vineri, martie 29, 2024

Un Odysseus prea necumpătat sau arta limbajului frumos la Homer

Este fără doar și poate meritul celui ce-l citește pe Homer să se lase purtat de cuvintele, înțelesurile, alegoria, stilistica și rațiunea frumoasă a poetului care a educat o întreagă civilizație grecească! Căci fără de acesta, fără ale sale opere, Iliada și Odyseea, fără sculpturile sale literare plămădite în timpurile întunecate ale istoriei omului, cultura europeană nu ar fi simțit niciodată gustul utopiei, simțul pentru grandios, pentru o morală cuviincioasă și demnă de cinste, pentru adevărul istoric al celor întâmplate.

A noastră meditațiune va ține cont de următoarele criterii, acolo unde discursul poate să se exprime prin cele mai concrete idei, netulburate de unele detalii care țin ascultătorul într-o contemplare fără de concluzii. Astfel, excursul se va limita doar la demonstrarea că Homer, prin natura poemelor sale, exprimă nu doar un ideal în ansamblul verbal al personajelor, în natura vorbirii eroilor, dar însăși expunerea acestei facultăți înalte este văzută de poet drept o înzestrate, întâi de toate, naturală pentru om, și virtuoasă, apoi, pentru cel ce-și exersează cu dârz această capacitate divină.

În paralel cu exprimarea, statutul poetului denotă, pentru început, existența oricărei plămădiri verbale virtuoase, capabile să povestească și să discearnă adevărul faptelor din trecut. Poetul este un orator, întâi de toate, apoi un istoric care, prin aportul memoriei sale, povestește evenimentele eroice din trecutul uman. Inspirația este esența cântătorului de fapte, iar Muza este cea care asigură nu doar veridicitate spuselor poetului, ci și călăuzire înspre Adevăr, înspre realitatea evenimentelor cântate de aed. În Odyseea, Demodocus, poetul orb de la curtea regelui fenician Alcinou, este ascultat cu răbdare și luare-aminte de către mesenii adunați în jurul său. Cu fiecare vorbă adusă de acesta în prim-plan, cu fiecare cânt despre Războiul Troian amintit, prin vocea sa puternică, tot mai mult Odysseu se întristează; fiindcă primul îi oferă memoria celui din urmă, o memorie uitată, îngropată, odată cu acostarea eroului pe plaja fenicienilor. Ajuns la mal, el va fi dezbrăcat, lipsit de hainele expediției sale și de bunurile de care era înconjurat. Alegoria prezentă în Cântul al VIII-lea, din Odyseea, denotă nu doar o „dezbrăcare” materială, ci și spirituală, la nivelul memoriei, a conștiinței. Odată ajuns la Alcinou, memoria lui Odysseu este declanșată de Demodocus, care cântă mai multe fragmente din Războiul Troian. Iată, așadar, cum vorbele poetului, mlădioase, cuprinzătoare și veridice, atribuie amintire celui fără de ea, atribuie celui fără de cunoștințe trecutul lui, existența lui.

Însă poemul homeric pare să nu fie suficient. Natura poetului, și implicit al cântărilor sale care înfrumusețează discursul veridic, este prezentată de exponenții secolelor următoare care erau educați în spiritul lucrărilor sale. Platon, în Ion și Phaidros, definește inspirația poetică drept o influență din partea divinului, o extensie a puterii zeilor asupra aedului; sau un Proclus în comentariile sale cu privire la Republica lui Platon, vorbește despre un Homer, primitor de o misie divină, o însărcinare sacră care avea în vedere instruirea oamenilor întru adevăr și să le demonstreze, prin divin – prin cuvinte, fapte, virtuți umane – o mai mare perfecțiune umană.

Poetul inspirat nu mai este el însuși, el devine o extensie a sacrului, un element adiacent puterii zeilor; a sa conștiință este inserată într-o transă supranaturală. Iar cuvintele nu mai sunt ale sale, ci ale plămăditorilor lumii, aedul devenind un mijlocitor între profanul ascultător, fără de memorie – precum Odysseu – și sacrul veridic care rostește și include amintiri menite a-i determina pe martorii adunați în jurul exclamațiilor puternice ale poetului să-și conștientizeze propriul lor trecut. Astfel, prin graiul frumos, poetul nu doar posedă asertoricitatea spuselor sale în raport cu evenimentele cântate, ci și susținerea zeilor în a rosti adevărul cu privire la o faptă glorioasă dintr-un trecut demult uitat. Privită prin această oglindă, Iliada și Odyseea poate să reprezinte o inspirație poetică, o succesiune de vorbe cântate care determină ascultătorul să rememoreze o amintire colectivă, unitară, universală și totală a unui război care s-a întâmplat cu mii de ani în urmă. Consecința timpului continuu ne determină să privim azi cu o deosebită suspiciune descrierile fabuloase, natura, puterea și acțiunea zeilor și, chiar, însuși Războiul Troian. Săgețile de aur otrăvite trimise de Apollon asupra armiei aheene, visul cel fals al lui Zeus trimis lui Agamemnon, aparițiile zeilor pe câmpul de luptă, conflictul dintre Ahile și divinul râu Scamandros, contopirea dintre Hera și Zeus pe muntele Ida, și multe altele denotă pentru ochii contemporani nu doar o imposibilitate la nivel faptic, ci și o aberație care nu se putea întâmpla. Să fie, probabil, o neînțelegere la mijloc? Putem oare afirma o diferență la nivelul mentalului colectiv între cea de azi și cea trecută? Cu alte cuvinte, se poate spune că la nivelul conștiinței umane, Războiul Troian, alături de întregile sale evenimente supranaturale, să fi existat cu adevărat, însă noi, cei de azi, să nu ne putem da seama, să nu înțelegem, să nu abstractizăm acțiunile întâmplate în vremurile mitologice? Mitografii din secolele Eladei Antice, filosofii și literații specializați pe poemele homerice s-au confruntat cu o astfel de dilemă. Putem spune că întregul gust pentru Iliada și Odysseea, iubirea pentru frumos și drept, justițiar și moral, a pornit de la comentariile realizate de întreaga intelectualitate grecească întru găsirea adevărului războiului troian, și, concomitent, întru găsirea adevăratului Homer.

Cu deosebit patos în ansamblul dialogurilor, personajele homerice prind viață în mâinile celui care se delectează cu o astfel de creație umană. Conversațiile devin splendide discursuri, parcă ținute într-o adunare sortită să guste cele mai înalte expuneri pe care un limbaj omenesc îl poate crea; o adunare destinată să asculte, învățată să adune în sinele conștiinței lor nu doar ideile principale, ci și arta frumosului, însumată de cuvinte care creează legături, prind viață, demonstrează, arată adevărul și îndeamnă adunarea să aleagă cea mai bună decizie. Cu câtă dreptate se aventurează Odysseu, în Cântul al II-lea din Iliada, expunând în fața semenilor săi aheeni soarta căderii Troiei! Abilul Agamemnon cunoștea calitățile lui Odysseus, lăsându-l pe acesta să ia cuvântul și îmbărbătându-i pe ai săi soldați să lupte cu dârz împotriva troienilor și cu răbdarea necesară. Victimizându-se, Agamemnon le vorbește compatrioților săi de inutilitatea purtării acestui război sângeros care durase deja de zece ani. Prin cuvinte solemne, printr-un discurs aproape funebru, recapitulând ororile războiului în încercarea de a subjuga cetatea care a profitat de ospitalitatea fratelui său, Menelaos, luând-o pe prea-frumoasa Elena, și deplângând starea actuală. Concluzia era ca toți aheii să pornească fiecare la casele lor, sortiți fiind de imposibilitatea de a domina cu desăvârșire orașul bogat al coastei asiatice. În mijlocul fremătărilor oștenilor și a comandanților care priveau cu mirare și emoție spusele lui Agamemnon, Odysseus apare drept oratorul care avea să salveze mersul războiului. Sub auspiciile unui vis divin, creat de Zeus și purtat de Hermes, neîmblânzitul Agamemnon este destinat să câștige acest conflict îndelungat, să îndrepte pentru totdeauna umilința la care a fost supus de către troieni, de către Alexandros, Victoriosul, aflat în spatele marilor ziduri ale orașului, delectându-se și îmbătându-se, sub vrăjile Afroditei, de dragostea Elenei. Se poate de cuviință să lăsăm totul de izbeliște când însăși cauza grecească are în spate un argument divin, o motivație dumnezeiască, o pornire destinată întru câștig? Înflăcărat de cuvintele expuse, Odysseus uită că un simplu monolog nu este destinat tuturor urechilor. Thersites, un ostaș curajos, din pătura inferioară a societății, care încearcă să-l combată pe Odysseus, expune neajunsurile și dificultățile acestui conflict. El se plânge de coruptibilitatea conducătorului de oști, Agamemnon, adunând pentru sine prăzi bogate și îmbelșugate, mai multe decât ale oricărui soldat de rând care vrea cu tot dinadinsul îmbogățirea. Negând rangul superiorului său, trimite semnale celorlalți colegi de breaslă, vorbind cu un glas pătrunzător în inimile celor de față, că orice purtare de armă împotriva vrăjmașului nu doar că nu poate avea sorți de izbândă, dar eșuează lamentabil orice încercare de a cuceri Troia, de când războinicul și marele Ahile Peleianul a luat decizia de a nu mai lupta. Glasul lui Thersites produce un ecou în toată adunarea de pe malul mării. Dar oricât de veridic i-ar fi fost discursul ostașului curajos, pentru nobilii cei mai de seamă din anturajul lui Agamemnon nu produce nici o ezitare. Dimpotrivă, Odysseus, prin statutul său de nobil al insulei Ithaca, îl atacă pe Thersites tocmai prin rangul pe care îl deținea în armata grecească, lovindu-l de mai multe ori pe acesta, cu sceptrul regal peste spate. Eroul neagă orice insultă adusă păturii superioare. Expunerea lui Thersites este una împotriva celor care conduc armata, a celor care conduc această mică administrațiune politică. Retorica lui Odysseus este una destul de simplă: lipsa rangului social și politic îl determină pe erou să fie violent atât verbal, cât și fizic. Cuvintele ostașului nu au nici o însemnătate, urechea unui nobil nu poate înțelege fărădelegile expuse de Thersites; aude doar ce dorește. Însă acest lucru nu înseamnă că Odysseus acționează fără lipsă de însuflețire spirituală! Frumusețea discursului său continuă, însă tonul se schimbă, în special când expunerea este fixată pe combaterea unei situații nefaste pentru cursul conflictului cu Troia. Doar titlul său de nobil salvează Războiul Troian, acolo unde vicleanul Odysseus se arată dârz, înverșunat, patetic și încrezător în victoria finală.

Simplul fragment, expus în linii mari, demonstrează existența unui patos oratoric în personajele homerice. Războinicul, nobilul, generalul, ostașul, eroul, toate dobândesc, prin limbaj, arta oratorică (suntem tentați să ne punem într-o antiteză cu Cicero din De oratore, admițând că talentul, nu studiul continuu, este ceea ce definește buna vorbire!). Simplitatea celui care cuvântă aproape că nu există! Eroii sunt cultivați, curajoși războinici, strategi iscusiți, buni oratori, capabili să exprime frumosul, idealul și raționalul. Este ceea ce, până la urmă, poate să definească ființa umană, este capabilă să creeze în om. Homer, prin divinație, ascultă ceea ce-i șoptește muza; el crede acest lucru, povestind în poemele sale și descriind cele mai utile meșteșuguri, cele mai practice povețe. El relatează adevărul faptelor din trecut, elogiind – în special când eroul Ithacăi rostește povestea pățaniilor sale fenicienilor, ori Demodocus, poetul orb, cântând fragmente din Războiul Troian – și demonstrând că orice om poate fi capabil, indiferent de obârșia cu care s-a născut, să transmită frumosul și armonia prin cuvinte.

Retori, oratori, plămăditori de discursuri frumoase, poeți care cântă adevăruri sunt puțini în prezent. Cadoul zeilor pentru oameni este o binecuvântare, afirma divinul Theuth în fața faraonului Thamus care privise sceptic această favoare; monarhul urmărise privirile zeului, elogiile sale asupra esenței scrisului, a redactării gândului și ideii; însă, oricât de apetisant era cadoul lor, regele îl va refuza, admițând că prezența scrisului putea compromite memoria. Căci fără memorie, destinul oamenilor era unul întunecat și fără de întoarcere. Cât de inutil pare, continuă Thamus în fața zeului Theuth, să ții minte probleme complicate, texte întregi, cuvinte frumoase, dacă toate vor fi redactate pe un material potrivit, iar a ta minte va fi golită de toate acestea, va fi dezbrăcată de însuși elementul care-o definește, asemeni unui Odysseu pe plaja fenicienilor?

În ciuda insistențelor lui Thamus, scrisul s-a răspândit printre comunitățile de pe Pământ. Mărturiile oamenilor, consemnate cu privire la un eveniment din trecut și adunate de către Herodot de-a lungul călătoriilor sale în lumea civilizată și barbară, au dat scrisului utilitatea și scopul de a transmite adevărul faptic celui care caută veridicitatea. Un Thucydide în perioada războiului Peloponesiac va aduce în fața cititorului numai documente și probe care atestau fără de echivoc întâmplările povestite. În fața scrisului care demonstrează adevărul trecutului, unde mai sunt vechii oratori sau bătrânii poeți care cuvântau frumos și pledau pentru o cauză nobilă? Prezentul, din păcate, nu încearcă să rememoreze vechile virtuți umane, ci, dimpotrivă, folosește și uzează toate nobilele îndeletniciri în scopuri nefaste: cuvântările elegante și veridice denotă o falsitate crasă, motive ascunse și viclene.

Și totuși, al nostru poet pe care-l elogiem în aceste rânduri, singurul care poate să transmită prin cuvinte mărețe necunoscutul, cripticul dincolo de simțurile umane, este cel mai capabil și elegant orator, asemeni unui Cicero din perioada Republicii Romane, un povestitor ce poate fi singurul capabil să îmbine frumusețea cuvântului cu adevărul faptic, netulburat de un subiectivism ori influență viciată menită să distrugă echilibrul statornicit de zei odată cu apariția acestora în mentalul colectiv ai unei comunități umane tinere și naive.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Citindu-va,am descoperit in dvs. un tanar intelectual care stapaneste arta scrisului, si care se fereste de platitudini si lungimi nepermise.Avand in vedere la cat s-a scris despre Iliada si Odiseea,aveti indrazneala.

  2. Treaba cu plamadeala, cu plamaditu , e tare de tot. Cand e cucul tura tre sa fie musai cu plamadeala, cu grandiosu , chestii de-astea cu care agatam gagicile la cenaclu si le duceam la o cafea la mine ca la ele era mama acasa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Catalin Rusu
Catalin Rusu
A absolvit nivelul Licență în Istorie Medievală la Facultatea de Istorie și Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2013-2016). Este absolvent al unui masterat de Filosofie Antică și Medievală (2016-2018) la aceeași instituție de învățământ superior. În prezent este doctorand la Școala Doctorală de Istorie Medievală „Istorie. Civilizație. Cultură” din cadrul Universității „Babeș Bolyai” și bursier „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania în Roma în perioada 2018-2020. Domenii de specialitate: Istorie Medievală, Istoria Medievală a Transilvaniei, Drept Canonic Medieval, Drept Roman, Filosofia Istoriei, Filosofie Antică și Medievală.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro