John Gray este un important filosof politic, admirabil critic cultural și un intelectual public nonconformist. Este adversarul oricărei dogme, un distrugător de mituri întotdeauna pregătit să sfideze idolii tribului, indiferent de cât de dezamăgitor ar putea acest lucru să fie pentru cei care caută răspunsuri imediate la întrebări fundamentale. Ultima sa carte este simultan edificatoare și binevenită. Ea continuă atacul lui Gray împotriva erorilor modernității, printre care se află și mitul progresului ca dezvoltare lineară de la simplu la complex și, într-un mod moralizator, de la rău la bine. Gray vede progresul drept un anestezic intelectual, echivalentul prozacului, care are rolul de a ne domoli frustrările, anxietățile și fricile. El identifică această fascinație cu progresul în majoritatea meta-narațiunilor modernității, de la liberalism la socialismul timpuriu, la marxism, bolșevism și progeniturile lor.
Certitudinea că progresul este ineluctabil, inexorabil și ireversibil ne face orbi la efectele secundare mai întunecate ale aventurii modernității: explozii sălbatice de intoleranță, discriminare, persecuții și genocid, asalturi iraționale asupra naturii. Mitul progresului este intim legat de divinizarea viitorului și de încercările de a evita orice formă de autoevaluare: „dintre multele beneficii ale credinței în progres, cel mai important ar putea fi acela că previne excesul de autocunoaștere“ (p. 4). Romancierul francez Émile Zola, exemplul paradigmatic al intelectualului angajat, a scris: „Cred că viitorul umanității depinde de progresul rațiunii prin știință“. Scriitorul rus Osip Mandelstam a avut o percepție complet diferită asupra istoriei atunci când a mărturisit soției că, la vârsta de cinci ani, atunci când a auzit pentru prima oară cuvântul progres, a început imediat să plângă. Progresul este o iluzie contagioasă, dar această subjugare este exact ceea ce cel care crede în ea refuză să admită: „Pentru cei care trăiesc în mit, acesta pare un fapt aprioric. Progresul uman intră într-o asemenea categorie de fapte. Dacă îl accepți ai un rol în marele marș al umanității. Desigur, umanitatea nu mărșăluiește niciunde. «Umanitatea» este o ficțiune formată din miliarde de indivizi, iar pentru fiecare în parte viața are un caracter final și singular“ (pp. 6-7).
Credința de neclintit în progres este profund legată de convingerea fermă că știința este, într-un fel sau altul, capabilă să îmbunătățească viața umană. În mod evident, există realizări tehnologice care nu pot fi negate, dar ne diminuează ele oare angoasele esențiale? Nu a fost știința implicată în planul abominabil al naziștilor de a impune o comunitate rasială purificată de pretinși agenți poluanți? Nu a fost „marele experiment“ stalinist înrădăcinat în exaltarea prometeică a tehnologiei?
Din anumite puncte de vedere, mare parte din critica lui Gray a moștenirii Iluminismului, atât de profund inserat în fondul mediului nostru spiritual, este similară cu reacția conservatoare la fantasma dezvoltării continue către o comunitate pacificată și armonioasă. Gray nu este nici conservator, nici pesimist, dar este ceva spenglerian în viziunea sa asupra civilizației noastre drept lipsită de suflet și de sens, cel puțin pe termen lung. În aceeași direcție, demonstrația sa despre lipsa de sens a oricărei teorii care declară sfârșitul istoriei, indiferent dacă este inspirată de Hegel, Marx, moștenitorul lor ruso-francez Alexandre Kojève sau teoreticianul american straussian Francis Fukuyama, este relevantă pentru înțelegerea tumultului global de după Războiul Rece. De fapt, departe de a fi dus la apariția unui echilibru democratic în care valorile liberale provoacă un febril entuziasm în toată lumea, prăbușirea blocului sovietic a provocat noi forme de malaise, perplexitate și de confuzie. Aceasta nu înseamnă că neg importanța istorică a revoluțiilor din 1989-1991, ci doar că accentuez, împreună cu Gray, necesitatea de a evita orice tentație teleologică. Deconstrucția progresului drept fantasmă redemptivă, făcută de Gray, nu este o invitație la fatalism, ci un apel la luciditate și la rezistență în raport cu cântecele de sirenă ale sistemelor ideologice.
În demonstrația sa, Gray apelează mai mult la literatură decât la tratate de filosofie politică. Unul dintre autorii săi favoriți este Arthur Koestler, romancierul și gânditorul nonconformist central-european paradigmatic, care deseori și-a exprimat disprețul pentru orice încercare grandioasă de a optimiza condiția umană: „Koestler a înțeles un fapt pe care melioriștii liberali au refuzat să-l confrunte: progresul gradual este imposibil. Când iluzia ameliorării graduale a fost obliterată de realitate, el, împreună cu mulți din generația sa, a ajuns la concluzia conform căreia catastrofele sunt parte integrantă a evoluției umane“ (p. 32). Cu alte cuvinte, nu există un drum facil, lipsit de durere, către o lume mai vrednică – dezastrele și cataclismele sunt intrinseci destinului nostru. Koestler nu a fost singurul care a avut o astfel de viziune melancolică asupra istoriei și politicii. Gray analizează intuițiile unor autori precum Joseph Conrad, Sigmund Freud, T.E. Hulme, Joseph Roth, Stefan Zweig, Curzio Malaparte, George Orwell, Samuel Beckett, Wallace Stevens și Jorge Luis Borges. Toți au avut în comun conștiința dezrădăcinării existențiale, a pribegiei, a angoasei, solitudinii și stranietății. Toți au avut rezerve privind soliditatea construcției democratice a societăților moderne. Toți au fost conștienți de fragilitatea umanismului: „Farmecul modului de viață liberal constă în faptul că permite majorității oamenilor să renunțe inconștient la propria libertate. Permițând majorității umanității să își imagineze că sunt pești zburători, când, de fapt, ei își petrec viețile sub valuri, civilizația liberală se întemeiază pe un vis“ (p. 62).
Volumul lui Gray este simultan un diagnostic și un avertisment. El vede similitudini între anii ‘30 și primii ani ai secolului XXI, semnalând dislocarea globală, xenofobia în ascensiune, demagogia populistă. Filosoful refuză să propună o soluție. El semnalează abisul, își avertizează semenii asupra pericolelor și respinge orice determinism predictiv. Precum Koestler, el pare o Casandra. Depinde de noi să ascultăm sau să ignorăm acest mesaj. Vom accepta această provocare îngrijorătoare sau vom persevera în negare facilă și reverii utopice, confirmând astfel convingerea tristă a lui Gray: „Căutarea tăcerii pare să fie o activitate specific umană. Alte animale fug de zgomot, dar este zgomotul făcut de alții cel pe care încearcă să îl evite. Numai oamenii vor să amuțească larma propriilor minți“ (p. 157).
Traducere de BOGDAN C. IACOB, după International Affairs, vol. 89, no. 6 (November 2013).
JOHN GRAY – The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths (London, Allen Lane, 2013)
Recenzia de mai sus a aparut in editia scrisa a revistei 22:
Thomas Nagel a scris si el o prefata:interesanta:
http://www.nytimes.com/2013/07/07/books/review/john-grays-silence-of-animals.html?_r=0
nu stiu, de data asta nu prea ma aflu in acord cu unele din ideile exprimate. De exemplu, ca nazismul se baza pe „stiinta”. Rasismul (ce a fost insotit de o salbaticie cumplita distructiva de valori, negatoare a intregii civilizatii europene) pe care-l exaltau avea zero baza stiintifica. De acord ca stalinismul exalta tehnologia (era acolo vorba de un cosmar nu de un vis) dar, in acelasi timp, cum am citit chiar in articolele Dumneavoastra, savantii rusi, ca sa incerc sa concentrez intr-o fraza, erau umiliti de politic (doresc sa vind castraveti gradinarului :) )..
Da, daca „progresul” ca si concept contine latent o capacitate de aglutinare a unor forte totalitare si poate deveni o arma anti-om de acord cu ce inteleg eu ca spune Gray, ca mai bine sa ne gindim la indivizi si sa lasam in pace proiectele care par sa-i transceanda…dar in acelasi timp nici nu doresc sa parasesc ideea de „umanitate”, de societate umana care spune mereu alta poveste, a timpului prezent desigur, dar care contine vremurile si visurile trecute.. .Ideea de societate umana unde unele lucruri sint ceva mai bune ca in trecut: rascoala lui Spartacus (prima rascoala retinuta ca lupta pentru libertate si dreptate), disparitia iobagiei, disparitia sclaviei (Wilberforce), lupta pentru drepturile omului, Franta lui 1789, freedom of speech si cite si mai cite…Nu le-as arunca down the drain ca si cum n-ar avea nici o valoare. Daca nu exista asa, un fel de mic proiect in care oamenii vor un anumit bine general atunci aia nu stiu cite miliarde de indivizi sint asa, intr-un fel de miscare browniana cu nimic mai breji decit, sa zicem, niste ameobe (cum s-a exprimat cineva).
Nu inteleg ce este cu moda asta contra Iluminismului. Nu au fost ei aceia care au dorit educatie pentru oameni in general si nu numai pentru cei cu mijloace? Citesc acum (ce-i drept, printre picaturi) o carte foarte placuta, de John Cottingham dedicata lui Descartes, Spinoza si Leibniz.
Si ultimul lucru. Din copilarie am retinut ca fiind un citat din Oscar Wilde „nemultumirea e un factor de progres, Daca am fi fost multumiti, am trai si acum in pesteri”. Cred ca unele lucruri ramin dobindite, ramin castigate daca dorim.
Intrebarile Dvs sunt cat se poate de binevenite si pertinente. Important este ca o carte precum aceasta ne provoaca, ne incita, ne pune pe ganduri. Iluminismul nu a fost un proiect omogen. A existat un Iluminism francez (el insusi eterogen) si unul scotian, german etc A aparut recent in romaneste „Dialectica Iluminismului” de Adorno si Horkheimer, o carte fundamentala pe subiect. De asemenea, recomand scrierile lui Jonathan Israel.
http://press.princeton.edu/titles/9011.html
Multumesc Domnule Profesor, le voi cauta.
Foarte instructiva lectura pentru necunoscatori ca mine si incitatoare la gindire pentru specialisti.
Desi democratia este cel mai mic rau cu totii continuam sa o aparam cu fanatism si sa trecem cu vedere imperfectiunile si mai ales usurinta cu care este manipulata si cutotii ne lasam ipnotizati de sarlatani care manevreaza democratia.
Nimeni nu admite ca traieste int-ro simulare a emocratiei si o folosire a conceptului in scop distructiv.
Cu toti preaslavim democratia si nu dorim sa perfectionam nimic si pe deasupra mai folosim si limba de lemn pentru a declara in slogane:
-Azi sunt alegeri este o sarbatoare a democratiei, vocea poporului se face auzita !
Poporul doreste progres nu intoarcerea cu deceniii in urma …
Un om simplu imi spunea cum inainte de primul vot a fost atentionat de bunicul fost partizan comunist:
-Fii atenet cum tii arma si cum o foloseti !
Fostul luptator considera votul ca fiind o arma cae putea sa fie indreptata impotritva dusmanului dar care folosita gresit putea sa raneasca pe utilizator.
VOtul este o imputernicire in alb si inca una periculoasa.La baza lui nu se afla nici un contract civil si nici social iar cistigatorul poate sa actioneze impotriva votantilor fara ca nimeni sa-l traga la raspundere.
In fapt cel ales nu are o legitimitate legala ci se foloseste de o stratagema iluzorie si anume ca el reprezinta vointa poporului.
In fapt el fura o imputernicire in alb.
Este o diferenta intre votul in antichitate si accesiunea la functii publice care de multe ori se efectua prin tragere la sorti si votul de azi.
Nimeni nu vrea sa introduca un contract intre votanti si candidat.
Aceasta se poate realiza la nivelul partidelor catre trimit candidati.
Daca vedeti un primar care in contractul cu alegatorii a scirs ca nu va taia nici un pom din parc si el taie tot parcul pentru binele majoritatii atunci acel primar poate fi susendat si demis prin vot.
La fel se poate aplica si in parlament pentru deputati.
A scris ca va salva o padure si voteaza ca ea sa fie taiata, atunci se supenda si in circumscriptie se supune la vot mentinerea sau demiterea.
Dar noi nu numai ca suntem fuduli de inalta democratiei pura si supeperfecta.
Sincerele mele felicitări pentru analiză!!!!!!!!!!!!
De cealalta parte a baricadei par sa fie carti gen the better angels of our nature a lui steven pinker http://en.m.wikipedia.org/wiki/The_Better_Angels_of_Our_Nature pe care gray incearca sa o desfiinteze aici (neconvingator dupa parerea mea) http://www.prospectmagazine.co.uk/magazine/john-gray-steven-pinker-violence-review/#.Up-kxjwZ62c Sunt curios care este parerea dumneavoastra, domnule profesor, cu privire la declinul violentei si daca asta inseamna sau nu progres. Eu votez cu pinker.
Va multumesc, voi citi ce mi-ati trimis aici. Ma voi gandi, nu pot sa dau un raspuns in graba. Ganduri bune.
„Toți au avut în comun conștiința dezrădăcinării existențiale, a pribegiei, a angoasei, solitudinii și stranietății.”
Nu toti, domnule profesor, doar cei care adoptasera o paradigma a imuabilitatii preceptelor „eterne” infuzate de religie. Pentru ceilalti, cei care vor si pot sa inteleaga, apare o unica sciziune existentiala: aceea ca sunt nevoiti sa inteleaga ca nu vor intelege niciodata.
Dar asta este deja o alta discutie: sa stii ca nu stii, si ca nu nici vei sti vreodata. Dar mai ales, sa te impaci cu asta!
Nu stiu, gandititi-va la Stefan Zweig si la solutia sa disperata, sinuciderea. La fel, Josef Roth. Koestler s-a sinucis.S-a sinucis si Walter Benjamin. Le lipsea reazimul despre care vorbiti? Poate. Dar, neindoios, atingeti o tema nevralgica. Ganduri bune.
Problema asta cu sinuciderea ca soluție mă face să-mi reformulez comentariul încă îaninte de a-l scrie. O persoană care se sinucide nu este o persoană normală, perfect funcțională. Este o persoană cu probleme psihiatrice și nu trebuie luată drept referință pentru nimic.Ceea ce scrie o astfel de persoană este atrăgător, dar tocmai problemele sale psihiatrice o fac să scrie atrăgător. Însă scrierile sale sunt fără acoperire în realitate.
Și-aici mă întorc la ce intenționam să scriu inițial. Intelectualii care vor să schimbe lumea ignoră psihologia. Care e o știință nouă, mai nouă decât Marx (care astfel are o scuză) dar nu mai nouă decât John Gray (care astfel nu mai are nici o scuză). Nu se poate schimba lumea în orice direcție ar dori un intelectual, așa cum nu se poate crea o roată pătrată. Roata are un scop și roata pătrată este chiar împotriva acestui scop. La fel a fost și comunismul, o roată pătrată.
Cât despre dorința de progres, aceasta este parte din însăși natura umană, orice individ normal își dorește să progreseze, să evolueze. Chiar și atunci când dorința asta se manifestă naiv și ridicol, de genul ”vreau o mașină mai mare” sau ”vreau o soție mai tânără”. Progresul a existat și după Războiul Rece, tocmai prin faptul că s-a democratizat accesul la tehnologie pentru masele largi. Segmentul cel mai avansat al societății occidentale avea telefoane mobile și Internet și în timpul Războiului Rece, dar abia după încheierea lui tehnologiile au fost disponibile pentru toată lumea și pentru oricine.
Știința nu a fost ”implicată” nici în nazism, nici în comunism. A fost doar folosită, așa cum putem folosi dinamita pentru a arunca în aer o clădire plină de oameni, în loc să o folosim pentru a construi tuneluri prin munți. Nazismul și stalinismul au fost ”experimente” ale unor psihopați care încercau să schimbe lumea într-un mod complet diferit de direcția în care s-ar fi îndreptat ea natural. Dar astăzi avem psihologia, așa că nu mai avem nicio scuză. Azi ar trebui să înțelegem cum se comportă omul și ce-și dorește.
Sa inteleg ca exista si o alternativa a progresului? ” Celora care cred ca educatia este scumpa le propun sa incerce contrariu..” nu mai tin minte de unde e citatul si daca l-am dat exact dar cam asta era esenta.Da ,progresul este anxioliticul zilelor noastre, dar nu cred ca stagnarea sau regresul ar rezolva ceva, dinpotriva ar accentua toate tensiunile despre care se vorbeste.
excelenta postare si excellent rationament.
Nu despre asta este vorba în acest articol, ci despre necesitatea de a ne defini câteva concepte cu care operăm în viaţa de fiecare zi, despre necesitatea de a ne întreba CE ESTE; DE FAPT; PROGRESUL?
Pentru că, de prea multe ori, ni se oferă doar schimbări de dragul schimbării, iar sub ambalajul frumos poleit, cu fundiţă roşie şi cu eticheta „PROGRES” ni se oferă, de fapt, regresul!
Şi ar trebui să ne întrebâm şi cui foloseşte asta!
Oricum, majoritatea înţelege prin progres că o să fie bine şi la vară cald, iar la următoarele alegeri se vor da mici şi bere. Din ce carne sunt făcuţi micii ăia, ce mai contează?
Progresul ca si declinul nu sunt concepte istorice ci ideologice. S’a omorat si in numele progresului si in numele declinului. Liberalii si progresistii in general omoara in numele progresului, ei ii omoara pe cei retrograzi. Conservatorii si traditionalistii in general omoara in numele valorilor, trasaturilor, culturii (care trebuie conservate), si ei ii omoara pe cosmopoliti. Cert e ca e un razboi surd in care toata lumea nu se da in laturi de la nimic… Cert este ca nici unul nici altul nu are dreptate.
Orice progres inseamna si un declin. Progresul si declinul convietuiesc impreuna in mintea noastra. In realitate… noi vedeam realitatea asa cum o dorim, realitatea ca progres sau ca declin. Cei la putere o vad ca progres si cei in opozitie o vad ca declin de regula. Dar asta e doar un caz particular. Depinde si de modul in care intriga este urzita si natura personajelor principale.
Si am observat ca fiecare ideologie este extrem de eficienta in opozitie dar cand ajunge la putere… nu tine de foame. Remarcabil insa este cum lichelele se folosesc de ideologie pentru a accede la putere. Asta pentru ca desi ideologia vorbeste de valori si principii nu le si aplica.
Era o expresie a lui Oscar Wilde care spunea ca „daca vrei sa afli ce gandeste cu adevarat o femeie, lucru de altfel intotdeauna primejdios, priveste’o nu o asculta”. Nu e cazul aici sa vorbim despre parerea lui O. Wilde despre femei dar nu pot sa nu observ cat de potrivita este expresia in cazul ideologiei. O ideologie trebuie privita pentru a fi inteleasa. Ritualuri, iconografie, literatura, &c. Daca o asculti iti poti pierde mintile. Si aici intervine arta… care e asemeni scutului lui Perseu in fata Medusei. Prin ea poti vedea Medusa…
Lumea romaneasca este pierduta in limbo. Ma uitam daunazi la Gaudeamul… targ de carte de invatatura… cam cate titluri erau din zona ezoterica. Iar editurile universitare… care ar fi trebuit sa fie primadone cumva… erau undeva ascunse sub un nume de consortiu. O lume care si’a pierdut puterea creativa, care nu mai intelege nimic din lumea in care traieste si nici din viitorul la care aspira. Micile intrigi sunt de maidan, publicul e pervertit si smintit, autorii lipsa. Adevarul e ca aia care au burta plina au ceva mai bun de facut, ceilalti care se zbat in grijile cotidiene nu au timp de satisfactii ce par frivole cand nu ai ce manca (tot asa: progres vs. declin, conteaza de unde privesti).
Sa cumperi carti… a devenit un lux din care marii oligarhi ai spatiului public trag spuza pe turta lor. Cartile au devenit un obiect de lux, de prestigiu, un obiect estetic (se dau acum cadou de Sf. Nicolae sau Mos Craciun carti frumoase cu poze). Se ia la culoare. Dovada: uitati’va la revistele romanesti ‘de specialitate’. Care dintre ele ar putea fi citata intr’un argument pe un anume subiect ? Ele apar numai pentru ca autorii lor sa primeasca niste puncte … un bordel curat. Iar de vandut… Doamne fereste. As zice ca este un declin. Dar apoi daca ma uit pe google map si ma uit la vilele din Baneasa (uitati’va! este remarcabil cum stau piscinele „precum carnatii in galantar” cum ar fi spus Hrusciov) imi dau seama ca altii sunt in plin progres.
Azi dimineata tocmai citeam ca o patachina va avea o noua emisiune si va castiga cam 16.000E/luna. Asta da progres! In tot acest timp orice este cumva harnic si silitor… este lipsit de orice speranta, este umilit la fiecare pas de cei care impusca banul la colt de strada. John Gray zice acolo bine despre ‘distrugerea profesiilor’. Dar asta functioneaza nu numai in cazul proletariatului… ci in cazul tuturor. „Money makes the wold turn around” vorba unui cantec care imi vine in minte. Si cu cat confuzia va fi mai pare cu atat violenta va fi mai tiranica. Zicea o data Huxley ca „e mai bine sa gasesti chiar si calea gresita decat sa fii cu desavarsire pierdut”. Or, toata aceasta lume pierduta va gasi o data o cale si cand se vor napusti toti asupra ei… Doamne feri! Se vor transforma iar toti in rinoceri si vor calca totul in picioare.
Dealtfel… antropofilia nu prea mai are cautare. In Planeta maimutelor cimpanzeii sunt cei care merita atributele pana mai dauzazi rezervate omului: curaj, sacrificiu, constiinta, libertate, &c. In Avatar nu mai vorbesc… omul respectiv renunta in final la calitatea sa umana si devine… altceva. Si exemplele pot continua. Cu alte cuvinte nici oamenii nu se mai iubesc pe sine, se dezumanizeaza treptat. Si o data dezumanizata victima, crima devine omor. De fiecare data insa cineva poate vorbi si de un progres. Poate evoluam si nu stim. Asa gandea si ultimul neanderthalian… ca este un declin al oamenilor… :-)
Superb spus – în linii mari. pentru că nu pot fi de acord cu „poate că evoluăm şi nu ştim”. Din păcate, NU evoluăm!
Daca e sa vorbim de Congo…
„In setting his tale in the Congo, where he had observed the effects of Belgian imperialism at first hand when he visited the country in 1890 to take command of a river steamer, Conrad was making use of a change he had himself undergone. Arriving with the conviction that he was a civilized human being, he realized what in fact he had been: ‘Before the Congo, I was just a mere animal.’ The animal to which Conrad refers was European humanity, which caused the deaths of millions of human beings in the Congo.” (John Gray, The silance of animals).
si azi… BSG (Beny Steinmetz Group) este implicat in incidente sangeroase in acelasi Congo… tot acolo!… ca si in Guinea .. crima si coruptie… in vreme ce umanitatea tace, rabda lașă acesti tycoons nestapaniti.
„When Kayerts and his companion ventured into the Congo the aliens they met were not the indigenous inhabitants but themselves […] They cannot endure the silence into which they have come”
Si lumea totusi indura aceasta tacere dezumaninzanta, umilitoare, inrobitoare. EI indura acesti rechini numiti investitori strategici care lasa numai desert si sange in spatele lor. Dl. Beny Steinmetz a mirosit profitul si in Romania si a inverstit in Golden Corporation Rosia Montana. Beny Steinmetz a mirosit lacomia politicenilor romani, a inteles ca e rost de facut multi bani. In perioada administratiei d-lui Videanu… a inceput o afacere imobiliara de proportii in Bucuresti care nu s’a mai realizat… a fost probabil deschiderea usii. Pentru ca mai apoi sa pluseze in Gold Corporation.
Era parca un cantec pe vremea d-lui Adrian Nastase cum ca plecam in Congo… ironia destinului? sau… ? Si inca tacem ! Tacem ca animalele sub bici. Punem capul in pamant si tragem hardughia in folosul unora care s’au imbuibat mai mult de cat ii tin nadragii.
Sensul progresului in tara asta este dat de aparatia unei opinii publice, a unor oameni liberi care sa spuna adevarul, adevarul cu orice pret… chiar si cand e vorba de simpatii doctrinare. Zic doctrinare… pentru ca in tara asta nu exista simpatie politica… adica exista dar e bazata pe interes personal.
Tot despre tacere… sau mai bine spune despre ruperea tacerii este o carte pe care o recomand:
Mihai Goțiu, Afacerea Rosia Montana, (Cluj: Tact, 2013). Citit in paralel cu John Gray… merita.
Cum ziceam mai demult… nu este vorba despre aur ci despre umanitatea noastra.