Un nou jurnal de premiere

1.În extincție

În ultimii 25-30 de ani, literatura dramatică scrisă de Ödön von Horváth este relativ des reprezentată pe scenele din România. Fie ele de limba română sau maghiară. 

Probabil că meritul de deschizător de drumuri îi revine regizorului Bocsárdi László care a montat de vreo trei ori, fie în maghiară, fie în română,  cea mai cunoscută și, după părerea mea, cea mai frumoasă piesă a dramaturgului- e vorba despre Kasimir și Karoline– ca și Ce face Congresul. Bocsárdi a fost, într-o vreme, urmat îndeaproape de Anca Bradu care a regizat două spectacole în cheie apăsat expresionistă. Primul cu Povestiri din pădurea vieneză, la Teatrul Național din Cluj-Napoca, cel de-al doilea cu deja pomenita Kasimir și Karoline la Teatrul Szigligeti din Oradea. Povestiri din pădurea vieneză s-a jucat și la Secția maghiară a, pe atunci, Teatrului de Stat din Oradea într-un spectacol cam fără istorie regizat de Dézsi Szilárd. Și iată că acum Kasimir și Karoline, piesă scrisă în 1932, intră și în repertoriul Trupei Harag György  a Teatrului de Nord din Satu Mare, grație montării realizate acolo de regizorul Botos Bálint. Care optează pentru o formulă muzicalizată (melodiile sunt compuse de Bakk Dávid László) și sunt cântate majoritar în limba engleză, ca și în germană și italiană de Bodea Gál Tibor (foarte bun)  și de Alexa István.

Decizia regizorului mi se pare a fi justificată. Mai întâi fiindcă toată povestea se petrece în perioada sărbătoresc-carnavalescă a Oktorbefest-ului, în al doilea rând deoarece autorul piesei a fost ceea ce se cheamă un cetățean al lumii. S-a născut la Fiume, oraș care se afla în componența Imperiului Austro-Ungar, a trăit la Berlin și la Viena, pare-se că a ajuns și în Statele Unite, iar decesul lui prematur a intervenit în 1938, în Capitala Franței. Unde mai pui și că muzicalul prinde la public. Iar după ce Andrei Șerban a montat la Satu Mare My Fair Lady, spectacol în care ariile erau interpretate în limba engleză, după ce tot în engleză erau cântate toate cele 17 cântece din playlistul spectacolului Mizantropul regizat de Sardar Tagirovski, s-ar putea spune că limba lui Shakespeare a devenit un fel de a doua modalitate de expresie lingvistică pentru componenții trupei sătmărene.

Istoria despărțirii dintre tânărul șomer de dată recentă Kasimir și tot mai frivola Karoline se petrece într-o duminică de Oktoberfest. Sărbătoare populară savurată de oamenii simpli care acum se amăgesc că le-ar fi mai bine permițându-și luxul observării de-a dreptul entuziaste a zborului zeppelinului, în anul 1932 încă o noutate, așadar, și o curiozitate, al încercării senzațiilor tari provocate de cele câteva minute petrecute într-un montagne russe ori al savurării unei înghețate.

Poveștii principale i se asociază aceea a unui alt cuplu în disoluție –cel format din micii infractori Merkl Franz și Ema- ca și aceea a falsei vedete Jantita, a  raporturilor cu puternice conotații sociale dintre consilierul Rauch, juristul Speer și croitorul Schürzinger ori cea a prostituției de mic calibru practicate de Eli și Maria. Ödön von Horváth a surprins în Kasimir și Karoline perioada de criză economică și socială care a premers venirea la putere a lui Hitler și, mai târziu, anexarea Austriei. Evenimente istorice care nu aveau cum să nu altereze calitatea raporturilor inter-umane și care determină și crizele acute de gelozie ale lui Kasimir, infidelitățile reale sau pretinse ale Karolinei, dorința ei de a o duce, prin compromis, ceva mai bine, și, în fine, despărțirea celor doi tineri.

Decorul spectacolului de la Trupa Harag György, decor conceput de Golicza Előd, e destul de simplu și de oarecare și se bazează preponderent pe virtuțile scenei turnante. Costumele create de Juli Luca Sára amplifică impresia de imprecizie temporală. Cum –necum, veștmintele purtate de Karoline, specifice anilor ’30, nu prea rimează întotdeauna cu acelea purtate de Kasimir, acestea trimițând  mai curând spre vremea anilor ‘50-60. Nu mi-e tocmai clar dacă respectiva indecizie este una voită,  impusă de ceea ce ar fi specificul mizanscenei. Care ar vrea să accentueze deficitul de morală pe care îl aduce cu ea orice fel de criză.  Nu știu nici dacă între cei doi interpreți ai rolurilor principale- Szabó János Szilárd și Keresztes Agnés s-a instituit toată chimia necesară. Parcă ceva nu merge, așa cum nu cred că e tocmai adecvată decizia de a începe spectacolul pe tonuri chiar atât de înalte. Celălalt cuplu- interpretat de Orbán Zsolt și Budisza Evelyn- mi se pare a fi funcționat ceva mai bine. Mi-a plăcut evoluția in aqua forte a lui Dioszégi Attila, secondat cum se cuvine de Nagy Orbán și de Gaál Gyula, am reținut evoluția actriței László Zita, inspirat distribuită în Juanita, socotesc că funcționează bine cuplul paramedic-medic căruia îi dau substanță actorii Frumen Gergö și Poszet Nándor ca și acela al ratatelor Eli (Laczkó Tekla) și Bandi Johanna (Mária). Are necesara eleganță Erdei Máté, în vreme ce Barbára Ádám, Graz Denisa, Vonház Ingrid, Vonház Erik, Balog Sándor, Boné Szabolcs, Fleisz Pátrik contribuie la colorit și atmosferă. Nu pot să înțeleg de ce nu ni s-a pus la dispoziție măcar o biată foaie pe care să găsim, fără prea mari eforturi, numele creatorilor spectacolului.       

Teatrul de Nord din Satu Mare- Trupei Harag György

KASIMIR ȘI KAROLINE de Ödön von Horváth

Regia: Botos Bálint

Dramaturgia: Sándor Júlia

Decorul: Golicza Előd

Costumele: Juli Luca Sára

Muzica: Bakk Dávid László

Coregrafia: Szabó Franciska

Cu: Szabó János Szilárd (Kasimir), Keresztes Agnés (Karoline), Dioszégi Attila (Rauch), Nagy Orbán (Speer), Bodea Gál Tibor (Crainicul), Orbán Zsolt (Merkl Franz), Budisza Evelyn (Ema), Gaál Gyula (Schürzinger), Erdei Maté (Johann), Laczkó Tekla (Eli), Bándi Johanna (Mária), László Zita (Juanita), Frumen Gergő (Paramedic), Poszet Nándor (Medic) și Barbára Ádám, Graz Denisa, Vonház Ingrid, Vonház Erik, Alexa István, Balog Sándor, Boné Szabolcs, Fleisz Pátrik

2.O cădere

O spun cu toată sinceritatea. De multă vreme, nu m-am plictisit atât de copios și atât de îndelung la Teatru așa cum mi s-a întâmplat în timpul celor două ore cât a durat spectacolul cu Alice în Țara Minunilor al Teatrului Szigligeti din Oradea.

Regretul e cu atât mai mare cu cât în distribuția spectacolului figurează actori importanți ai trupei care, în condiții normale, ar fi avut, indubitabil, capacitatea de a aduce pe scenă un spectacol viu, dinamic, de natură să intereseze o largă plajă de public. Și aceasta fiindcă celebra carte din 1865 a lui Lewis Carroll, carte precursoare a literaturii și suprarealiste, și absurde, transformată în scenariu dramatic,  ar avea cu asupra măsură toate datele de a reprezenta suportul unui spectacol care să intereseze.

Numai că, din păcate, celui al Teatrului orădean de limbă maghiară îi lipsesc cam tot ce am numit mai sus cu ajutorul sintagmei condiții normale.

Care ar fi fost ele? În primul rând, o adaptare inteligentă, profesionistă care trebuie să recunosc că nu e tocmai la îndemâna oricui. Textul lui Lewis Carroll nu e nici pe departe atât de simplu pe cât pare, are multiple nișe, niveluri de semnificație ce se transformă foarte adesea în capcane. În orice caz,  Alice în Țara Minunilor nu a fost nici măcar un singur moment  e măsura înzestrărilor precare ale celui sau celei care a făcut prezenta adaptare. Acesta oare să fie motivul pentru care despre identitatea adaptatorului  site-ul Teatrului păstrează un secret total? Despre caiet-program nici nu poate fi vorba, Secretariatul literar al instituției neobosindu-se nici măcar cu alcătuirea unei modeste liste de distribuție. Așa s-a întâmplat când am văzut eu spectacolul Și nu e pentru prima dată când se întâmplă acest lucru. Oare directoarea instituției care, din câte știu, este absolventă de Teatrologie și care ar fi trebuit să facă în timpul studenției măcar un curs, o lecție despre adjuvantele spectacologice ce părere are despre asta? Economii, Horatio, Horațio, economii! Menite să impresioneze comisiile de evaluare cărora puțin le pasă de pierderile spirituale. Aflăm doar că traducerea în limba maghiară ar fi fost făcută de Varró Zsuzsa și Varró Daniel. Nu ajunge! Nu ni se spune cui îi aparține traducerea supratitrării în limba română care nu e deloc proastă.

Adaptatorul enigmatic în colaborare cu regizorul- în cazul de față, Zsóter Sándor- ar fi avut misiunea de a identifica soluții în vederea unei transpuneri scenice uluitoare, plină de fantezie așa încât să facă din nenumăratele schimbări de situații, tot atâtea surprize de care are parte Alice. Și odată cu ea și cei aflați în sală,  În cursul călătoriei sale misterioase în Țara Minunilor, Alice se confruntă cu personaje fabuloase, comice, absurde, ea însăși fiind supusă unor miraculoase transformări. Începând cu cele ce țin de dimensiune. Alice devenind când mare, când mică. Nici vorbă despre așa ceva în spectacol. Nici vorbă despre fantezie. Ci doar despre o foarte puțin interesantă narațiune mult prea rar întreruptă de muzică și momente dansante. Și regizorul, și semnatara decorului (Ambrus Mária), unul oarecare care ba urcă, ba coboară și se învârte tot timpul, s-au bazat în exclusivitate pe virtuțile, multe-puține, ale scenei turnante. Scena se învârte, vedem un interior, instrumente muzicale, un wc, da, un wc, câteva costume (le-a creat Benedek Mari) mai degrabă oarecare, garnisite cu baloane. Și în tot timpul acesta  interpreta lui Alice spune un text, precar ilustrat de imagini frapante pe care se străduiesc să le facă cât de cât interesante, să le scoată din anonimat actorii. Nu ajunge!

Se vede de la o poștă că Alice în Țara Minunilor e o montare cu buget mic, fundamentată pe ideea merge și așa, mai șchiopătând, mai cu bunăvoință, mai fără vlagă, totul, dar absolut totul căzând în sarcina actorilor. Mulți dintre componenții distribuției, începând cu titulara rolului Alice, Trabalka Cecilia, continuând cu excelenta Tóth Túnde, cu Dimény Levente, cu Illyes Klaudia, cu Tőtős Adam (semnatarul unuia dintre puținele momente mai de Doamne-ajută din spectacol) cântă, dansează foarte bine. Numai că aici, așa cum spuneam,  cântecele sunt puține, muzica compusă de Lelkes Botond e departe de a avea virtuți demne de luat în seamă, Tóth Túnde, Nagy László Zsolt și Illyes Klaudia au parte de câteva arii, în vreme ce altminteri atât de muzicala Trabalka Cecilia este preponderent aflată în situația de a povesti. Adică de a înșirui cuvinte. Spectacolul începând cu stângul, cu o lungă, leneșă și leșioasă parte epică va continua tot astfel. În spațiul unui oarecare regizoral pe care degeaba se vor strădui să îl compenseze, alături de actorii numiți deja, Balogh Attila, Firtos Edit, Dimény Levente, Kocsis Gyula, Nagy László Zsolt și Szotyori József.

Tare mi-e teamă că am văzut ceva de genul Sauve qui peut!

Să ne mai mirăm atunci că mulți spectatori, fie ei mari sau mici, s-au plictisit și ei alături de mine, unii dintre ei adoptând soluția radicală de a părăsi sala de spectacol cu mult înainte de cântecul final și de mult prea generoasele aplauze? Deoarece tristul adevăr e că Alice în Țara Minunilor este la Teatrul Szigligeti din Oradea ceea ce se cheamă o cădere. 

Teatrul Szigligeti din Oradea

ALICE ÎN ȚARA MINUNILOR după Lewis Carrol

Traducerea: Varró Zsuzsa, Varró Dániel

Dramaturgia: Ungár Júlia

Regia: Zsóter Sándor

Decor: Ambrus Mária

Costume: Benedek Mari

Muzica: Lelkes Botond

Cu: Trabalka Cecilia (Alice), Balogh Attila (Iepurașul Alb), Firtos Edit (Șoarece, Regină), Dimény Levente (Omidă, Pălărier), Tóth Tünde  (Ducesă, Humpty Dumpy), Nagy László Zsolt (Dodo, Pisică, Fante), Illyés Klaudia (Papagal, Bucătăreasă, Doi), Tőtős Adam (Vultan, Lacheul, Pește, Iepure de Mare, Gâde, Falsa Broască Țestoasă), Kocsis Gyula (Rață, Lacheul Broască, Bursucel, Cinci), Szotyory József (Regele, Grifonul)