Un nou 1 Decembrie

Dl. prof.univ. dr. Ioan -Aurel Pop, academician și rector al Universității “Babeș-Bolyai”, scria într-una dintre cărțile sale (“Românii și România- O scurtă istorie”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998) următoarele:

“Românii și-au făcut istoria cum s-au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură, imaculată, dar nici oribilă și plină de dezastre. A fost ca viața, fiindcă istoria înseamnă viață.”

Desigur, nu întotdeauna românii au fost autorii propriei lor istorii. De pildă, cei patruzecișicinci de ani de comunism nu au fost în nici un caz rodul voinței sau priceperii ori nepriceperii noastre, drepturile de autor pentru dezastrul roșu aparținând integral tancurilor sovietice care ne-au invadat țara ca urmare a unor împărțeli cu care poporul nostru nu a avut nimic în comun, dar și a complicităților cu un minuscule partid de esență bolșevică ce până în august 1944 s-a aflat în ilegalitate tocmai fiindcă a vrut răul României. Moscova și împărțelile mai marilor lumii au ajutat respectivul partid să își pună în practică răul planificat încă din 1921, între anii 1945 și 1989.

Au existat însă, fără doar și poate, în istoria noastră și momente în care conjuncturile favorabile internaționale au fost intelligent folosite. Atunci înalte aspirații au fost puse în practică, iar rezultatele au fost nu doar fructuoase, ci și durabile. Un astfel de rezultat este Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Unirea nu a fost, așa cum bine observă profesorul Lucian Boia într-una dintre cele mai contoversate cărți ale domniei sale (“Primul război mondial- Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, EdituraHumanitas, București, 2014), o idee reluate în cea mai recntă carte intitulată “ În jurul Marii Uniri de la 1918- Națiuni, frontiere, minorități”, Editura Humanitas, București, 2017), rezultatul unui referendum la care ar fi urmat să participle toți locuitorii Ardealului.Unirea a fost decisă de Marea Adunare Națională, un for reprezentativ, format din delegați și lideri politici, dar e mai mult ca sigur că, și dacă acel referendum ar fi avut loc, rezultatele sale ar fi încuviințat și întărit hotărărea Adunării. Nu neapărat în virtutea unor priorități de ordin istoric, nu obligatoriu în temeiurile drepturilor primului venit pe un anumit teritoriu. Nu pentru că odinioară au trăit pe acel teritoriu daci și romani atât de multi nstrumentalizați înanii naționalismului comunist de tip ceaușist de PCR și de istoricii săi de serviciu. Ci pentru simplul motiv că românii reprezentau mai mult din jumătatea populaţiei Transilvaniei, erau așadar majoritari, însemnau 53, 8% dintre locuitori, potrivit recensământului din 1910. Dar și fiindcă primele lor dorințe, acelea ce vizau restaurarea autonomiei Transilvaniei și obținerea deplinei egalități de drepturi în interiorul Ungariei, au fost în așa fel orientate de câțiva lideri responsabili, boieri nu neapărat de origine, ci “de suflet și de mentalitate”, cum îi numea undeva regretatul istoric Vlad Georgescu, lideri ce își însoțeau curajul politic cu o de nimic știrbită calitate morală, încât Unirea să fie un act firesc.
La loc de frunte s-a aflat Iuliu Maniu, cel ucis în închisorile comuniste pentru vina de a a nu fi urmărit “decât ridicarea spirituală și eliberarea poporului său, iar instrumentele pe care le-a folosit în această luptă au fost școala, biserica și politica”, după cum scria ziaristul american Reuben H. Markham, citat de Doina Alexandru în prefața “Jurnalului interzis” al lui Corneliu Coposu, în urmă cu vreo doi apărut la editura bucureșteană “Vremea”.Un Jurnal în care marele artizan al Unirii este personajul principal. Și dacă are dreptate academicianul Ioan-Aurel Pop când scrie că “istoria înseamnă viață”, atunci trebuie spus că Iuliu Maniu și-a dat viața pentru a face istorie.

Istoria făcută de el și de prietenii lui politici la 1 Decembrie 1918 și-a dovedit nu numai utilitatea, ci și durabilitatea. Căci, dacă punem la o parte pierderile teritoriale suferite ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, România e singura țară ce și-a păstrat configurația dorită ș iconsfințită la 1 Decembrie 1918 și de Tratatul de pace de la Versailles.

Unirea Transilvaniei cu România a fost, după cum spuneam, consecința faptului că majoritatea populației din Ardeal era una românească. Însă făuritorii Unirii, oamenii politici de la 1918 în frunte cu Iuliu Maniu, s-au gândit și la minorități, iarMarea Adunare Națională le-a consfințit drepturile prin formula „deplină libertate națională pentru toate minoritățile conlocuitoare. ”Tratatul de pace de la Paris a fost ceva mai puțin generos, dar drepturile garantate minorităților în România interbelică, atâta vreme cât țara a evoluat pe coordonatele democrației, au fost foarte extinse.
Din 1990 încoace, 1 Decembrie este Ziua Națională a României. O zi națională pe care nici conducătorii țării, dar nici românii nu au știut întotdeauna să o sărbătorească așa cum s-ar fi cuvenit. În primul rând fiindcă prea adesea țara a fost dezbinată. Iar dezbinarea s-a văzut încă de la primul 1 Decembrie Zi națională, când urmașul arhitectului Unirii, regretatul Corneliu Coposu, a fost rușinos huiduit de o mulțime dirijată de liderii FSN, în frunte cu Ion Iliescu și cu Petre Roman.

Profesioniștii dezbinării își fac conștiincios treaba și astăzi. Profită de naivități reale sau conjuncturale, de slaba pregătire a guvernanților, e diletantismul istoric, de confuzii. Inventează primejdii, capcane, reactivează elementele nocive ale național-comunismului. Păcat și îngrijorător deopotrivă din perspectiva a ceea ce ar urma să fie Anul Centenarului. Nu se poate, de pildă, să nu privești cu îngrijorare faptul că iarăși guvernul iliberal al lui Orbán a ordonat reprezentanților săi diplomatici din întreaga Europă să nu participe la nici o manifestare prilejuită de Ziua Națională a României. Budapesta își poate permite toate aceste ofense și fiindcă la București își consumă bătrânețile un slab și ineficient ministru de Externe.