre puscaturi retorice. Asteptam sa treaca alegerile, deocamdata circul este in oras, si nu se mai aude nimic altceva. „I-am zis-o” e la putere in limbajul de azi. Ma intreb cati realizeaza ce nivel de permeabilitate au la slogane, si daca fac deosebirea intre argumentatia rationala si cea electorala. Ma intreb cati intelectuali realizeaza ca pasiunea le-a intunecat mintile spre orbire irationala si pretentii divine de dreptate absoluta.

    • Total de acord. Vă mulțumesc fiindcă ceea ce scrieți mă descarcă probabil de multe clarificări pe care unii interlocutori le cer. Cu toată stima

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Borza
Sorin Borza
Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro